Aceste sumare note pe marginea creatiei lui Camil Petrescu au fost, intr-un fel, declansate de premiera unui film dupa romanul sau “Patul lui Procust”, pe care l-am vazut acum citeva luni la Chisinau. Era o noutate sub mai multe aspecte si poate ca ar merita o discutie aparte, de vreme ce pentru o relatare a evenimentului e deja prea tirziu. Am ales insa sa scriu in acest subiect dintr-un motiv cit se poate de simplu: aveam un pretext sa-l recitesc dupa un numar de ani pe Camil Petrescu.
L-am “descoperit”, cred, in primii ani de facultate. Mai intii unele romane, apoi dramaturgia sa si ce am mai putut gasi in biblioteci sau procura din lucrarile sale teoretice, in special, “Modalitatea estetica a teatrului”. si daca ma gindesc bine, anume scrisul lui Camil Petrescu a reprezentat pentru mine la acea frontiera incerta dintre adolescenta si tinerete, un model de literatura romaneasca moderna, pe care l-am cautat poate mai tirziu, si la alti autori romani sau straini.
Am recitit “Patul lui Procust” cu un sentiment ciudat, ambiguu, constienta de usoara datare a textului, dar si de dorinta ascunsa de a regasi in el acea febra spirituala pe care am resimtit-o emanind din cartile autorului la intiia lectura, acea complexitate a trairii lucide si a detasarii dureroase de lucruri si de oameni din care cresteau personajele sale: stefan Gheorghidiu, Ladima, Fred Vasilescu, Pietro Gralla, Jelu Ruscanu, Danton.
Asemenea majoritatii scriitorilor romani importanti din interbelic, Camil Petrescu s-a inscris in destinul unei intregi literaturi pe care a onorat-o prin prestanta intelectuala si caracterul inovator al oprelor sale. A fost ceea ce se cheama o personalitate deosebita care i-a cucerit pe multi dintre contemporanii sai, dar a atras si destule adversitati. Se putea altfel?
A scrie despre Camil Petrescu inseamna a te lasa fascinat de “jocul ideilor”, a medita asupra dezechilibrului dintre aspiratia pentru absolut si promiscuitatea vietii cotidiene, a lega “noua structura” a romanului sau de Proust si proustianism. Apoi, fiindca este o tema importanta in creatia scriitorului, a pune in relief anatomia iubirii, iarasi cu referire la Proust, dar si la Stendhal sau – de ce nu? – a gindi la teatrul de idei ilustrat de catre dramaturgia camilpetreciana si corespondentele sale cu piesele lui Ibsen sau Cehov, care ne ofera, iata, alte atitea subiecte fertile, demne de a fi dezvoltate. Lucru improbabil in cadrul unor simple note, ce nu se doresc in nici un caz foarte docte si nici foarte personalizate.
Se spune ca Durennmatt, dupa ce a avut ocazia sa citeasca in traducere “Actul venetian” al lui Camil Petrescu, ar fi afirmat literalmente precum ca autorul acelei lucrari este unul dintre cei mai mari dramaturgi ai lumii. Poate, ai timpului sau. Ceva pe aproape. Luind ca punct de referinta superlativul acestei aprecieri, risc sa cad in capcana altor superlative sau sa-mi declar totala incapacitate de a scrie mai departe ceva coerent despre scriitorul in discutie. Asa ca ma voi intoarce la “Patul lui Procust” romanul pe care autorul sau l-a calificat drept un “dosar de existente”. In fapt, o naratiune densa, stratificata, definibila cu acelasi succes drept un “dosar de marturii subiective” dupa audierea carora cazul ramine (la fel de) deschis, iar intre acuzare si aparare se formeaza fatalmente o zona de incertitudine oarecum stranie la un impatimit cautator de “certitudini”. Prefigurind un proces al constiintei, romanul camilpetrescian parcurge invariabil acest drum intre sobrietatea sau chiar ariditatea analizei, intre rigoarea cautata, aproape documentara si pasiunea generata de o traire extrem de intensa, guvernata, in subsidiar, de emotie. Totdeauna ramine loc pentru indecibil, pentru enigma, pentru o necunoscuta greu de dezlegat in ecuatia construita cu minutie. Tonul afectiv, monologismul, “sinceritatea” pe care o presupune naratiunea de la persoana intii, pe mai multe voci – caracteristica proustiana – catalizeaza o tensiune specifica care proiecteaza personajele intr-un spatiu multidimensional. Experientele existentiale se transforma in experiente suprarealiste.
Desi are tendinta de a lucra “cu metoda”, de “a-si controla” discursul disimulat in cel al personajelor, Camil Petrescu nu este ispitit decit rareori sa acorde prioritate sau sa exagereze valoarea unui singur element care participa la alchimia naratiunii. Asteptind sa apara “Patul lui Procust”, ii marturisea la un moment dat lui Eugen Jebeleanu convingerea sa ca “toata arta este caduca” iar “mijloacele de investigatie intelectuala sint atit de rudimentare” incit nu mai merita sa scrii literatura. In acesta perioada il preocupa mai mult problemele teoretice, se arata interesat de neovitalismul psihologic al lui Bergson si de fenomenologia lui Husserl, de tratate de matematica, isi face doctoratul in filozofie. Cu toate acestea, era “un cerebral care detesta cerebralitatea” (serban Cioculescu). si asta pentru ca, dupa cum avea sa observe si George Calinescu “avea cap abstractiv si totodata imaginativ?”, iar “ideile insesi i se prezentau corporal”. Este un motiv pentru care a considerat ca important si si-a interpretat propria opera din punctul de vedere al suportului ei teoretic. Avind in fata si urmind modelul proustian cu tot ce implica acesta – realitatea constiintei, fluxul memoriei, artistul care “povesteste lumea vazuta prin el”, “interesul pentru semnificatie” si, mai ales, “atmosfera de autenticitate halucinanta, nemaiintilnita la alt autor” – Camil Petrescu arata in studiul sau “Noua structura si opera lui Marcel Proust” meritul scriitorului francez de a fi realizat o legatura intre stiinta si filozofia epocii sale si literatura pe care a practicat-o. Paralela se impune. Acolo unde instrumentele literaturii de fictiune i se pareau autorului “Ultimei nopti de dragoste?” prea elementare, el recurgea la studiu sau eseu aflind o provizorie compensare pentru spiritul sau cercetator si febril. De fapt, i-ar fi placut sa se considere mai degraba filozof, decit scriitor, si a inteles inca din tinerete sa-si urmeze in acest scop un program. Poezie pina la 25 de ani, dramaturgie pina la 35, roman pina la 40. Dupa toate acestea, urma “sa se intoarca” la filozofie. Locul acesteia din urma in formatia sa scriitoriceasca si in lucrarile teoretice ramine deosebit de important. Insa nici doctrina sa autenticista, nici teoria substantialismului, sau modul in care opereaza cu mijloacele analizei fenomenologice in definirea “sufletului national romanesc” (in care delimiteaza ceea ce este superficial-istoric (supralicitatea folclorului si etnograficului) de ceea ce este substantial) nu s-au bucurat de aprecierea pe care au avut-o romanele si piesele sale. Factura intelectualista a literaturii pe care a scris-o a fost o prelungire logica a preocuparilor sale in domeniul gindirii speculative. Fascinatia ideilor traita de autor i-a marcat profund pe eroii sai intelectuali. Dramele lui Camil Petrescu sint drame ale cunoasterii sau chiar – unele dintre ele, cum este de exemplu “Act venetian” – au fost calificate de catre critica drept drame ale absolutului. Foamea de certitudini, aventura experientelor definitive sint la scriitorul roman apanajul unor personalitati exceptionale pentru care opacitatea spirituala, mediocritatea si gregaritatea sentimentelor, “bizantinismul moral” sint total inacceptibile. Semnificatia etica necontestata a scrierilor sale este, insa altfel pusa in valoare decit cea relevata de un Ibsen, Cehov sau Brecht, redutabili autori ai “piesei de idei”. Dupa cum observa I. Sirbu, ceea ce il deosebeste pe Camil Petrescu este anume cerebralitatea sa, care face ca dezbaterea sa se deplaseze usor de pe etic spre o zona a conflictelor “constiintei pute”. Din punctul de vedere al fervorii cu care se apleaca spre problemele conditiei umane, optiunii, aspiratiei spre absolut, mai multi cercetatori il vad pe Camil Petrescu ca “anuntindu-i” pe un Sartre sau Camus. Functie de aceasta caracteristica a scrierilor autorului lui “Danton”, personajele sale sint, inevitabil si programatic, dilematice sau problematice. Sint intelectuali si (numai) prin aceasta pot imprima “autenticitate” literaturii, iar nevoia lor, implicita, de cunoastere ii fac indispensabili ca purtatori ai problemei. Este acelasi lucru cu a spune ca “inafara de constiinta, totul este bestialitate”, dupa cum isi argumenteaza Camil Petrescu insusi aceasta incredere in proprietatile reflexive si in acuitatea si nobletea trairii de care pot fi in stare acest tip de eroi. Bineinteles, ca latura imaginativa a personalitatii scriitorului (prietenul sau, Mihail Sebastian scria ca “este una dintre cele mai delicate sensibilitati”) nu avea cum sa faca din el, lucidul care ii placea sa se considere, un spirit care ar fi respins intuitia, mizind totul pe cartea rationalista. Intelectualismul estetic ilustrat in secolul XX de multi scriitori mari a trait mereu aceasta ezitare intre inteligenta si sentiment, intre raceala si emotie, intre ratiune si pasiune. Proust insusi, care scria intr-un eseu ca “pe zi ce trece pretuieste mai putin inteligenta”, punea accentul, cu alta ocazie, pe caracterul deliberat, intelectual al “activitatii narative”. In cazul lui Camil Petrescu rationalismul este complementar unei maxime luciditati, formula care ar exprima-o fiind “Cita constiinta, atita pasiune, deci, atita drama”, dupa cum se poate vedea si in “Falsul tratat pentru uzul autorilor dramatici”. Cercetarile mai recente privind pozitionarea scriitorului in istoria literaturii romane dintre cele doua razboaie leaga “noua structura” camilpetresciana de niste metamorfoze de canon estetic mai generale care aveau sa-si afle expresia plenara in creatia unor Sartre, Camus, Huxley, Th. Mann. Romanele lui Camil Petrescu cu problematizarea naratiunii, analiza lumii interioare a personajelor, cu formele si instrumentariul lor specific semnaleaza aceasta transformare aflata in stare incipienta dar clara. Ele schimba perspectiva asupra vechii si incercatei metode a realismului obiectiv, relevind o forma de “realism reflexiv”. Prin aceasta, considera Florin Mihailescu, scriitorul roman “il depaseste pe Proust prin Husserl”, linia realismului traditional prelungindu-se prin unul mai modern.
Si dramaturgia, ca si ideile sale privind arta dramatica sau interpretarea actoriceasca au stat sub semnul acestui intelectualism manifest, cu corespondente in cultura europeana a timpului, marturii ale inteligentei si talentului, vastei informatii, calitatilor sale de artist si ginditor.
Interesant de remarcat este faptul ca astazi singularitatea sa in peisajul literar al celor doua stralucite decenii interbelice nu se mai prezinta la un mod atit de transant, dupa cum era perceputa, probabil, in epoca. Camil Petrescu a avut intotdeauna – si gratie firii sale deosebit de orgolioase – reticente fata de confratii sai mai tineri, care aveau sa alcatuiasca faimoasa generatie ’27, considerindu-i prea sedusi de metafizica. La rindul ei, generatia lui Mircea Eliade nu l-a prea agreat si nici nu l-a revendicat pe un scriitor de talia lui Camil Petrescu, cu care aveau pina la urma multe lucruri in comun. Or, strict vorbind, el participase la propriu, prin intreaga sa opera, la realizarea formidabilei schimbari de paradigma culturala, care a marcat intrarea in secolul XX si intreaga evolutie ulterioara a spiritualitatii romanesti moderne. Ar fi insa eronat daca am crede ca valoarea si caracterul novator al creatiei camilpetresciene a fost (a putut fi) ignorat in totalitate de reprezentantii “pleadei”. Petru Comarnescu, de exemplu, intr-un studiu in care se refera la interferentele cu metoda proustiana, pune accentul pe semnificatia etica a scrisului lui Camil Petrescu, in speta, a romanelor sale, considerindu-le in acelasi timp ca ilustreaza “directia neoclasica” a romanului modern. Uzind de avantajul altei perspective, criticii au depistat in timp mai multe similitudini intre romanele lui Camil Petrescu si cele semnate de alti scriitori din perioada respectiva. Pentru cititorul de astazi, ei sint perceputi cu totii ca o singura generatie, cea a literaturii interbelice, iar “idealitatea” sau o anume “substanta metafizica” caracteristica eroilor acestei literaturi nu reprezinta decit niste trasaturi care apropie in mod firesc proza camilpetresciana de cea semnata de Liviu Rebreanu, Mircea Eliade sau Mihail Sebastian. Prin acesti scriitori, dar si prin multi altii, s-a impus noul roman romanesc. Modernitatea sa reprezenta explicit ceea ce Thomas Mann avea sa observe mai tirziu ca fenomen literar general o etapa a “criticii”, care urma celei a “poeziei” si care avea in centru “constiinta creatoare”. Bineinteles, ca scriitorul german se gindea la naratiunea romanesca argumentata de propria sa creatie. Tendinte similare s-au manifestat si in alte genuri literare. Paul Valery teoretiza poezia drept “sarbatoare a intelectului”, expresie cerebrala, lucida, “critica” a inspiratiei poetice. Linia intelectualista a literaturii, a luat in a doua jumatate a secolului forme si mai elaborate. Experimentele s-au extins in spatiul extraliterar, aplicindu-se deja metodic scriiturii literare o prisma si o “viziune stiintifica” a universului. Intr-o conferinta din 1967, de exemplu, Italo Calvino, unul din spiritele novatoare ale literaturii italiene, facea aceasta observatie, pornind tot de la o experienta “salvatoare”: “In acest moment, modelul limbajului matematic, al logicii formale, poate salva scriitorul de degenerescenta in care au cazut cuvintele si imaginile din motivul falsei lor utilizari. Cu aceasta scriitorul nu trebuie sa creada ca a gasit vreun lucru ce tine de absolut; si aici exemplul stiintei ii poate servi, in particular, genul de modestie perseverenta, care tinde sa considere fiecare rezultat ca facind parte dintr-o serie poate infinita de aproximatii”. Vom vedea cum intelectualismul estetic a marcat literatura secolului XX chiar si in operele, in care rolul inteligentei era respins cu vehementa. Deja primii teoreticieni ai postmodernismului refuza “complexitatea si coerenta structurilor literare”, care reprezinta “mostenirea singeroasa a modernismului” (Irving Howe). Cultul irationalului dus pina la ultimele consecinte in aceasta “ultima faza” a culturii seamana izbitor cu momentele de exacerbare a ratiunii la anumite etape ale modernitatii. si intr-un caz si in altul instrumentele cu care se opereaza sint, insa, cele ale inteligentei. Astfel ca emulii antiintelectualismului profeseaza de fapt o forma paradoxala de ?intelectualism care isi reneaga radacinile. Demersurile teoretice numeroase ale postmodernistilor, unele dintre ele mai importante chiar decit lucrarile de fictiune ale autorilor lor, confirma acest paradox. Instituirea si legitimarea noii paradigme estetice odata cu aparitia unui numar de lucrari calificate drept postmoderniste s-a impus ca o necesitate, subliniind diferentele dar si punind la indoiala caracterul autoreferential al acestei literaturi. Postmodernismul este vazut, in fond, ca o “derivare regresiva” (Steven Connor) ca un “virus” dar si ca un “principiu intern tainuit” (Ihab Hassan) in raport cu modernismul. Unii teoreticieni inclina sa-l defineasca mai degraba ca o intensificare selectiva a anumitor tendinte moderniste. si reflexivitatea poate fi inteleasa drept una dintre aceste tendinte specifice, care transgreseaza literatura, o “dovada a unei arte deliberate, ce datoreaza totul inteligentei si efortului de a domina”, dupa cum o privea inca Albert Camus. Formele metaromanului contemporan sint impregnate de acest spirit reflexiv. Atita doar ca el vizeaza in primul rind esteticul.
Genul de scriitura promovat de Camil Petrescu s-a axat mai ales pe etic, pe problematica unor grave conflicte morale, chiar daca, uneori, aceste conflicte tind sa se consume intr-o zona a “constiintei pure”. Prezenta in exces aceasta constiinta creeaza “stari imuabile” (Mihai Sebastian), sau declanseaza un elan vital apt sa le conduca spre experiente exceptionale. Bineinteles, atunci cind ostentatia anticonformista pina la irational, despre care vorbea autorul lor, nu le impinge spre solutia ultima.
Indiferent de schimbarea canoanelor estetice, cunoasterea lumii prin intermediul constiintei individuale ramine un mobil decisiv pentru scriitorul modern. Iara de ce si prin intelectualismul sau Camil Petrescu isi pastreaza valoarea si locul aparte intre marile nume ale literaturii romanesti dintotdeauna.
http://agentiaizvordecultura.wordpress.com/2014/06/20/camil-petrescu-si-intelectualismul-estetic/
-->
Răspunsuri
http://sud-est.md/numere/20010922/camil_petrescu
Mulțumesc frumos dl Muntean . Am primit de la Valentina