Mircea V Ciobanu
Andrei Ţurcanu scrie o poezie cerebrală. Nu-i place acest cuvânt (într-o discuţie, acceptase, concesiv, sinonimul „intelectuală”). Oricum, face o poezie elaborată, mizând pe provocarea unor emoţii, nu exprimând emoţii. Adresate unui cititor cult, elevat, versat, poemele sunt şi dens impregnate de livresc.
Îmi place acest joc de replici la cunoscutele teme, motive şi personaje (care sunt şi chei pentru decodificarea mesajului, dar şi platoşe pentru protejarea vulnerabilităţii vocii lirice). Alter-ego-uri, decupate din (citesc în prefaţa Ninei Corcinschi) „memoria mitologică şi literară”: Cavalerul de la Mancha sau Centaurul; sarcasticul, mitologicul Momos sau îndrăgostitul Abélard (da, scolasticul, poetul, muzicantul, tainicul amant al celebrei Héloïse). Discursul, astfel, e dublu ascuns: sub masca „eului liric” şi sub pelerina „personajelor”. O lirică... epică, cu personaje interpuse între poet şi cititor.
Volumul antologic Rost începe programatic, cu un poem labişian (din volumul de debut, Cămaşa lui Nessos), intitulat Majorat: „Imaculat părea începutul zilei acelea totul în alb./ Şi eu,/ într-o zburdă de copil luminat/ fericit alergând printre stoluri de porumbei,/ ca niciodată – nemuritor şi fragil,/ departe de sunetul gângav/ al verbului strâns înfăşat în mătăsuri./ ...până sub streașina casei văzui/ spânzurat/ leşul cela de miel/ încă aburind.” Poemul are subtitlul: „Din elegiile lui Simplicimus”. Cred că e o sinteză, prin contaminare, a lui Simplicius Simplicissimus, celebrul personaj al romanului picaresc german (contrar numelui – cu trimitere la originea şi firea modestă a personajului – e insul supus dedublărilor: slugă, păstor, sihastru, hoţ, bucătar, actor, vânător, ostaş, vraci, tâlhar, pelerin). Centaurul, simbol frecvent în poezia lui A.Ţ., explică şi el o fire dilematică (critic vs. poet).
Al doilea poem din antologie este şi el „exponenţial”: Interior în roşu aprins (subtitlul: Improvizaţia lui Momos în faţa cetăţenilor din Oniros, aici, mi se pare inutil, aducător de ambiguităţi suplimentare). Discursul ermetic se îmbină cu imaginile tradiţional-arhetipale, cu cele dulcegi-pastorale, cu codificarea unui mesaj subversiv (ermetismul nu urmărea acest scop) şi cu un foarte bine dosit „discurs civic”: „Măiculeană de năgară:/ pleată-n vânt, ochii în seară./ Plânsă-i turma, nuna moare/ gândul arde, iarba doare./ Gura strâmbă adevărul/ îl rosteşte. Putred, mărul/ oţeteşte vraja, lunca./ Strâns-în-chingi-ne-leagă-strunga.// Ploaia susură-n garafă./ „Vai, nădejdea e o gafă! ”–/ trâmbiţează în allegro/ vierme roş cu capul negru”. O alegorie? Or, alegoriile (fie cele din fabule, fie cele din romane) nu au fost texte „ermetice”. Dimpotrivă, au mizat pe o „decriptare” imediată.
Un univers etanş, suficient sieşi (construit şi el pe imagini arhetipale), domină poemul Hora, cu sonorităţi memorabile, deşi legăturile logice îmi scapă: „Un dans cu vidul împăcat/ frământă goale peşteri/ se-agită-n zgură trup curat/ de pe zidiri cad meşteri.// Plesnesc în piatră sânii plini/ pe râpă curge mana/ feciori cenuşă sorb. Divini/ deschid luminii rana”. În schimb, Ritm primordial (cu trimitere indirectă la Hora) este bine articulat. Când jocurile, aparent gratuite (şi, da, ermetice), se conjugă cu sensurile (fie şi obscure, absconse), toate se adună în imagini cu semnificaţii poetice. Poate mai mult senzaţii decât sensuri (cum să nu ne amintim – de vreme ce vorbim de arhetipuri – de nietzscheana Naşterea tragediei din spiritul muzicii?), dar tot încolo… Iată: „Ninge domol, ninge măşcat/ Doamne, ce zi! Şi tu ce frumoasă!/ Într-un altoi – duh şi păcat:/ parcă e mugure, parcă e coasă.// Alb fâlfâit. Trap în diez./ Tril. Nechezat. Alămuri. Topaze./ Şuier prelung. Şes, numai şes/ i m a c u-
l a t./ Flăcări./ Amiază.// Poduri şi punţi. Noi în delir./ Trenul rapid accelerează./ Flori, numai flori de calomfir:/ Buna Vestire-i? Ori Boboteaza?”. Foarte senzualul (şi nepretenţiosul) poem îl reprezintă, după mine, cel mai bine pe p o e t u l Andrei Ţurcanu.
Foarte senzual – şi ludic! – e şi poemul care a dat titlul antologiei (impunând volumului un camerton al sensurilor pline): „Am emigrat din istorie, scriu cu sfială, concis./ Două-trei cuvinte, până/ mă cocoloşesc între coapsele moi ale unei silabe virgine./ Parcă-aş fi un diamant translucid:/ rece, concentrat, gata să se spargă în ţăndări/ la prima stridenţă.// Zăbovesc în pura tensiune a misterului/ ascult firea.// Aici/ în luminişul care se deschide/ încerc presentimentul că se-mplineşte sorocul/ şi se-adevereşte menirea”.
Trăirile eului („liric” aici e superfluu) lui Andrei Ţurcanu sunt paroxistice, exagerate, inflamate. Trăiri de Zeu, de Zarathustra, pentru care lumea (nu doar cea a cuvintelor, precum în poemul ce urmează) este prea mică: „Strâmt/ strâmt îi este sufletului meu/ în acest trup de cuvinte.// Pentru fulguirea sa necuprinsă/ și pura lui infinire/ prea multă agitaţie inutilă/ prea goală sporovăiala lumii în bobote.// Numai/ adâncurile muntelui alb/ de tăcere din zare/ ar putea să-i fie/ refugiu/ locaş pe potrivă/ liman însingurării” (Strânsoare). O versiune autohtonă a Supraomului nietzschean.
Poezia pentru el e mijloc de transmitere a unui mesaj, nu scop în sine. Însumarea semnificaţiilor poemelor pare a fi o premoniţie (neînţeleasă, desigur, de lumea profană), în genul profeţiilor lui Nostradamus: „Monotonie de guri flămânde.// Incantaţiile unui cântec/ de greier într-o bazilică goală/ în rezonanţă cu jetul subţire de slavă/ cât un fir de păianjen/ de care se ţine corola strălimpede a unui vis.// Tortură continuă, despletire de tumulturi/ până la extenuare.// Şi un Ianus apatic care priveşte absent/ rânduiala încâlcită a lumii” (Agon).
Melancolie postmodernă e o poezie structural paseistă, dar de „format” modern (şi scrisă în epoca numită „postmodernă”). Mai întâi, un truism... proletar (cu ecouri de pe la revoluţia franceză!): „Felia de cozonac nu crede boţul de mămăligă rece”. Lumea, apatică, e condamnabilă, pentru autosuficienţă: „Plictisită, indiferenţa cască în purpură, moale, alene…” Urmează – deh, suntem în „postmodernitate” – referinţe, citate, parafraze (într-o ironie, tristă, a neîmplinirii, a de-mitizării – după Lyotard, deci): „În satul global, acolo unde banal, în frica de celulită (pe asta nu am înţeles-o – nota mea, mvc),/ a murit veşnicia/ …într-o babilonie de jazz/ Doar drobul de sare evocă-n extazul său rece melancolia/ semeţului,/ purtat pe talazuri spre centrul Cuvântului, b e a t u l b a r c a z”. Blaga era de neevitat, dar „babilonie de jazz” e ofensator pentru o muzică bine arpegiată, cum e jazzul, iar „beatul barcaz”, ce trimite la Corabia lui Rimbaud, plasează realitatea poemului în trivialitatea abstractă a unei „babilonii” a modernităţii. O critică socialistă a lumii moderne.
Dispreţul faţă de lumea din preajmă, decăzută, meschină, prea obişnuită, e surprins în al doilea poem din ciclul Agonice: „«R.M.» şi-o gloată-n agonie,/ Un veac de cretă, zi de luni./ La revedere, pușcărie,/ Adio, casă de nebuni.// Adio, humă fără grai, / Adio, chipuri fără har!/ La naiba, stirpe de cobai –/ Altoi gângav de boschetar!” Într-un fel de contrapunct, primul poem din acest ciclu e poate cel mai limpede, cel mai clasic. Poate şi pentru că e mai puţin pretenţios în intenţii: „Iarna asta, Doamne, parcă-i cea din urmă,/ parcă e hotarul ultimei zăpezi,/ parcă urlă-n lanțuri, parcă mă sugrumă/ lupul din povestea caprei cu trei iezi.// [...] Tot mai mari nămeții, alb până departe,/ albi colindătorii… Steaua mea-i doar verde:/ caldă, tremurândă, printre ceruri sparte,/ verdele în care în curând m-oi pierde”.
Ultimul grupaj, Excelsior, reproduce (ca şi penultimul) poeme din volumul Verde regal, cunoscut şi într-o ciudată aventură editorială, semnată cu pseudonim (de parcă autorul s-ar fi ruşinat de ele). Iată o scară lungă de sublimare, de criptare a identităţii: mesajul (criptic şi el) e al unui „eu” liric, portavoce e un personaj mitic, iar pseudonimul e un al treilea grad de mistificare. Ciclul pare un soi de variaţiuni (la limita parodiei) pe teme din Odă (în metru antic): „Nu credeam să te mai întâlnesc vreodată/ verde regal.// Eram sigur/ în cercul de cretă, unde dimineţile se confundă iremediabil cu-amurgul/ nu eşti şi niciodată nu vei pătrunde”. Sau: „Amestecat cu pământul, mă prind de floarea de zarzăr/ şi-ntr-un cântec de slavă / anunţ coborârea în lume / a unui verde regal”. Ori: „întunericul se dă la o parte/ şi eu, răsfirat între litere, nu mai sunt / nici aici, nici acolo, în nicio altă parte.// Nicăieri şi, poate, în sfârşit fericit”. În fine: „Toată noaptea am ars cu o flacără roșie./ Fumegam abundent.// Niciun înger n-a îndrăznit să se apropie de mine”.
Acelaşi chip narcisiac îl regăsim în superbul autoportret cu care începe ciclul (pretenţios şi el, ca titlu) Excelsior: „Între clarul de lună şi eclipsa de lună/ sunt iarăşi cutia de rezonanţă a Universului.// Ca-n adolescenţă, citindu-l pe Dumas-fiul,/ r-e-v-e-r-b-e-r-e-z.// Sunt ceea ce sunt –/ o boare de vlagă lipită strâns de nălucirea unui plop de o sută de ani/ care, în primăvară, te miri de-a mai da-n muguri...”
Finalul ciclului (şi al cărţii) mută accentul pe erotism şi senzualitate, subminând discursul egocentrist de până acum: „– Adorato, şoptesc, sălbăticiune dulce!...// Vino-n vâltorile amurgului meu/ şi înlănţuie-mă cu tinereţea ta gâlgâitoare…// Întinde mâinile, larg, ca pe nişte aripi desfăcute/ strânge-mă cu toată disperarea trupului tău, uită totul/ şi fă-mă şi pe mine să uit totul.// Doar flacăra ce ne cuprinde frenetic egal pe-amândoi să răspundă/ liedului acela de Brahms ce se zbuciumă-n castelul/ prăbuşindu-se-n urmă”. Verde regal divulgă un alt Andrei Ţurcanu, mai spontan, mai cursiv, mai puţin pretenţios, mai cuceritor prin mesaje poetice decât prin învăţături versificate. Şi eliminând „instanţele” intermediare. Am putea spune că Emanuel Alexandru e mai curajos ca poet decât Andrei Ţurcanu.
Poezia lui A.Ţ. este posesivă. Ea nu încearcă să placă, să-şi folosească frumuseţile sau alte arme ale seducţiei, ci, punându-şi în aplicare capcanele şi resorturile oţelite, vrea să domine. Acaparator, posesiv, poetul e tentat de absolut, de o poezie totală, nevoind să-i scape nici rigoarea & limpezimea clasică, nici demolările romantice, moderniste sau jocurile de-a poezia, manieriste sau intertextual-ludice, punând în raport epoci, sensibilităţi, trăindu-le intens ori detaşându-se demonstrativ, ingurgitând omnivor şi lacom cultura poetică anterioară. Previzibil pentru un critic şi istoric al literaturii, mai puţin pentru un poet.
_______
Andrei Ţurcanu, Rost. 111 poeme alese de Nina Corcinschi. Cartier, 2018, 144 pag.
-->
Răspunsuri