Dem Rădulescu - Despre Fericire
Vizualizări: 237
Trebuie să fii membru al Cronopedia pentru a adăuga comentarii!
Video
-->
Trebuie să fii membru al Cronopedia pentru a adăuga comentarii!
-->
Comentarii
In Memoriam:
DEM (4)
de Eugenia Vodă
sursa: România literară
Arta dramatică
Eu n-am recitat pînă pe la 15 ani. Eram timidul clasei. Dar nimic nu e întîmplător în viaţă. Cum poţi să-ţi explici, din toate cărţile pe care le-am frunzărit eu pe atunci - Drumeş, Petre Bellu, „Apărarea are cuvîntul”, „Cîine vagabond”, „La Medeleni” -, cum m-am oprit eu să-mi tremure mîna pe o carte: „Arta dramatică”. Nu ştiu de cine era. Am citit-o din scoarţă-n scoarţă. Cu ea şi cu „Ora veselă”, de Ion Manu, dormeam sub pernă.
Chaplin
Mi-a plăcut enorm Harry Baur, cînd l-am văzut în „Taras Bulba”, în „Cine l-a ucis pe Moş Crăciun”, în „Mizerabilii”; era Jean Valjean; Javert era Charles Vanel. Sînt leşinat după Stan şi Bran. Dar vedeta mea este Charlie Chaplin. El a dat tonul foarte multor actori; nu că l-au copiat, că sînt prea mari, dar s-au inspirat din el. Chaplin e cap de şcoală.
Cum s-a construit Dem Rădulescu?
Dem Rădulescu s-a construit din bucăţele. Dem Rădulescu n-a dorit să fie mare. Dem Rădulescu a jucat. A spus trei replici, dar le-a spus cu tot sufletul. Pe Dem Rădulescu l-a sărutat Calboreanu pe frunte şi i-a spus: „Îţi doresc să ai o carieră frumoasă!” Eram şoferul lui, într-o piesă. Aveam patru replici.
Epoca amatorismului
Cred că azi simţul valorii şi respectul faţă de valoare au cam dispărut. Cred că trăim o epocă a amatorismului. Cred că se dă apă la moară unor lucruri care ar trebui să mai aştepte. Spectatorul e condus spre manifestări facile, vulgare, mitocăneşti. Şi mi-e teamă ca publicul tînăr să nu se obişnuiască aşa. Unii tineri sînt propulsaţi prea repede; îi spune într-o zi portarul „maestre”, îi mai zice şi recuziterul „maestre”, îi mai zice unul şi la carne, şi nu te mai înţelegi cu el! E plin teatrul de asemenea suficienţă.
Regele moare
Mă călăuzeşte Eugen Ionescu, care spune că Dumnezeu a construit rău viaţa; te face sănătos, frumos, şi pe urmă începe să te demoleze... Domnule Eugen Ionescu, a fost întrebat într-un interviu, care e cea mai mare durere a dumneavoastră? „Cea mai mare durere a mea este că soţia mea şi fetiţa mea vor muri într-o zi”. Şi ce mai spune acest individ genial? Vrei să fii fericit? Nu privi în sus, priveşte în jos. Dacă vei privi în sus, vei vedea oameni mai fericiţi ca tine, şi te va durea. Priveşte în jos, la cea mai mare nenorocire, la un orb. Priveşte un orb, şi te vei duce liniştit acasă. Să-i mulţumeşti lui Dumnezeu pentru prezentul pe care-l trăieşti. Preţuieşte înainte de a pierde.
Gara
Ce urăsc cel mai mult pe lume? Urăsc gara!... „Gara este marea, este portul, este necunoscutul, depărtarea, dorul de-a pleca, dorul de-a fugi”: „Steaua fără nume”, actul 1. Mie gara îmi dă o stare de nedescris; dacă-mi pleacă soţia şi fetiţa cu trenul, simt o durere fizică... Nu mă duc să iau trenul. Am senzaţia că plec de tot.
In Memoriam:
DEM (3)
de Eugenia Vodă
sursa: România literară
283 lei
Eraţi, pe atunci, chiar atît de sărac?
Sărac rău. Mîncam pe zi un borcan de vinete împănate şi o jumătate de pîine albă. Luam 283 de lei la chenzină.
Profesoara
Profesoara mea a fost Beate Fredanov. Raţională, cu metodă, cu o tehnicitate fantastică, formată la Viena. M-a învăţat foarte mult, în tehnică. Era căsătorită cu fratele lui Moni Ghelerter, regizorul renumitului spectacol „Trei surori”, cu Aura Buzescu, Elvira Godeanu şi Mimi Botta; o dantelă, n-aţi văzut aşa ceva... Bălţăţeanu, cel mai mare actor văzut de mine, era Verşinin, şi-l dubla Emil Botta... Cînd Moni Ghelerter a auzit că sînt bolnav, a venit la mine să-mi spună că-mi procură Pas, un medicament pentru tuberculoză! Pe scurt: mai ştie cineva că eu am fost tuberculos cîteva zile? S-a uitat a treia zi! Altfel, poţi să ştii pe unde ajungeam? Că mă dădeau afară. Terminam în vreo tavernă... Am rămas la Naţional, unde, o viaţă de om, s-a ştiut că Dem nu lipseşte şi nu întîrzie la repetiţii.
La Rîmnicu Vîlcea
Tata era negustor oltean. Avea o blănărie, făcea căciuli şi pieptare, era liberal. Pe urmă a dat faliment, şi a lucrat la o pescărie. Mama era ardeleancă. Aveam doi fraţi. Rîmnicu Vîlcea era un orăşel cu vreo 15 mii de locuitori, un oraş al pensionarilor, cu o intelectualitate extraordinară şi cu o atmosferă de „Steaua fără nume”. În timpul războiului aveam nouă ani şi îmi aduc aminte cum au trecut pe la noi prin oraş nemţi, ruşi, sîrbi, evrei, polonezi... Refugiaţii polonezi erau oameni calzi şi apropiaţi, de o educaţie şi de o cinste impresionante. Dacă mai tîrziu am montat Mrozec, am făcut-o din dragoste pentru refugiaţii polonezi din amintirile mele... Veneau şi trupe de teatru în turneu, la Rîmnicu Vîlcea. Impresarii intrau în prăvălii, să vîndă bilete. Aşa i-am văzut pe Ion Manolescu, Finteşteanu, Vraca, Vasiliu Birlic, Beligan... L-am văzut şi pe Tănase, dar numai un pic, pentru că nu m-a lăsat mama să merg; am fugit de acasă şi am prins sfîrşitul, într-o sală ticsită, pentru că oamenii veneau la Tănase ca la Maglavit, l-am auzit pe Tănase zicînd: „Am jucat, am jucat, banii vi i-am luat, vi i-am luat, v-am salutat!”... Vedeam multe filme, mă fofilam în sală fără bilet şi după film mă duceam acasă să mă bată. De unde veneam eu noaptea aşa de tîrziu?
Lecţia
Tata era un om plin de umor. Mama era un om chibzuit, un om de linişte. Lecţia de viaţă pe care tata mi-o repeta des suna aşa: „Cînd pui capul pe pernă să dormi liniştit” ...Să nu sari cînd sună la uşă. Să n-ai nimic să-ţi reproşezi.
In Memoriam:
DEM (2)
de Eugenia Vodă
sursa: România literară
Ceva în plus
Comicul e o categorie estetică. Dar eu nu împart viaţa în categorii estetice. Eu fac teatru.
E limpede că dumneavoastră puteţi juca orice, nu numai comedie; aţi demonstrat-o de atîtea ori. Şi totuşi, vă reamintesc un citat care ştiu că vă place, din Jerry Lewis: „În America sînt cîteva mii de actori, şi doar cîţiva actori de comedie”...
Cred că este adevărat. Ca să fii actor de comedie, ca să stîrneşti rîsul, cred că trebuie să ai ceva în plus.
Descoperiţi uşor partea amuzantă a lucrurilor? Rîdeţi uşor?
Da. Dar rîd greu. Sînt un tip cu un simţ critic foarte dezvoltat, şi faţă de mine şi faţă de alţii. Şi fac greşeala să spun ce gîndesc. De-asta nici nu prea merg la teatru; mie cînd nu-mi place ceva, simt o durere în capul pieptului, mi se face rău şi simt că trebuie să ies din sală.
Cum vă explicaţi aura Dem Rădulescu, stilul Dem Rădulescu?
Nu putem explica. Totul e de la Dumnezeu. Nu trebuie să faci teatru decît pentru plăcerea ta. Eu joc pentru mine. E o meserie în care orice trişerie se întoarce împotriva ta.
Care e secretul rezistenţei unui actor?
Trebuie să ai răbdarea unei Sonia Cluceru, una din marile noastre actriţe, care a aşteptat 23 de ani pînă să ajungă o stea; trebuie să ai răbdare, să ai tenacitate, să ai forţa lui Dem Rădulescu să rezişti la pumni. Am avut noroc că am fost boxer, pentru că am şi ştiut să lovesc la momentul potrivit. Dacă aştepţi să fii lovit, te-ai nenorocit. Să vă povestesc, ziceţi, o lovitură a mea? De pildă lovitura cu omul care m-a născut ca actor: Sică Alexandrescu.Terminasem şef de promoţie şi eram angajat la Naţional. A fost marea mea şansă, pentru că acolo am întîlnit oamenii care m-au construit. Într-o seară, înainte de o repetiţie cu Sică Alexandrescu, am avut o imprimare la televiziune; mi-au spus că-mi dau o maşină, nu mi-au dat, eram un amărît, şi am întîrziat o jumătate de oră la repetiţie. Am intrat ca ultimul condamnat pe viaţă; Sică era negru; Birlic, Giugaru, Marcel Anghelescu, Brancomir, Carmen Stănescu mă aşteptau pe mine, Dem Rădulescu. Aveam plete, ca Eminescu. Mă dădeam gînditorul lumii. Aveam un palton care fusese întors de cinci ori... Şi atunci am dat lovitura primul: „Vin de la spital. Am cavernă”. Sică a bîiguit ceva, era un om atît de milos, a venit la mine, m-a luat de braţ şi, cu Carmen Stănescu, m-au dus într-o cabină; şi Sică - omul care avusese cinci teatre, marele om de teatru, patronul care nu discuta cu nimeni - m-a întrebat: „Poţi să repeţi?” Şi eu am spus: „Încerc”. Încerc!... După repetiţie, îmi aduc aminte că m-a invitat acasă un mare actor, şi a vrut să-mi dea o pereche de pantofi... N-am vrut să-i iau, i-am spus că fiind ploaie afară, sînt încălţat cu ăştia mai proşti...
In Memoriam:
DEM (1)
de Eugenia Vodă
sursa: România literară
Dem Rădulescu a fost un actor de comedie prea mare pentru lumea în care a trăit.
Dacă înainte aşa-zisele noastre comedii cinematografice şi scenariile aferente aveau limitele de rigoare, după '89 acest mare actor în plină forţă creatoare n-a mai făcut nici un film! „Trăim în anormalitate”, spunea. Avea, de ani de zile, un proiect de comedie, Şcoala de hoţi, dar nu s-au găsit bani pentru asta. L-am auzit vorbind despre sărăcia Academiei de teatru şi film, mai trist şi mai dezamăgit ca oricînd, spunînd că se gîndeşte, uneori, să plece... A plecat acum, acolo unde nu e întristare, lăsîndu-ne şi mai săraci.
Să ni-l reamintim pe Dem Rădulescu, decupîndu-i nişte gînduri, de pe o casetă:
Instituţia
Dumneavoastră sînteţi o instituţie umoristică. V-a mai spus-o cineva?
Da, a spus cineva, un om la care ţin foarte mult, un prieten, Liviu Ciulei; la o repetiţie la „Furtuna”, a venit vorba de mine, şi el, Liviu, a spus: „Domnilor, Dem Rădulescu e o instituţie”... Au venit nişte studenţi de-ai mei şi mi-au povestit. M-a bucurat, pentru că Liviu nu prea dă drumul la vorbe, aşa...
Ringul şi scena
O instituţie e prin definiţie arhicunoscută. Credeţi că aveţi şi multe „încăperi secrete”?
Am foarte multe lucruri pe care nu mi le pot explica nici eu. De pildă, unele gesturi pe care le fac în scenă. În „Femeia cu bani”, cînd deschideam uşa să intru în scenă mă întorceam într-o parte şi ridicam piciorul. După vreo trei ani, Mihai Berechet m-a întrebat: De ce intri aşa? Văd că lumea rîde, dar de ce faci aşa? Nici eu nu mă gîndisem pînă atunci de ce făceam aşa. Abia atunci am realizat: Uiţi că e boxer! Intră în scenă aşa cum ar intra în ring; în ring ridici piciorul ca să poţi trece peste corzi. Iniţial, a fost un gest absolut inexplicabil, pe care nu l-am gîndit.
Vă descoperiţi gesturi inexplicabile în scenă. Dar „în viaţă”?
Nu. Să nu le pot controla, da. Fiind un temperament coleric, am înclinaţii dictatoriale...
Şi dumneavoastră aţi fost, în prima tinereţe, boxer. Ce categorie?
Semimijlocie. Momentul cînd treci corzile, ca să intri în ring, e momentul cel mai greu; acolo e curajul: cele cîteva secunde cît intri în ring. Dacă reuşeşti să depăşeşti handicapul intrării în ring, rămîi în ring. La fel şi intrarea în scenă; ăsta e lucrul care m-a îmbătrînit cîteva sute de ani. Le vorbesc mereu studenţilor despre relaxare, despre liniştea pe care trebuie s-o cîştigi, şi care e, poate, unul dintre lucrurile cele mai importante în meseria asta. Doctorul Roşca a venit la un moment dat la Sala Palatului să-mi ia tensiunea, înainte de a intra în scenă, să vadă ce se întîmplă cu un actor cînd intră în priză... În ceea ce mă priveşte, n-a contat unde joc: şi în ultimul cătun dacă joc, am aceleaşi emoţii. Lupta noastră e lupta cu emoţia. Dacă reuşeşti s-o depăşeşti, vei fi actor... Sînt un mare timid şi sînt un om de o sensibilitate bolnăvicioasă...