Vitalie CIOBANU
Critic literar important și poet inconfundabil prin tonurile sale orfice, de invocație ancestrală, Andrei Țurcanu a ajuns la etapa scrierilor decisive, cu care își este dator orice exeget serios. Un asemenea proiect dedicat unei istorii literare a Basarabiei, „a vârfurilor, a valorilor fundamentale”, este anunțat prin volumul Cartea din mâna lui Hamlet, scris în colaborare cu Nina Corcinschi, ce poate fi privit ca un mesager al viitorului opus magnum, dorit, visat, prezumat. Volumul dialogic, apărut la Editura Cartier în 2017, s-a scris în timp, a urmat o desfășurare imprevizibilă, precum orice aventură intelectuală, aproape ca o carte de ficțiune, cu fragmente publicate în câteva reviste literare (inclusiv în Contrafort). O întreprindere critică implicând rigoare, spirit analitic, dar și arta dozajului, spontaneitate, inspirația formulării. O muncă de echipă în care e căutat timbrul și frazarea potrivite convenției desfășurate în mai multe capitole-secvențe.
În Cuvântul înainte al cărții Nina Corcinschi vorbește despre o istorie literară de natură sociologică și filosofică, rezultată în urma acestor convorbiri, întrucât „literatura și cultura noastră (…) nu pot fi înțelese, în complexitatea lor, fără descifrarea contextului istoric, a conexiunilor social-politice și de mentalitate.” Or, Andrei Țurcanu „a urmărit constant înrudirile literaturii cu puterea, interconexiunile lor bizare, maladive, care au creat o anumită literatură, dar și raportările inverse, când literatura produce o anumită forma mentis a oamenilor locului.” (p. 7)
Andrei Țurcanu este probabil criticul cel mai potrivit să vorbească despre epoca servituților prin care au trecut scriitorii basarabeni în anii ocupației sovietice. Îl avantajează vârsta, e un șaptezecist situat convenabil între două generații literare – șaizeciștii și optzeciștii –, e un bun cunoscător al materiei pe care o predică, un cititor foarte versat. Îl ajută și experiența intelectualului care s-a scăldat în „iezerul” politicului basarabean, ca actant, constructor de paradigme și strateg electoral (cu un bilanț, e drept, amar pentru el și dezastruos pentru Republica Moldova).
Ce uimește însă în această carte, căreia formula de dialog „îi dezleagă mâinile”, îi permite să evite morga discursului academic, este spiritul disociativ, apetitul deconstructivist, talentul lui Andrei Țurcanu de a țese narațiuni critice și… lirice, pentru că scrisul său este impregnat de o patimă a logos-ului (ca să-i preluăm vocabularul) irepresibilă. Andrei Țurcanu e locuit de un daimon al rostirii și trăirii paroxistice. Așa l-am cunoscut și eu, mulți ani în urmă ca student, mistuit de fantasme, vorbindu-mi extaziat despre proiectele sale literare. La fel de posedat l-am regăsit și în primul său volum de poezie, Cămașa lui Nessos, volum căruia i-am fost lector la editură, dar și în textele publicate ulterior.
Și în dialogul său cu Nina Corcinschi Țurcanu nu se dezminte: are un discurs arborescent, elaborat cu migală, saturat de metafore livrești și referințe biblice. Amintind de suferința refulărilor din acele timpuri, de supliciul nerostirii, am impresia că povestește despre sine, când evocă paradoxala libertate a artistului de dinainte de 1989: „Unui „Dedal” ce scrie pentru sertar, conștient că n-ar putea să existe dacă nu scrie, nu-i mai trebuie „materii”, „stofe” cu care să-și confecționeze „aripi” de zbor. Pur și simplu, el nu are nevoie de meșteșugul aripilor. Prins în labirintul unei puteri istorice totalitare, el este „liber-liber”, „înfășurat în curcubeul” operei sale. Labirintul cu toate capcanele și opreliștile înspăimântătoare nu mai contează. În tenebrele cavernelor sale a coborât o lumină care le conține pe toate cele ce țin de Calea Meșterului spre Ființă: cerul, soarele, universul întreg. Iată și o așezare a lucrurilor într-o albie firească. „Ai grijă de inimă (sau de imaginație) mai mult decât de orice altceva, căci din ea provine sursa vieții”, citim în „Cartea proverbelor” (4; 23). Or, imaginația ca „sursă a vieții” e cu totul altceva decât imaginația ca exercițiu gratuit evazionist. Sau, cu vorbele lui Iisus: „Prin cuvintele tale te vei salva, prin cuvintele tale te vei condamna.” (p. 19)
Andrei Țurcanu nu se mulțumește cu suprafețele, nuanțează, psihanalizează. Opresiv pentru talentele autentice, totalitarismul a fost o scuză a mediocrității, un alibi pentru eșecurile literare. Și nu e vorba doar de scriitorii frânți în Gulag, precum Nicolai Costenco. Criticul are îndoieli că în condiții de normalitate unii autori basarabeni ar fi scris mai bine. De pildă, George Meniuc, pe care-l consideră destul de minor, dincolo de aura ușor adulatoare ce-i însoțește posteritatea. Alte nume inegale, puse în balanță: Dumitru Matcovschi, Ion Vatamanu, Mihail Ion Cibotaru… Chiar și lui Grigore Vieru, pe care, câteva pagini mai jos, îl apără cu o fervoare exagerată de „iconoclastul” Iulian Ciocan, nu-i trece cu vederea defetismul: „Cu o teamă de neînvins în fața Molohului cu numele URSS până în ultima clipă a căderii imperiului sovietic, poetul n-a fost în stare să riște nici în al doisprezecelea ceas măcar” (p. 23) Pasajele lui Andrei Țurcanu despre colaboraționismul, lașitățile sau acomodările intelectualilor basarabeni cu regimul sovietic sunt demne de tipologia lui Miłosz din Gândirea captivă, și-l apropie, poate fără să vrea, de scepticismul mai tinerilor scriitori.
Această literatură „călduță”, refugiată benevol în cârlionți primitivi și exotici, nemaivorbind de scrierile aliniate partinic, nu s-a rezumat doar la mutilarea spiritului creator, observă criticul cu acuitate: „Marele, profundul, tragicul martiraj al Basarabiei sovietice în domeniul ce ține de „literatură și artă” este cel suportat de gustul public. E vorba de inocularea în cititorul de masă a unei idei deformate, perverse, reducționiste, ideologizante și retardate, despre scris și despre tot ce ține de domeniul esteticului.” (p. 27) Motiv pentru care, aș spune și eu, atât cât cunosc, în fața librăriilor din RSS Moldovenească nu se făcea coadă la operele „scriitorilor sovietici moldoveni”, precum în România obsedantelor decenii comuniste, la romanele lui Preda, Buzura, Breban, Țoiu, Sorin Titel...
Represiunea a fost mult mai brutală în Basarabia, rupturile în creația scriitorilor adevărați mai dureroase, cu efecte incomparabil mai devastatoare (exemplul cel mai elocvent, amintit de critic, fiind Vladimir Beșleagă care nu și-a mai revenit după respingerea romanului Viața și moartea nefericitului Filimon). Un singur disident, Ion Druță: Țurcanu evocă războiul acestuia cu Ivan Bodiul, cerberul comunist de la Chișinău. Tot Druță a adus o înnoire a peisajului literar, un fior de lirism autentic prin Frunze de dor (cu atât mai șocantă, aș adăuga, opțiunea sa politică moldovenistă de după 1991, căci derapajele unor nulități literare nu interesează pe nimeni!).
Stimulat de întrebările bine țintite ale interlocutoarei sale, complementare sau voite în răspăr, Țurcanu trece literatura șaizecistă printr-o grilă de interpretare sui generis, subsumând-o unor concepte… mai puțin savante, oarecum artizanale: estetica reazemului(specifică replierilor în rusticul recuperator, erau primejdioșii ani ‘50) și estetica bulversărilor ontologice (mărturisind o încercare de revoltă în raport cu metastaza oportunismului victorios). În prima categorie încadrează poeți ca Vieru, Vodă, Damian ș.a., în cea de a doua, prozatori ca Busuioc, Beșleagă, Vasilache, Druță (Clopotnița, Cervus divinus). O singură absență, inexplicabilă, în acest pluton: Serafim Saka – un frondeur citadin, un non-mioritic mai integru în scris și-n conduită decât unii cozeuri mult lăudați, care jucau, inteligent și ironic, la două capete. Saka: o simplă scăpare, un hiatus deliberat? Numai Andrei Țurcanu o știe.
Poate ar trebui să reamintim că nu citim o monografie despre istoria literaturii române postbelice din Basarabia, un tratat încheiat la toți nasturii, ci o conversație critică. O carte de acest fel își are propria logică, propria regulă a jocului, își are farmecul dar și riscurile implicite: opinii discutabile, sentințe pripite, hiperbolizări de dragul expresiei memorabile: „Într-un sens strict, în literatura română din Basarabia există o singură generație literară, cea șaizecistă.” (p. 69) „Nouăzecismul „demitizant și anti-transcendental” a sfârșit într-un impas ontologic. În urmă – optzecismul înfundat în textualismul minor și narcisiac, iar în preajmă – nimicul minimalist cu o puzderie de veleitari exersând până la saturație retorica bătutului apei în piuă.” (p. 79)
Fraze ca acestea, prea categorice, nu pot fi luate în absolut, sunt determinate de contextul discuției. De exemplu, nedrept și reducționist cu optzecismul, câteva capitole mai la vale Andrei Țurcanu vorbește despre o altfel de literatură, răzbind în faza finală a regimului comunist – o literatură nouă, îndrăzneață pe linie etică și existențialistă, nicidecum „minor-textualistă”. Și citează în această ordine de idei poeți ca Lorina Bălteanu și Grigore Chiper, dar și romanul lui Vasile Gârneț, Martorul (1988), pe care l-a și postfațat: „O scriere de tranziție, cu semne de tăiere hotărâtă a legăturilor ombilicale de viziunea „metafizică” a valorilor și cu accentul deplasat pe patosul dubitativ, pe interogație…” (p. 143) Și decelează afinități între acest roman optzecist și Viața și moartea nefericitului Filimon. „E aceeași încordare și aceeași intransigență de „anchetă” neîngăduitoare… Cu o mare diferență. Răul, la Beșleagă, are chipul „fătului” istoric, al deviantului care ucide. Cruzimea sa are drept țintă și se răsfrânge asupra a toate cele ce țin de „rădăcini”, de memorie. (…) În Martorul înseși „rădăcinile” sunt puse sub anchetă. În obstinația cruzimii lor se descoperă ceva ce exasperează, ceva morbid, dezagregant.” (p. 145-146)
Cartea din mâna lui Hamlet își îndreptățește titlul nu doar prin dilemele sau afirmațiile tăioase ale autorului. Andrei Țurcanu e tentat mereu de confesiune și evocare narcisiacă. Își construiește atent un portret: „…sunt un autodidact absolut. Aula universitară nu m-a atras deloc. Biblioteca a fost ocna benevolă a studenției mele.” (p. 35). „Prin nesupușenie și oroarea de concesii, mi-am asumat cu bună știință un statut de marginalitate perpetuă.” (p. 37) Deplânge mutilarea primului său volumul de critică literară Martor ocular (1983). Citează din poeziile și articolele sale pentru a-și ilustra nonconformismul în raport cu modelele dominante. Amintește și de meandrele biografiei sale: „Terenul literaturii era prea strâmt pentru aspirațiile mele tot mai vizionare. Adâncindu-mă în alte teritorii și afundându-mă în alte limanuri, importanța literaturii a scăzut enorm în ochi mei… Viața scriitoricească revenise… la o rutină literară cu probleme de branșă specifice, cu interese și fricțiuni meschine, unde eu, cu principiile și nostalgiile mele insațiabile de absolut, nu mă mai regăseam” (p. 38) etc. Această nevoie de justificare, de autodefinire patetică, mărturisește o stare de angoasă și nemulțumire. Semn că Țurcanu n-ar mai trebui să-și irosească energiile cu învolburări și angajamente gratuite, ci să se dedice proiectelor sale cărturărești. Clepsidra e nemiloasă.
„Îmi place să regăsesc în textele literare basarabene, dincolo de savorile estetice și rafinamentele stilistice, ceva care să mă trimită la frământările dramatice ale oamenilor locului, ai celor de azi și ai celor de ieri, la urcușurile și căderile istoriei, ale celor cu ecouri directe, vii, palpabile în izbânzile și confuziile noastre mari sau mici. Din toate acestea îmi place cum se încheagă și se descoperă vraja limpede a unui destin comun, cum se aleg sensurile trecerii/petrecerii noastre prin timp.” (p. 178)
O profesiune de credință ce pare să confirme rezerva structurală a criticului față de „ludicul”, „evazionismul estetic”, „precaritatea ontologică”, „divagările speculative” ale unor confrați din branșă, cu care Andrei Țurcanu se află într-o polemică declarată. Cartea din mâna lui Hamlet ar fi meritat cu siguranță premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru anvergura perspectivei critice pe care o proiectează. Și ar fi luat acest premiu, afirmă unii, dacă nu ar fi deranjat prea multe orgolii, dacă nu ar fi suscitat reacții acide, cărora Andrei Țurcanu s-a grăbit să le răspundă la fel de pătimaș și uneori nedrept. Este însă o carte vie, incitantă, provocatoare, te îndeamnă la lectură, la o confruntare de opinii. Nu acesta e visul unei literaturi care nu vrea să putrezească pe raft?
_______
Andrei Țurcanu de vorbă cu Nina Corcinschi. Cartea din mâna lui Hamlet. Dialog. Editura Cartier, 2017
-->
Răspunsuri
Jocuri de cuvinte Hamlet
http://lenusa.ning.com/profiles/blogs/jocuri-de-cuvinte-hamlet
Mulţumesc frumos dl Nitu!
Mulţumesc frumos Nicoleta pentru apreciere!