Între portret si clonã. Atât „primenirea“ de semnificanti întru catharsis, din volumul de poeme, Portret pe unghia pãmântului (2012)*, de Ana Drãgoianu, cât si „absolut-noile avântãri“ în cosmosul cotidian ale eroului sãu liric, ori, mai exact spus, ale eroinei sale din sublimul orizont al cunoasterii metaforice, farmecã si de aceastã datã Distinsul Receptor de Poezie, „absolut-noi elansãri“ printre „virusii“ «programati / sã ne intre în oase», fãcând ca prin vene sã ne circule «submarinele / cu traficantii de rugãciuni», fãcând sã explodeze «ombilicul vecinului / de la etajul patru / [ce] nu si-a plãtit impozitul / pentru gargara cu musetel», fãcând copiii sã râdã pe când – eroina, nicidecum poeta – îsi leagã liric, «baticul bunicii sub bãrbie» (Mã destãinui noptii, p. 5), fãcând, mai mult ca sigur, ca, «între piramida lui Keops si lunã», sã nu fie «decât un rãsãrit sublim» (Pe frigul promis, p. 6), determinând «acordurile unui violoncel» sã-i opreascã «bãtãile inimii», sã i se umfle pieptu-i, «adunând iubirea mult visatã», în vreme ce i se epuizeazã „depozitul” de aripi folosite la culesul stelelor «pentru restul pãcatelor», în vreme ce îsi reazemã «sufletul de ultimul strop al ploii» (Nimeni nu avea lumina, p. 8), determinând «iubire[a] atemporalã» (Capcana timpului tãu, p. 11), pânã când o vede Dumnezeu «lângã fântânã», cu «pãrul murdar de pãcate / si [cu] inima plinã de spini», «tinând Cuvântul în brate» (Cresteai din mine Cuvânt, p. 12), Cuvânt-Unic-Fiu strãbãtãtor de Univers, determinând unghiul de fugã al mortii la „sculptorul“ în cristal, «trecut de a doua tinerete», „sculptor“ specializat în cioplirea si slefuirea femeilor «cu aurã purpurie» (Unghiul mortii, p. 14), determinând implantul de cipuri în arii agreste, fapt pentru care, în spirit pandur-tântãrenian, nu sorecian (cum îi zice Jean Bãilesteanu, în Cuvântul înainte, exact), «la marginea satului, / tinea unul priponite / vietile muritorilor de rând: / le planifica orele de masã / si îi stergea cu un burete uscat / din memoria cârciumii / supraaglomerate» (O paginã din istoria cãrnii, p. 15), determinând „zile-ardei-umpluti cu iluzii“, „noi identitãti“, chiar si când «nu taie cutitul carnea destinului» (Am o nouã identitate, p. 17), chiar si când nu intrã pseudocurcubeiele în „casa unui strop de rouã“ (cf. Casa..., p. 18), chiar si pe când zace «în albul arsurilor» (p. 20), «cu un univers între inimã si creier» (Spirale, p. 22), chiar si pe când norii cad «în spiralã / cu stropi de un rosu aprins / peste buzele dumnezeiesc de simple» (Cãlãtorie, p. 23), „ca pãmântul din inima-i“, chiar si pe când „se însotea cu marea“ pânã într-un Ocrombrie târziu (p. 31): «s-a fãcut întuneric peste gândurile mele / crengile aspre lovesc ferestrele sufletului / mã prefac si azi cã semãn cu vântul / trec de la rãsãrit la apus fãrã nici un regret // am inima de smoalã si ascult bãtãile / parcã sunt lovituri de pumnal / în noapte când pietre mici se rup / din stelele ascunse în tãcerile toamnei // nu mã recunosc în pãsãri / mi-au cãzut aripile / de blestemul venit din cealaltã viatã / când vânam suflete // e mult prea târziu sã privesc înapoi / un octombrie trist ca o sãgeatã otrãvitã / în ventriculul stâng // ultima pulsatie pe aleea din parc».
Eroina aceasta, rãzboinicitã Ioanã d’Arc a plaiului liric, ori Ecaterinã rãzboinicitã, sau Ipãteascã pasoptist-revolutionarã prin secolele nepasptiste, mai aflãm – la analiza „portretului“, nu a autoportretului „de pe unghia pãmântului“ – cã are bunici-lucrãtori de pâmânt, «ce împodobeau usile castelelor de gheatã», cã are o mamã-doicã, «plãtitã / sã stergã creierul bãietilor» si un tatã cu «sânge regal» ce «se plimba prin grãdinã / cu sceptrul în mâna dreaptã, / amenintând cã arde cãsutele pãpusilor / din întregul tinut», cã ea, eroina liricã, s-a angajat „paznic la cimitir“, cã zboarã ca fluturii «peste oceane de sânge», cã îsi plimbã «suferinta / prin biserica neamului», cã a traversat orasul fãrã privighetori, în care «ninge cu nisip», cã îi stã în putere – ca eminescian-romantic-lucifericului Dan / Dionis – sã strângã în podul palmei universul-«sâmbure de migdalã», cã-i angajatã în vindecare de popoare / „neamuri“, cã printre „aruncãtorii de grenade îsi scrie «testamentul / pe caietul vechi», moartea rupându-i colierul ideilor, ori cã-i o «clonã perfectã“, produs al «unor factori nocivi», deghizându-se «în salvator, / un ins modern», dedublându-se pe când «ziua diavolul îsi face de cap», sau pe când «noaptea, îngerii îi sufocã pântecul» (cf. Strigarea, p. 32; Fluturii zboarã peste munti, p. 34; Cu Tine pe drumul Golgotei, p. 41; Zãpezile timplui, p. 48; Voi vindeca neamuri, p. 65; Aruncãtorii de grenade, p. 77; Clona perfectã, p. 81) etc.
Despre nervoasa cutie metalicã a lirismului.
În complementaritatea volumului Portret pe unghia pãmântului se aratã si volumul de poeme Cutia cu nervi de otel (2012)**, de Ana Drãgoianu, volum ce „se deschide“ prin poemul „de fortã“, dãtãtor de titlu noului „întreg de poeme ca parte“ (spre a ne ilumina zalmoxian si paradoxist, în acelasi timp), poem ce-si proiecteazã în „panoul central“ simbolul modernelor noastre limite tragic-existentiale ca „spatiu“ de ars poetica, simbolul unui labirint-cutie-cu-nervi-de-otel, „labirint“ unde vocea auctorialã / eroicã se mãrturiseste dinspre „uimirea profanã“: «în golul imens rãsturnasem cuvintele / zilnic le acopeream pe jumãtate cu sunetele de la marginea vremii / aveam o vorbã ce se rostogolea peste linistea din albul tâmplei / când mã strigau nebunii sã mai pun o fisã tonomatului ridicam / bratele si mã certau pânã la sânge / picuram pe dunga roasã a cutiei / rugina îmi strângea oasele în sacii de pânzã tesutã la rãzboiul bunicii // în recipientele de plastic nu se pun cuvinte / se agitã fãcând spirala sã îsi ucidã umbra // el adormise pe capacul umflat de asteptare / avea fata palidã si plinã de sudoare / visase noptile când amorul era unicul meu scop / nu vorbesc despre tineretea maltratatã de oamenii timpului meu / cred în etapele finale când leii si verdele scapã din adâncul fântânii» (Cutia cu nervi de otel, p. 7).
Liricul erou / eroina poematicã se avântã de data asta printre alte reliefuri ale spatiului „paralel-cotidian“, de-aici sporindu-si corola cu noi „petale-fãptuiri-cosmice / cosmicizate“, între caseta cu wolfram cerebral si între îmbulzirea („coada de la cosmetice“) pentru o „promotie de fond de ten“ cu speranta ei de a-si acoperi «frica de Dumnezeu» si cu speranta altora de a-si masca «hotiile din anii de secetã» (Nimic nou, p. 9).
Eroul / eroina poemelor Anei Drãgoianu „îsi croieste“ «din noapte o singurã pelerinã / impermeabilã fãrã zorzoane în stil medieval», are curajul sã-si lase «un om de rând la intrare», ce «se tine de stâlpul gardului de beton», un om ce «nu vede cablurile» prin care-i „conectatã la principiul Yin“, «la întuneric», pe când «presiunea exercitatã asupra cuvintelor sacre / mãreste viteza sângelui indiferent de celula în care esti / prizonier» (În rol secundar, p. 8), observã «când poporul cautã schimbarea unitãtilor de mãsurã pentru / istorii închise în manualele uzate» (p. 9), observã «la pubelele obisnuite din cartierele mãrginase [cum] pictorii leagã / modelele sã prindã grimasele cu efect de siluire a timpului / trecut fãrã rost» (ibid.), vede «lucrãtorii dezbrãcati de cuvinte» (Semn pe nisipul cerului, p. 10), «chitara nebunului din colt» (p) si cum «liftul încarcã suflete goale» (Brate de sare, p. 11), stie câte ceva despre «jurnalul pietonului analfabet» (p. 12), urmãreste «bãtaia firavelor aripi» (Prin timp, p. 13) ale lãcustelor ce-i intrã în casã, ascute «limbile ceasornicului sã batã în peretele universului» (Confuzie, p. 16), trage concluzia cã «moartea ne uneste în toate» (Incinerarea, p. 23), cã «de rãzboi si de dragoste e plinã lumea» (Ziduri în desert, p. 25), constatã cã «unui copac îi pleacã rãdãcinile» (p. 24) când îndoiala i se strecoarã «pânã la frunze», cã «legãtura ei de sânge cu lumea» (49) este „un beton din cuvinte“, cã are «propria apocalipsã» (p. 54), cã femeia-i jertfa zidirii din temelia lumii, cã «femeia ce ti-a îmbrãtisat universul», din „violet“, este în fundatia omenirii, este «la temelia unei lumi tãcute / fãrã personalitate / cu domiciliul fortat între altar si inimã» (Altã femeie, p. 55); mai constatã cã Adam, «soldat universal cu grenade în buzunarele sortii» este «rob al cãrnii si[-al] încolãcirilor superficiale», «o singurã piatrã în fereastra timpului...», cã Eva ilustreazã «conceptia magicã distribuitã uniform de medicul estetician / cu vicii perverse si pretentii demiurgice», întelegând prin «Cuvânt / carnea sufletului» (Pradã usoarã, p 56); si toate aceste extraordinare evenimente i s-au revelat pentru cã s-a nãscut «în ziua când Ilie biciuia norii / luminând ulitele satului» si pentru cã „la dezlegarea primei taine“, lângã ea «cuvintele se asezau în genunchi / asteptând botezul» (Calea si Adevãrul, p. 97).
Cutia cu nervi de otel (2012), de Ana Drãgoianu, certificã istoricului / criticului literar faptul cã poeta se aflã în pragul de aur al maturitãtii creatiei sale poetice, cã-i deja o voce liricã inconfundabilã, puternicã, de ales viitor, cã deja a cioplit si a finisat un remarcabil numãr de trepte de la piramida-i „aztecã“ de Poezie pentru o zariste a cunoasterii metaforice.
Ion Pachia - Tatomirescu
-->
Răspunsuri