Mircea V Ciobanu
În bestsellerul său („bestseller” e un compliment) Sex & perestroika, Constantin Cheianu privea realităţile „revoluţionare” ale mişcării de emancipare naţională (alias zorii tranziţiei moldoveneşti) prin unghiul format de picioarele desfăcute ale partenerei sale de sex. Recentul op al lui Cheianu e şi el un „roman de epocă”, ilustrând (din aceeaşi perspectivă a diverselor poziţii sexuale) apusul tranziţiei, un crepuscul interminabil. (Iată că am făcut, într-o singură frază, publicitate gratuită cărţii, un alt compliment, deci.) Şi în ultima carte a lui C.C., personajul principal e un macho, adevărat – mai puţin viguros, alcoolizat, sceptic, mizantrop, dar nu mai puţin insistent în pornirile erotice. Un erotoman altruist – cam asta ar fi „noutatea” tipologică.
Noul roman al scriitorului, cu un titlu [dublu] comercial, Ultima amantă a lui Cioran, povesteşte o istorie din perspectiva unui bucătar. O „găselniţă”, aş spune, această perspectivă narativă (şi aici e un compliment). Cine nu a auzit de cărţile scrise de celebri bucătari sau de personalităţi ale culturii care au practicat acest gen de scriitură, precum Alexandre Dumas sau, la noi, Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi? Privită din varii perspective, de la clasicele reţete profesioniste la incursiunile etno-gastronomice şi reflecţii asupra artei culinare ca element al culturii, această literatură a devenit populară şi [uneori] spectaculoasă. Un bestseller local a fost şi cartea Angelei Braşoveanu despre bucatele moldoveneşti, apărută la aceeaşi editură ca şi romanul lui Cheianu.
Mâncarea ca fapt de cultură (altă dată: ca act erotic), bucatele ca poezie în sine, masa (ospăţul) ca formă de socializare (vezi, succesiv, Negruzzi, Brumaru, Sadoveanu) – o bună platformă pentru un roman, nu? Nimic însă din toate astea. Meseria e detestată de personaj, muşteriii (nişte tipi ghiftuiţi) sunt dispreţuiţi (de la distanţă, din bucătărie), naratorul abandonând atelierul profesional pentru spaţiul intim al budoarului, mai cunoscut (inclusiv nouă) din romanul anterior. Bucătăria şi dormitorul, arta culinară şi arta iubirii, suprapuse pe un soi de tristeţe cosmică, pe scepticismul inalienabil al lui Cioran, pe ideea de moarte (eros şi thanatos, cum menţionează şi Vitalie Ciobanu pe coperta a IV-a a cărţii, încă o temă literară veşnică), sunt axul în jurul căruia se roteşte naraţiunea lui C. Cheianu. Aplauze şi aici. Prin analogie cu primul roman, acesta s-ar fi putut intitula: „Sex cu femeia-fântână” (deşi termenul mai potrivit pentru desemnarea fenomenului ar fi fost „femeia-izvor”, excluzând ambiguităţile).
Eroul, personaj şi narator concomitent, e un bucătar talentat (însă alcoolizat), dar şi macho ireproşabil (însă veşnic deprimat, cu gânduri de sinucidere) – calităţi (totuşi) cam incompatibile fiziologic şi/ sau psihologic. De parcă autorul, alegându-şi viitorul personaj-narator, a ezitat între câteva tipuri şi până la urmă le-a pus pe toate în unul, rezultând un fel de zeu sintetic: Eros+Dionysos+Thanatos.
În aceeaşi discontinuitate strategică, opera e cântată în două registre, reprezentate grafic cu două feluri de garnitură tipografică. Doar că nu m-am dumerit care a fost principiul alegerii unei sau altei garnituri. Naraţiune vs. reflecţie? Nu. Opoziţia dintre vitalism şi scepticism? Tot nu. Vorbesc, pe rând, bucătarul şi erotomanul? Dificultatea e în inconsecvenţa atitudinii limpezi care ar fi fost exprimată pe un palier (grafic) sau altul şi care ar fi luminat calea descifrării. Mai ales că şi registrul lingvistic e unul şi acelaşi (filologic, nu cotidian-culinar, doar că plin de „realităţi” dizgraţioase – să fie asta expresia basarabeană a „realismului murdar”, în vogă azi?). Pe lângă scepticismul cosmic al unui tip angoasat, limbajul etalează adesea un punct de vedere proletar-nostalgic („eu am învăţat meseria asta după ce murise comunismul domesticit şi abia înviase capitalismul sălbatic”) sau unul publicistic: „În secolul XXI am încăput o ţară întreagă pe mâna unei bande de interlopi”.
Ca spiritus rector (observă Vitalie Ciobanu) al scrierii sale, C. Cheianu l-a luat pe Anthony Bourdain, celebrul bucătar şi scriitor, idolatrizat de personajul cărţii. Mottourile fiecărui capitol sunt citate din cartea lui Bourdain Kithen. Confidential şi sunt cele mai savuroase pasaje, cu autonomie perfectă (bănuiesc că şi autorul romanului a avut intenţia să ne delecteze, or, ele nu atât ne introduc în subiectul următorului capitol, cât ne relatează ipostaze ale vieţii de bucătar american). Cărţile lui Cioran, în pofida titlului, nu sunt sugerate cu aceeaşi forţă de convingere.
Totuşi fără Cioran istoria nu merge. Eroul e pătruns de ideea sinuciderii. Şi tocmai la Cioran a citit despre un tip „care îşi marca ziua sinuciderii în calendar”. Iar „să-ţi pui capăt zilelor era de un milion de ori mai fascinant decât să rămâi în viaţă, cu gândul ăsta ieşeai din cartea lui Cioran” (doar că nici Cioran, nici protagonistul romanului nu se grăbesc să-şi pună capăt zilelor). Gândurile acestea, care bântuie intermitent mintea adolescenţilor, îl vizitează şi pe protagonistul de 45 de ani al romanului (adevărat, povestea cu notarea în agendă a datei sinuciderii şi permanenta decalare a termenului autoexecuţiei devin într-un moment ridicole). Ca şi în cazul lui Bourdain, pe care eroul îl idolatrizează („pe lângă că şi bea, el s-a şi drogat, şi nu cu iarbă ori alte nimicuri, cu chestii tari, cu din astea, cocaină, heroină”), dar îl şi tutuieşte şi îl bate pe umăr (cu apelativul „Tony”), Cioran este egalul său în gândurile despre sinucidere: „Ce te ajută să trăieşti? [...] Pe mine, ca şi pe Cioran (subl. mea – mvc), m-a ajutat gândul sinuciderii”.
Cioran, ne spune spre finalul poveştii „vărul” naratorului, a avut şi el o „ultimă amantă”, care şi-a cam bătut joc de el în ultimii lui ani de viaţă. Aici aflăm şi cum se numesc aceste „scorpii”: li se spune („în limbaj ştiinţific” şi ar fi o „patologie”!) „narcisiste”. Urmează o „teorie” întreagă. Naratorul ascultă povestea vărului „cu o uluire crescândă”. Apoi se chinuieşte multă vreme cu această „enigmă”, ca să găsească apoi (ca şi în cazul „femeii-fântână”) răspunsul în Internet – soluţia „universală”.
Am aplaudat jocul cu cele două ego-uri ale personajului, unul tânăr, altul bătrân, într-un dialog al „vârstelor”. D.e.: „Noi prindem la minte cam spre treizeci-patruzeci de ani. Până atunci însă tu, cel care te aduni din cioburi, va trebui să convieţuieşti cu tipul de douăzeci de ani după principiul «capra face, oaia trage»”. Doar că peste un timp jocul îl plictiseşte pe narator şi el pur şi simplu uită de el.
Nu e singurul joc pe care îl abandonează subit. Într-un capitol eroul ne face un master-class de macho: într-o zi îi reuşeşte „performanţa” de a le face fericite pe tocmai trei femei (vă amintiţi? – e un erotoman altruist). Ca în nu ştiu ce film despre Casanova, iubăreţul narator alerga prin oraş, ca să facă, într-o singură zi, dragoste cu trei femei, fiecare dintre ele cu particularităţi fiziologice şi temperament diferite, desigur (în asta constă lecţia pe care ne-o predă „specialistul”). Doar că prima aventură e descrisă pe vreo trei pagini, a doua – pe doar o jumătate, iar în al treilea caz, naratorul obosind, femeia atinge... „vreo cinci-şase orgasme întâmplate (sic! – mvc) în vreo oră-două” (cuprinse, deci, într-un sfert de frază – cum să nu-mi amintesc de parodia lui Topîrceanu la legendele lui Bolintineanu: „Iar Mihai Viteazul după două ceasuri/ Nalţ-o mănăstire şi trei parastasuri”).
Există în roman un moment savuros în felul lui: într-un „moment culminant”, când eroul ajunge s-o ţină în braţe chiar pe regina balului, membrul său viril îl trădează (se mai întâmplă, de emoţie!). Frumuseţea acestei tragedii este (pentru cine pricepe) un deliciu literar, poate şi din motivul că e mai credibil decât fabuloasele isprăvi sexo-erotice. Dar chestiunea – aici – se rezolvă simplu şi prozaic, erotomanul aplicând o prestidigitaţie abilă... fără a se mai complica şi fără vreun amănunt explicativ. Salvând „onoarea”, eşuează narativ – pe un teren cunoscut!
Neîncrederea cititorului faţă de autenticitatea personajului narator vine, brusc, de la descoperirea că naratorul îşi cunoaşte prea aproximativ domeniul. Anthony Bourdain scria în celebra sa carte (acest pasaj C.C. nu-l citează) că în America bucătăria (profesionistă) „e ultimul refugiu al unui ratat”. C. Cheianu plantează afirmaţia pe câmpul social basarabean („pe treapta cea mai de jos a prestigiului se situau meseria de sudor şi cea de bucătar”), unde realitatea e puţin alta. Or, în ierarhia meseriilor care se învaţă la noi, cea de bucătar e printre cele mai căutate. E un concurs mare acolo, în fiecare an, pentru a obţine o bursă de studii (apropo, nici cea de sudor nu e ultima, în ierarhia constructorilor).
Într-un loc eroul se apucă să gătească ceva, enumeră operaţii cunoscute, iar când trebuie să vorbească despre specificul propriei bucătării, se grăbeşte să tragă cortina, nedorind să divulge „şmecherii pe care nu vi le spun” (deşi e limpede: el pur şi simplu nu are ce să ne spună!). Într-un alt loc, el îşi propune să surprindă juriul cu o bine cunoscută, în lumea bucătarilor, salată Waldorf. O singură dată „divulgă” o reţetă inventată de el (mămăliga, băgată, ca umplutură – da, ca farsă! –, în prepeliţa coaptă), dar e prea puţin probabil să uimeşti pe cineva cu asta (m-a derutat amănuntul: „mămăliga trebuie să-mi iasă moale ca s-o pot uşor băga în prepeliţă” – de ce moale?! el voia s-o bage, cu seringa, în prepeliţa nedespicată şi necurăţată?).
Finalul („Epilogul”) e cea mai reuşită secvenţă din toată cartea (cum să nu citez din Heroides: „Finis coronat opus”?). E un text coerent, în pofida delirului (delirium tremens – parcă aşa se numeşte această stare a tremuriciului şi a halucinaţiilor post-alcoolice), a nebuniei la care ajunge individul ca o consecinţă a întreruperii bruşte a consumului de alcool. Eroul naraţiunii propriu-zise (un tip incapabil de vreo ispravă: spre final, când trebuia să zboare cu avionul, „sinucigaşul” intrase în panică) îşi retrăieşte – în forma esenţializată şi sublimată a delirului (sau a unei supradoze de băutură & droguri?) – viaţa.
„Momentul culminant” al acestei scindări a minţii şi a memoriei în cioburi răzleţe este senzaţia de renaştere din propria cenuşă (recte: din propria vomă), de reîncarnare a lui în fiinţa eternă numită „Turritopsis nutricula” – o meduză care, îmbătrânind, renaşte din propria substanţă gelatinoasă (eu aş traduce/ interpreta aşa: din propria flegmă – purtătoare de ADN!).
Şi aici se developează – Freud este inevitabil – sublimarea celui mai autentic narcisism. El, personajul nedreptăţit de „narcisiste”(fără să-şi fi umplut vreodată mintea cu ce se întâmplă în sufletul acestora), îşi divulgă adevăratul motiv al supliciului său. Afişata lui indiferenţă (şi chiar dispreţ) faţă de viaţă şi faţă de propria persoană ascunde, în realitate, o mare şi patologică iubire de sine. Iar culmea inconsecvenţei personajului se converteşte într-o nirvana a inconsecvenţei naratologice: insul, care a visat toată viaţa să se sinucidă, moare într-un delirant vis al renaşterii şi al vieţii veşnice: „Am ajuns acolo unde mi-aş fi dorit, voi fi veşnic!”.
P.S. Într-o secvenţă din romanul său O sută de ani de zile la porţile Orientului, Ioan Groşan (de fapt, naratorul) meditează ludic asupra personajului ca entitate eminamente necesară naraţiunii: „Toată boala vine de la personaj. Merge personajul, merge şi naraţiunea. Nu merge personajul, treci pe descriere şi e jale”. „Jalea” e şi mai mare atunci când avem de a face cu un personaj-narator. Ergo: înainte de a povesti o istorie, scriitorul trebuie să inventeze un narator credibil. Parafrazându-l pe Groşan: dacă nu merge naratorul, nu (prea) merge nici naraţiunea.
_______
Constantin Cheianu, Ultima amantă a lui Cioran. Editura Cartier, 2019, 152 p.
-->
Răspunsuri
Felicitări pentru postare! Înțelegem mesajul!
https://webdidacticanova.blogspot.com/2019/09/jocuri-de-cuvinte-toa...