- Cronică de lector -
Emilia Popescu Rusu, născută la 25 octombrie 1967 la Vatra Dornei, jud. Suceava, este profesor pentru învățământul primar și preșcolar la Şcoala Crucea, jud. Suceava, de aproape 20 de ani, absolventă a Colegiului Universitar Pedagogic de institutori Bucureşti şi a Şcolii Postliceale de învăţători-educatoare, Bacău.
Solicitându-i poetei un scurt CV, am primit rândurile de mai jos care m-au impresionat profund, substituind orice citat în sprijinul unor argumente, - prefaţatorului :
„Talentul literar cred că l-am moştenit din partea familiei tatălui meu - familie veche de dorneni în care se cântau cântece de şezătoare şi bocete, renumite în ţinuturile Dornei, la Candreni şi Roşu. O mătuşă paternă compunea versurile şi muzica. Îmi plăcea tare mult să le fiu în preajmă. Încă de pe timpul când eram la grădiniţă, îmi plăcea să fac versuri florilor, nopţilor înstelate şi livezilor cu fân, la casa bunicilor de pe strada Petreni din Vatra Dornei.
Când eram elevă la liceul George Coşbuc din Năsăud, am participat la concursuri literare din cadrul liceului, pe teme de natură şi dragoste, evidenţiate cu diplome şi aprecieri.’’
Ciclul de poezii ,,Ziua în care se schimbă anotimpul’’ l-am dedicat unei fiinţe dragi, iar ciclul ,,Ascultă….plesnesc muguri’’ este o nuaţare al celui dintâi”.
Poeta îşi deschide ciclul ,,Ascultă….plesnesc muguri’’
cu un titlu metaforă: Floare de iris, poezia cu vers alb, devoalând un talent nativ latent:
„Ochii tăi/ /împletiri de ape/izvoare de fulger/izvorâte din stânca/iubirilor tăinuite/sub floarea de iris/”
(Floare de iris)
Poeziile ce urmează: Dor de dor, Ropot surd, Tainic crepuscular, Peisaj… îmi întăresc convingerea şi-mi răscolesc emoţiile; învoltul poetei se desfiră ca o „pânză a Penelopei” care se vrea ţesută până la capăt. Trăirile poetei, intrinsecul extrovertit, este ca o curgere de izvoare adunate-n matca râului care, din când în când, se revarsă peste grinduri, ca apoi să se adune din nou în matcă.
Poezia Emiliei Popescu Rusu evidenţiază o diversitate de abordări, fie de subsatnţă ontologică, existenţialisă, fie surprinzând tumultul erotic, fie…copleşită de întrebările la care nu va avea niciodată răspuns în aceasă ireversibilă secvenţă temporală; puterea verbului dă prinos trăirii într-un datum la care orice împotrivire ar duce la zicerea biblică: ,,Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune” (Eclesiastul). Ori, poeta trimfă în faţa vicisitudinilor care ne cam încurcă existenţa, fiind o luptătoare care câştigă nu lupta, ci războiul:
„La capătul gândurilor mele/ceaţă/la capătul plânsetulul meu/viaţă…/la capătul iubirilor mele/dimineaţă…/la capătul privirilor mele/TU/.
(Iluzie)
Am plăcuta revelaţie să descopăr în fiecare vers, - un aforism în care cititorul avizat va găsi o simbolistică conotaţională dusă spre subliminal.
Ca orice trecător prin timp ireversibil, poeta are speranţe, poeta are şi iluzii, care iluzii fac parte din structura psihologică a individului, mereu frustrat în sperare, în orizonturi pe care le-ar dori atinse şi, de ce nu, privind dincolo de orizont, de zare, fără amăgirea că dacă întinzi mâna, ai putea chiar să o atingi.
Şi… ca să întregesc optimismul robust al poetei, adaug:
„Strâng lacrimile mele,/Într-o basma de vânt/Le contopesc cu soarele/Din ochii tăi/ Le prefac în curcubeu/Le arunc peste ape.../Le prefac în iubire.../Le arunc peste întregul Pământ./Însetat Pământul –/De iubire/Însetat de cânt.../Le va preface în roade”/ Le va preface in cuvânt”/.
(Metamorfoză)
Dintr-un respect pentru cuvânt românesc, dar şi pentru profesiunea mea de credinţă de-o viaţă, mi se pare o obligaţiune tot de credinţă, să înserez: „Murmur ...de cuvânt,/trist/șoptit/rar/în tine porți speranța/nu va fi în zadar.../Alungi nevrednicia/celor ce nu cuvântă/când glăsui-vor stele/și va doini izvorul.../un murmur de cuvinte/asculți/cutremurat/o lacrimă îți cade/ pe alb/un mac arzând/Tu – pururea cuvânt”. /
(Pururea cuvântul)
Nu pot cuprinde în cuvânt pe cât aş vrea, dimensiunea mesajului unei poete care, deşi la început de drum, are o responsabilitate aparte pentru o scriitură care, sper, să îi aducă aură pe „scara” axiologică.
Ceea ce o defineşte pe poeta Emilia Popescu Rusu e, cred, propria-i definire:
„Iubirea ta...albă pasăre/Minusculă/Rotindu-se concentric/În făptura mea./Iubirea mea...întinderea albastră/ Scaldând plaja sufletului tău/ Cu nisipuri aurii mișcătoare... ((Definiție)
Încerc un sentiment de neîmplinire, neducând până la capăt excegeza ciclului ,,Ascultă….plesnesc muguri’’ ; fiecare poezie are dreptul la o analiză şi sinteză, la o mai amănunţită interpretare şi înţelegere a textului literar.
Ar fi trebuit să insist asupra tropilor folosiţi în grupajul poetic, asupra sintaxei poetice…asupra atâtor câte ar fi trebuit să insist…
Las cititorului „restul” – pentru că trebuie să-l faci pe el, cititorul, părtaş la conceptualizare şi la descifrare conotaţională, altfel…la ce ţi-e bună… lectura?!
Fii aproape de mine, cititorule!!!
Dar mai ales poetei care-ţi oferă un dar nepreţuit întru delectare şi înfrumuseţarea sufletului tău, poate de multe frustrat de ce ne-am dori într-o lume parcă scăpată din mână, fără putinţa nici a Celui de Sus spre a-i aduce îndreptare şi vindecare de un rău ce pare a fi universal şi imuabil, într-o accepţiune metafizică!
Prof. Vasile Popovici
- membru al LSR – Filiala Iaşi -
-->
Răspunsuri
Mulțumesc frumos dl Muntean!