Sursă: Descântec de dragoste – Gânduri libere
Descântec de dragoste
În descântecul de dragoste, femeia nemăritată ia un săculeț cu grâu și îl duce la moară, într-o zi de marți, îl macină și apoi îl lasă acolo până marțea următoare, când îl ia și îl golește în seara aceleiași zile, pe la asfințitul soarelui; după golire, îl scutură pe marginea focului din vatră și rostește un descântec; când ajunge la sfârșit, înfige un ac în săculeț, cu vârful spre ea; zice de nouă ori, până termină de înfipt nouă ace; apoi strânge săculețul și îl pune sub saltea, în dreptul capului; apoi se suie în pod și cu brâul ei încinge hornul, după care coboară în casă, dar nu mai trebuie să iasă pe ușă; în cele din urmă se culcă, cu mâinile împreunate și așezată pe partea dreaptă; de cel pe care îl va visa în timpul nopții, de acela să se țină, pentru că acela îi va fi soț, nu altul.
Romulus Antonescu – Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești (2016)
Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR – Colecția Clișee Sticlă (CS-847)
Sursă: DESCANTEC DE DRAGOSTE – Lucian Strochi
Sătulă de muncă,
Plecai în luncă,
Ca la sfântă poruncă,1
Pe cale întoarsă,
Cu iarbă arsă,
Pe drum tăinuit,2
De iubit iubit,3
Pe potecă verde,
Care ochiul pierde.4
Pe ziuă plecai,
Călare pe cai,5
Unul murguleţ, 6
Altul iubăreţ,7
Şi altul isteţ.8
Descălecai,
În apă intrai,
Să se spele,9
Cele rele, 10
Să fiu frumoasă,11
Şi drăgăstoasă12
Şi noaptea mireasă.13
Aproape de casă,14
Să aud o coasă,15
Şi tot atunci,
Scâncete de prunci,16
Bărbăteşti porunci.17
Cine mi-o auzi cuvântul,18
Să vină ca vântul,19
Să-mi aducă vesmântul,20
Să-mi ţin legământul,21
Să-mi ţin jurământul.22
Cine mi-o auzi cântul,23
Să vină ca vântul,24
Să-mi iubească descântul,25
Ca soarele, sfântul.26
Lucian Strochi
DESCÂNTEC DE DRAGOSTE
Sătulă de muncă,
Plecai în luncă,
Ca la sfântă poruncă,1 –dragostea, ca supratemă a Ancadierului e prezentă şi în descântec. Sfânta poruncă vine de la Dumnezeu. Dar dragostea depăşeşte până şi sfânta poruncă fiind în acelaşi timp, un fenomen divin şi păgân. Altfel spus, glasul iubirii se aude mai clar şi mai puternic decât glasul lui Dumnezeu.
Pe cale întoarsă,
Cu iarbă arsă,
Pe drum tăinuit,2 – atunci când iubeşti, trăieşti sentimente şi senzaţii stranii. Un drum pe care te duci, devine o cale întoarsă, ştiută. Dar sub forţa dragostei, calea poate fi întoarsă, adică răsucită asemenea unei funii. Drumul tăinuit este o altă iluzie. Îndrăgostiţii cred, în efortul lor de unicizare, ce are aparenţa unui egoism, că drumul e doar al lor, că e tăinuit, nevăzut de nimeni, crezând că dacă ei nu văd nimic în jur, nu sunt văzuţi de nimeni. Nimic cu rezistă focului iubirii, nici măcar iarba, care e „arsă”.
De iubit iubit,3 –versul este ambiguu, permiţând cel puţin două citiri. Prima s-ar referi la iubit ca verb de iubit fiind supinul verbului a iubi. Prin urmare, iubiţii s-ar iubi pe drum, sărutându-se şi îmbrăţişându-se. A doua interpretare se referă la calitatea iubitului, insistându-se pe faptul că e într-adevăr iubit, adică iubit din dragoste, nu din interes.
Pe potecă verde,
Care ochiul pierde.4 –poteca se pierde, orice petic de pământ, orice fâşie de iarbă devenind un nou drum. Altfel spus, iubirea nu merge pe poteci cunoscute, ci îşi croieşte propriile poteci. Drumul e atât de lung încât e pierdut de ochi, neputând fi cuprins cu privirea.
Pe ziuă plecai,
Călare pe cai,5 –ceea ce părea o simplă plimbare se dovedeşte a fi un drum lung, cu caracter iniţiatic. Într-o altă interpretare, drumul parcurs de iubită este un drum iniţiatic, un drum al timpului. Drumul e parcurs pe cal, acest animal fiind vehiculul ideal, ce te poartă din viaţă spre moarte şi invers.
Unul murguleţ, 6 –cei trei cai ai iubitei sunt o replică la caii Apocalipsei, deci ai morţii. Interesant e însă faptul că iubita alege pentru cal trei caracteristici diferite: culoarea, vitalitatea (şi virilitatea) şi înţelepciunea (isteţimea). Calul este murg, adică de culoare brună, castanie, culoare întunecată, permiţând un camuflaj total: Dar murg mai înseamnă şi amurg, apus, asfinţit, crepuscul, seară (valori temporale), dar şi stafie, strigoi, fantomă, atât pentru a arăta nevăzutul, misteriosul, neobservatul, cât şi pentru a pune în paranteză chiar realul. În fine, deloc întâmplător murgul este calul pe care încalecă eroii: Toma Alimoş, Iancu Jianu, Andrii Popa şi mulţi alţii.
Altul iubăreţ,7 –armăsarul este calul iubăreţ. El este masculul, prototipul calului adevărat.
Şi altul isteţ.8 –calul este cel mai isteţ animal, trecând prin toate ipostazele posibile: psihopomp, terimorf, cosmofor, întemeietor, cu simboluri dintre cele mai neaşteptate şi contradictorii. Până în acest moment, descântecul are aparenţa unei balade.
Descălecai,
În apă intrai,
Să se spele,9 – ne aflăm într-un ritual iniţiatic, de purificare, de pregătire pentru o altă stare. Iubita se comportă asemenea zeiţelor antice, personajelor biblice, zânelor, nimfelor şi ielelor, ondinelor, ştimelor etc.
Cele rele, 10 – această primenire duce la o stare iniţiatică, fără de păcate, fără de suferinţe, fără rele.
Să fiu frumoasă,11 – apa permite miracolul: tânăra devine cu adevărat frumoasă, fascinantă chiar.
Şi drăgăstoasă12 –vraja începe chiar cu tânăra care se converteşte la dragoste.
Şi noaptea mireasă.13 –e vorba desigur de dorinţa oricărei fete, aceea de a cunoaşte dragostea din postură de mireasă, trăind taina nunţii noaptea.
Aproape de casă,14 –odată consumată vraja, îndrăgostita se poate întoarce la rosturile ei fireşti de până atunci. În acelaşi timp e vorba şi de nostalgia locurilor natale părăsite vremelnic.
Să aud o coasă,15 –sunetul coasei nu poate fi produs decât de munca un ui bărbat, cositul fiind o muncă grea, tipic masculină.
Şi tot atunci,
Scâncete de prunci,16 –convertită la dragoste, cunoscând taina nunţii, fata anticipează cu curaj viitorul ei fericit. E vorba în primul rând de naşterea pruncilor, sensul fundamental al iubirii.
Bărbăteşti porunci.17 –autoritatea bărbatului îi face bine, însemnând nu doar hotărâre, cât mai ales protecţie.
Cine mi-o auzi cuvântul,18– cu acest vers textul se rupe şi devine cu adevărat descântec. Prin cuvânt se înţelege: chemarea, strigătul, cântecul, dorinţa etc.
Să vină ca vântul,19 –formulă din basm, magică. A merge ca vântul sau ca gândul; a zbura ca vântul sau ca gândul. A zbura ca vântul e mai uman şi este răspunsul pe care îl dă eroul calului său, de obicei înaripat.
Să-mi aducă vesmântul,20 – probabil vesmântul de mireasă. Ritualul se bazează şi pe elemente de decor.
Să-mi ţin legământul,21 – am mai discutat despre legământ. Aici e vorba de un legământ dublu: dintre egali (e vorba de cei doi soţi) şi de vasalitate (cu Dumnezeu).
Să-mi ţin jurământul.22 –tânăra făcuse un jurământ înainte de descântec şi se obliga să-l respecte în spiritul şi litera sa.
Cine mi-o auzi cântul,23 –cuvântul devine cântec, adăugându-se acum şi muzica, într-o supremă încercare de a se face auzită şi ascultată de un iubit.
Să vină ca vântul,24 – repetiţia accentuează stare. A veni ca vântul înseamnă a veni cu o viteză considerabilă, totuşi umană. Chiar în pragul disperării fata nu uită să-şi protejeze iubitul.
Să-mi iubească descântul,25 –tânăra este conştientă de puterea magică pe care ţi-o dă magia, ritualul, descântecul. A apelat la descântec ca la o ultima soluţie, încredinţându-şi dragostea unor puteri străine, pe care şi le doreşte, firesc benefice. Această pendulare între dorinţă şi teamă o transformă într-o adevărată eroină, într-un personaj memorabil. Tânăra e conştientă că a făcut tot ce a depins de ea, pentru a-şi întâlni dragostea şi ne ia şi pe noi drept martori la această zbatere a ei.
Ca soarele, sfântul.26 –încheierea descântecului este şi ea dublă. Tânăra are un moment de superbie. Disperarea, zbaterea, chemarea ei se transformă într-o linişte supremă. Ca fiică a naturii. ea a respectat cutumele întocmai, înduioşând chiar şi pe cel mai sever, dar şi mai drept martor –soarele. Dar umanul nu exclude religiosul; dimpotrivă, îl absoarbe.
-->
Răspunsuri