Recenzie la volumul „Tangouri… sub acoperire” de Nicu Doftoreanu
Volumul „Tangouri… sub acoperire” (ediția a II-a, revizuită și adăugită, Editura Rawex Coms, București, 2025) confirmă statutul lui Nicu Doftoreanu drept unul dintre autorii care au transformat tangoul dintr-o simplă metaforă coregrafică într-o categorie poetică de sine stătătoare. Poetul, aflat deja la cel de-al 21-lea volum, continuă să-și construiască o „mitologie” proprie în jurul dansului, pe care îl ridică la rang de principiu existențial.
Tangoul, în accepțiunea autorului, devine o formă de autodezvăluire discretă, un dans al cuvintelor, al gesturilor și al emoțiilor ascunse. Sub „acoperirea” unei imagini ludice se ascunde o luciditate amară, o reflecție matură asupra vieții, a trecerii timpului și a fragilității iubirii. În prefața semnată de Florentin Nicolae Streche, se observă această dimensiune duală a volumului: ironia elegantă se combină cu o nostalgie profundă, iar versul devine o confesiune filtrată prin inteligență, rafinament și autoironie.
Doftoreanu practică un lirism al echilibrului – între emoție și reflecție, între melancolie și spirit critic, între autoportretul tandru și luciditatea ca formă de apărare.
Tema centrală a volumului este dansul – și, mai precis, tangoul –, văzut ca metaforă totală a vieții. În universul lui Doftoreanu, tangoul nu este doar o formă artistică, ci o strategie de supraviețuire. El reprezintă armonia și conflictul, apropierea și distanțarea, pasiunea și luciditatea, într-un balans continuu între dorință și resemnare.
Autorul vorbește despre „Tangoul Păpușarilor”, „Tangoul Vremelniciei”, „Tangoul Înserării”, „Tangou cu atac la vals” sau „Tangou de vis în ritm de vals”, fiecare dintre acestea fiind un mod de a privi viața prin prisma dansului. Tangoul devine o „cheie de lectură a trăirii umane”, așa cum subliniază și prefațatorul Streche. Prin el, timpul capătă ritm, iubirea devine mișcare, iar poezia – o coregrafie a sincerității.
În aceste poeme, tangoul e viață, luptă, memorie, dar și rezistență în fața uitării. Poetul își asumă rolul de dansator al cuvântului, mișcându-se între ironie și tandrețe, între gest și gând. În „Tangoul Poeziei”, manifestul de deschidere al volumului, el formulează un adevărat crez estetic:
„Pentru a citi POEZIE,/Trebuie să ieși din stresul/Ce-l provoacă moartea vie…/Ursitoarea-i prinsă-n cursă!/Asta-i starea naturală/De om liber, fără stres,/Care viața a ales!”
Astfel, poezia devine o formă de libertate asumată, un dans împotriva rutinei și a amorțelii cotidiene.
Volumul dezvoltă, într-o manieră unitară, o serie de motive-cheie care se leagă între ele într-un sistem poetic coerent: tangoul, timpul, iubirea, valsul și flacăra (jarul).
Tangoul – metafora vieții și a rezistenței: el reprezintă energia interioară, dar și o formă de revoltă ironică împotriva conformismului.
Timpul – este perceput ca forță devoratoare, dar și ca ritm interior al dansului. Poetul observă că „timpul s-a coagulat/și-n mod deliberat, constant/în gene ne-a înscris doar amintiri perene”.
Iubirea – este trăită cu nostalgie, adesea ratată sau întârziată, dar niciodată banalizată. Ea se transformă într-un joc între realitate și amintire („Doar că răspunsul potrivit/De unul singur n-a venit…”).
Valsul, menuetul și cadrilul – reprezintă contrastele tangoului: convenția, eleganța veche, formalismul social. Prin opoziția lor, tangoul se afirmă ca formă a libertății autentice.
Jarul, flacăra, dorul – simboluri ale memoriei și ale iubirii care supraviețuiește trecerii timpului.
Această arhitectură simbolică reunește o filosofie a lucidității și o nostalgie estetizată. Poetul dansează printre teme, reluându-le ca variații muzicale ale aceluiași motiv central.
Poezia lui Nicu Doftoreanu se caracterizează printr-un limbaj colocvial, urban, ironic, dar rafinat. Autorul reușește să evite patetismul prin autoironie și printr-un ton confesiv temperat. Versurile sale alternează între ritmuri simple, apropiate de oralitate, și construcții lirice cu nuanțe filozofice.
Un aspect remarcabil este muzicalitatea interioară a textelor: aproape fiecare poezie pare concepută pentru a fi spusă în ritmul unui tangou real, cu accente, opriri, ezitări și reveniri. Replicile lirice („Hai!/Să te-aduni!/Și fii gata să te scuzi”) creează impresia de dialog între dansatori, dar și între poet și cititor.
Ironia lui Doftoreanu are o nuanță blândă, umanizantă, niciodată sarcastică. În spatele glumei se ascunde mereu un ton grav, o reflecție despre fragilitatea existenței. De exemplu, în „Tangoul Păpușarilor”, ironia socială se combină cu o critică lucidă la adresa lumii contemporane, iar în „Tangoul despre iubirea de țară”, emoția patriotică e redată fără emfază, printr-un joc de echilibru între realism și poezie.
În „Cuvântul autorului”, Doftoreanu declară deschis că poezia sa este o proiecție sinceră a trăirilor sale cotidiene:
„Poezia mea este sentiment pur și nedisimulat al imaginației și al fanteziei, ca proiecție a unor stări și experiențe din cotidian.”
Această sinceritate se resimte în întregul volum. Poetul se definește prin autenticitate și claritate afectivă. Într-o lume „fără chef de poezie”, el propune o formă de resuscitare a romantismului, „asezonat cu puțin modernism”.
Volumul, deși construit în jurul unei teme unice, reușește să mențină varietate prin ton și abordare. Fiecare poem are o autonomie proprie, dar toate participă la aceeași orchestră lirică. „Tangouri… sub acoperire” este, de fapt, o antologie a existenței, în care fiecare dans devine o vârstă a conștiinței.
„Tangouri… sub acoperire” se impune ca o sinteză poetică a întregii creații doftoreaniene. Poetul își atinge aici maturitatea artistică, reușind să echilibreze jocul și gravitatea, confesiunea și luciditatea. Într-un peisaj literar adesea tentat de formalism sau hermetism, Doftoreanu mizează pe claritatea emoției și pe forța sugestiei.
Lucrarea este, în esență, o „coregrafie a gândurilor”, o poezie care respiră și se mișcă, invitând cititorul la un dans comun al reflecției și al sensibilității. Titlul „sub acoperire” sugerează nu doar discreția sentimentului, ci și modestia sincerității – o poezie care nu caută spectacolul, ci adevărul interior.
Într-un timp în care dansul vieții pare adesea dezarticulat, Nicu Doftoreanu readuce în vers ideea că a trăi înseamnă a dansa, iar a scrie poezie înseamnă a asculta muzica inimii – chiar și atunci când ritmul e al tăcerii.
Prin „Tangouri… sub acoperire”, Doftoreanu confirmă nu doar consecvența tematică a întregii sale opere, ci și capacitatea de a transforma un simbol unic într-un limbaj poetic complex. Volumul impresionează prin coerență, prin eleganța construcției, dar și prin profunzimea emoției.
Dacă tangoul este, în esență, un dans al apropierii și al separării, al pasiunii și al controlului, atunci poezia lui Nicu Doftoreanu este tangoul însuși: un dans al cuvântului care nu se termină niciodată, ci se reia, mereu „sub acoperire”, în fiecare cititor care îl ascultă.
-->
Comentarii