De ce alăturarea acestor două nume? Pentru că ele aparţin unor autori fără egal. Oricîte eforturi am depune, nu vom găsi un echivalent fie şi aproximativ al lui I.L. Caragiale în literaturile europene şi nici un echivalent al lui Eça de Queirós. Metaforic, putem spune despre Machado de Assis că ar fi „un Eça de Queirós brazilian”, după cum, în acelaşi regim al aproximărilor, romancierul portughez a fost numit „Flaubert al Portugaliei”. De fapt, romanele lui Eça nu au corespondent nici în Portugalia, nici în lume, iar operei lui Caragiale nu-i putem găsi pereche.
Îi mai apropie oare pe cei doi şi altceva? La o examinare atentă, survin analogii neaşteptate între scriitorii care nu s-au cunoscut, dar care seamănă tulburător între ei.
Îi apropie mai întîi contemporaneitatea aproape perfectă: au trăit în aceeaşi Europă un număr comparabil de ani, Eça – 55 de ani (1845-1900), iar Caragiale – 60 (1852-1912). Au respirat acelaşi aer cultural, au fost contemporani cu aceiaşi mari autori europeni, au fost posesori ai aceleiaşi culturi de referinţă, cultura franceză. Au debutat amîndoi ca jurnalişti combativi şi talentaţi, pentru a începe să scrie literatură ceva mai tîrziu; s-au bucurat amîndoi de succes rapid. Primele romane publicate de Eça (Crima părintelui Amaro, 1876, şi Vărul Basílio, 1878) şi primele comedii ale lui Caragiale (începînd cu Noaptea furtunoasă, 1879) le-au adus celebritatea. În jurul vîrstei de 30 de ani, deveniseră amîndoi scriitori reprezentativi, figuri naţionale proeminente. Faima amîndurora avea să meargă crescînd pe parcursul întregii lor vieţi.
Amîndoi scriitorii s-au afirmat în cadrul unui grup literar constituit şi apoi, în cea de a doua parte a vieţii, şi-au continuat cariera pe cont propriu. Eça de Queirós ajunge cunoscut prin conferinţa sa din 1871 consacrată realismului ca nouă formă de artă, după ce devenise membru proeminent al Cenaclului, forma publică a grupării literare intrate în istorie sub numele de „generaţia de la ‘70”. Caragiale debutează ca scriitor junimist, iar prezenţa lui în cenaclul maiorescian a stat la baza celebrităţii sale timpurii. Fără a rupe complet cu colegii săi din tinereţe (Antero de Quental, Oliveira Martins, Teófilo Braga), Eça se va detaşa treptat de estetica şi de politica Cenaclului, pe măsură ce reputaţia sa de mare prozator se va instaura. Caragiale se va purta ceva mai puţin delicat cu grupul care îi făurise notorietatea, oferindu-i şi rîvnitul post de director al Teatrului Naţional: va pleca de la Junimea trîntind uşa şi va rupe relaţiile cu Titu Maiorescu. Rolul acestuia în viaţa lui se încheiase!
Altă coincidenţă biografică, nici ea întîmplătoare: calitatea de estrangeirados, de înstrăinaţi a celor doi. Amîndoi şi-au privit propria ţară cu o distanţare salubră, observîndu-i acesteia, lucid, păcatele şi lipsurile: amîndoi au purtat de aceea, de-a lungul vieţii şi după moarte, eticheta lipsei de patriotism, a dispreţului faţă de propriul popor. Puţini puteau înţelege atunci cît patriotism arzător şi cîtă frustrare se ascundeau în spatele criticilor formulate Eça la adresa Portugaliei şi de Caragiale la adresa ţării noastre. Faptul că amîndoi au fost nişte „înstrăinaţi”, în sensul propriu al cuvîntului, le-a oferit argumente pentru aprecierea exactă, de la distanţă, a patriei iubite în secret. Eça de Queirós a îmbrăţişat cariera diplomatică, petrecîndu- şi viaţa mai mult în străinătate; ultimii ani i-a trăit la Paris, în lumea cosmopolită a capitalei franceze, şi a vizitat Portugalia doar ocazional. Iar Caragiale se va expatria, pur şi simplu, sfîrşindu-şi zilele la Berlin şi dînd astfel o coloratură intensă şi neechivocă reputaţiei sale de „înstrăinat”.
Mai interesantă decît biografia celor doi rămîne opera lor literară. Născuţi amîndoi la mijlocul secolului al XlXlea, sub zodie romantică, au avut faţă de romantism aceeaşi reacţie de respingere. Conferinţa lui Eça din 1871 fusese construită pe opoziţia ireconciliabilă dintre romantismul specific trecutului anchilozat şi realism, promisiunea mirifică a noii literaturi. Articolele de tinereţe şi comediile lui Caragiale ironizau sîngeros romantismul sub toate formele sale. Cît au datorat însă ambii scriitori mult-hulitului romantism se va vedea abia în a doua parte a activităţii lor. Cel mai celebru roman queirosian. Os Maias („Familia Maia”), poartă subtitlul de „episoade din viaţa romantică”, subtitlu la care autorul ţinea foarte mult. Cei doi eroi principali ai cărţii, dintre care unul figurează ca un soi de alter-ego al lui Eça însuşi, Carlos da Maia, se vor regăsi şi recunoaşte în finalul cărţii drept romantici incurabili. Tot ceea ce a scris Eça după 1888, după Os Maias, poartă marca împăcării discrete cu romantismul care începe să inunde paginile ultimelor lui romane. În momentele sale de sinceritate şi în marile nuvele, Caragiale – cel de la maturitate şi bătrîneţe – îşi va recunoaşte păcate romantice, demonstrînd că avea cu romantismul un contencios niciodată rezolvat.
Ambii autori au construit, unul o Portugalie şi celălalt o Românie proprii, amîndouă inventate. Portugalia lui Eça apare ca o ţară oprită în timp, toropită de căldură, abandonată la o margine a Europei, unde nu se întîmplă nimic. Marile creaţii romaneşti, Vărul Basílio, Capitala, pentru a nu mai vorbi de Os Maias, înfăţişează spectacolul unei Lisabone iremediabil provinciale, unde oamenii nu fac altceva decît să discute la infinit, fără vreo consecinţă practică. Viziunea queirosiană asupra Portugaliei este cea a unui loc situat în afara timpului, a unei lumi oprite din evoluţia ei normală ca sub puterea unui blestem.
A doua jumătate a secolului al XIXlea fusese însă pentru Portugalia o epocă de pace socială, de progres economic lent, dar continuu: ce contează! Imaginarul cultural portughez a reţinut mai degrabă imaginea creată de Eça decît pe cea verificabilă istoric.
În comediile şi „momentele” sale, Caragiale a construit, la rîndul lui, o Românie şi un Bucureşti pe măsură: societate eminamente ridicolă, victimă a modernizării precipitate, neasimilată de fondul autohton. Cetăţenii acestei lumi, burghezi şi mic-burghezi stupizi, vorbesc şi ei la nesfîrşit, într-un limbaj al cărui sens îl pricep doar pe jumătate. Ca şi îndepărtaţii şi necunoscuţii lor colegi de la cealaltă margine a Europei, ei emit în permanenţă, cu o facondă iresponsabilă, „adevăruri” proprii care nu rezistă unei minime confruntări cu realitatea. Percepem şi noi astăzi domnia Regelui Carol I mai degrabă în spiritul autorului Scrisorii pierdute decît în acela al datelor istorice obiective.
Ultima parte a activităţii celor doi scriitori s-a caracterizat printr-o mutaţie sensibilă în raport cu ceea ce reprezentase pînă atunci „queirosianismul” şi „caragialismul”: amîndoi descoperă estetismul, care îşi pune amprenta pe finalul acestor trasee excepţionale. Dandysmul îl caracterizase pe Eça încă din tinereţe, cînd milita în principiu pentru idealurile sociale ale lui Proudhon şi Hugo, pasionîndu-se concomitent de Baudelaire şi de satanismul simbolist. Pe măsura trecerii anilor, ultima latură devine dominantă. Deja romanul Os Maias marcase un nou tip de proză faţă de proza practicată pînă atunci. Fraza atinsese un soi de alexandrinism stilistic, redutabil, pe care proza portugheză ulterioară nu l-a mai egalat.
Caragiale, maestrul dialogului din comedii şi geniu al oralităţii în proza scurtă, se transformă la rîndul său. De la 1897 înainte, principalele proze ample ale autorului (La hanul lui Mînjoală, La conac, Kir lanulea, Calul dracului) optează pentru fraza arborescentă, pentru pitoresc lexical, pentru descriere – adică pentru tot ceea ce pînă atunci prozatorul repudiase. Stilistic vorbind, Caragiale devine un anti-Caragiale.
Proza extrem de concisă, integral dialogată, intens orală începe să coexiste cu cea mai elaborată şi mai artistă proză.
Flaubert ajunsese incontestabil maestrul celor doi. Nu sub forma influenţei directe, ci a modului de a concepe literatura. Pentru amîndoi. Arta, cu majusculă, ajunge echivalentul unei religii, iar aspiraţiile socialumanitare îşi pierd importanţa.
„Arta înseamnă totul – restul nu înseamnă nimic. Doar o carte e în stare să facă eternitatea unui popor”: cînd scria asemenea fraze, în ultimii săi ani, Eça se afla foarte departe de tinereţea jurnalistică, de idealurile socialiste şi de combativitatea socială; dacă majoritatea colegilor săi din Cenaclul anilor ‘60 se vor recunoaşte, în ultimul deceniu al secolului, drept nişte vencidos da vida („cei învinşi de viaţă”), Eça ştie să evite prăbuşirea spirituală a acestor „învinşi” fără să cadă în disperarea ultimă, care i-a măcinat pe eroii din Os Maias. Estetismul şi arta pură – iată o interesantă soluţie personală de supravieţuire.
Ultimele romane queirosiene (Corespondenţa lui Fradique Mendes, Ilustra casă Ramires, dar mai ales Oraşul şi muntele) duc la extrem inovaţiile stilistice din Os Maias: absenţa aproape completă a acţiunii, descrierea somptuoasă, fraza arborescentă şi melodioasă, de o cadenţă ciceroniană. Dar mai ales cultul cuvîntului în sine, care acaparează atenţia cititorului.
Un fapt asemănător s-a întîmplat şi cu Caragiale, deşi nu în aceeaşi proporţie. Ultimele sale mari proze contrazic programatic „modelul Caragiale”, aşa cum fusese el fixat pînă atunci. Uşoara lor tentă de fantastic, un fantastic discret, fără urmă de miraculos, se aseamănă cu fantasticul la fel de suav al lui Eça de Queirós. Să fie un ecou flaubertian îndepărtat, o urmă din La tentation de Saint Antoine?
Cea mai importantă asemănare între cei doi o constituie faptul că amîndoi rămîn unici. Literatura portugheză n-a mai dat un prozator pe măsura lui Eça de Queirós, nici cea română un dramaturg pe măsura lui Caragiale. S-au instalat în literaturile lor naţionale în regim monoic şi în afara timpului. Chiar dacă în a doua jumătate a secolului al XlX-lea există romancieri portughezi care reiau temele queirosiene, care îşi populează romanele cu personaje inspirate de Os Maias (de exemplu Abel Botelho, Lourenço Pinto, Teixeira de Queirós), mediocritatea absolută a literaturii acestora nu face decît să lumineze distanţa enormă care îi separă de Eça. Iar secolul XX, secolul romanului portughez, nu a dat nici un nume care să suporte comparaţia cu Eça de Queirós; cei mai iluştri prozatori lusitani, traduşi în zeci de limbi şi încununaţi de premii internaţionale, recunosc la unison superioritatea lui Eça de Queirós.
Cît il priveşte pe Caragiale – el nu a beneficiat, în secolul scurs de la moartea lui, decît de cîteva palide imitaţii în unele comedii româneşti de moravuri; evident, nici una n-a aspirat (nici măcar în glumă) la vreo comparaţie cu Scrisoarea pierdută. Confruntarea autorilor ulteriori cu I.L. Caragiale n-a putut avea la noi loc din cauza diferenţei de statură şi de categorie între maestru şi scriitorii care i-au urmat.
Ceea ce îi uneşte etern pe Eça şi pe Caragiale este faptul că unul a scris, dincolo de alte capodopere, romanul Os Maias, iar celălalt, dincolo de alte capodopere, piesa O scrisoare pierdută, unicate ce îşi consolidează valoarea pe măsura trecerii timpului. Cuplul luso-român Eça-Caragiale are toate şansele să înfrunte cu succes încă un secol.
Trebuie să fii membru al Cronopedia pentru a adăuga comentarii!
-->
Răspunsuri