Mirosul prafului de puşcă. În aer se simte fumul subţire şi încă difuz al dezastrului care mocneşte de mai bine de două decenii. Prorocirea unui nou război mistuie pacea fragilă a lumii în care trăim. Stăm de la începutul anului cu privirea tot mai nedezlipită de imaginile difuzate de canalul de televiziune Дождь/Rain. Creşte mereu numărul prognozelor despre iminenţa celui de-al treilea război mondial. Totul s-a amestecat în aşa măsură încât nu se mai poate discerne între câmpul de luptă şi spatele frontului. Doar propaganda şi manipularea cu ideea de „legalitate” a extinderii imperiului rus. Toate ni se trag dinspre Est: dinspre Est se operează în zona propagandei, tot din Est – pe ocolite – se transmit mesaje demoralizatoare şi depresive… Oricât ar părea de paradoxal, dar voci venite din Vest inoculează iminenţa războiului, mai mult decât atât – mesajul începe să se transmită subliminal ca fapt împlinit deja… Timpul devine schizoid. De două decenii şi mai bine, Rusia poartă, cu intermitenţe vizibile, dar mai ales prin lupte latente, un război pentru menţinerea în zona de influenţă, cu reanexarea ulterioară, dacă nu a întregului teritoriu al fostei U.R.S.S., atunci măcar a unor enclave, constituite ca nişte capete de pod pe care s-a instalat cavaleria unui mare joc de şah. Conservarea unor teritorii drept zone ale „lumii ruse” (nu întâmplător binecunoscuta şi densa reţea de sprijinire a ruşilor din întreaga lume, dar mai ales a lumii ex-sovietice se numeşte Руский мир şi este localizată preponderent în centre universitare) face parte din strategia de securitate a ruşilor. Ei au avut tot timpul o politică la vedere şi alta, asemenea unui munte de gheaţă plutitor pe un continent acvatic imens, deghizată. Ca stat, actuala Federaţie Rusă a trecut prin diferite etape (prin anii nouăzeci părea să devină modelul democratic al Estului), dar o singură constantă a sa a rămas mai bine de trei secole în perfectă coerenţă: politica imperială de expansiune. Nicicând puterea reală, cea a serviciilor secrete, nu a abdicat de la voinţa de imperiu, impusă prin exercitarea forţei militare. Rusia este o ţară încropită preponderent din teritorii-trofee de război sau negocieri geopolitice. Prin urmare, căderea U.R.S.S. a fost imediat reconvertită în politici de protejare a ruşilor din afara graniţelor. Perfidia s-a dat pe faţă în Transnistria, în Osetia de Sud, recent – şi în Crimeea, care reprezintă soluţia „finală” a autonomizării peninsulei în anii ’90. Războiul tradiţional demult a devenit o anacronie. Astăzi luptele se poartă cu ştaiful mişcărilor democratice, legitimate de referendumuri, opţiuni votate etc. Cine aşteaptă să năvălească TAB-urile şi aviaţia, ca să înţeleagă că se află în război, l-a şi pierdut deja. Războiul s-a declanşat cu ani în urmă prin năvălirea ONG-urilor, fondurilor, societăţilor culturale, ştiinţifice, a cercetătorilor, a practicanţilor de tot soiul, a sociologilor cu diverse sondaje – care au luptat metodic, continuu, au măcinat din interior, precum cariul lemnul dulce al stejarului, fragila idee naţională construită în anii ’90, vândută şi răsvândută ulterior de politicaştrii şi manipulatorii de duzină… Confruntarea forţelor beligerante în acest război inegal este epuizantă şi, dacă ne amintim ce spunea Eminescu despre „Politica Rusiei în secolul XVIII” (articol mai actual ca oricând) şi reevaluăm modul în care s-a mişcat istoria în această zonă a Europei, perspectivele nu ne surâd deloc. Doar inteligenţa unor conducători lucizi, abordările cu o mică anticipare a iminentei expansiunii dinspre Est ar putea sugera oarecare optimism. Suspansul care planează nu poate dura la nesfârşit, cu atât mai mult cu cât în surdina timpului viermele vremii roade necontenit…
Miasme electorale.Calmul din primăvara unui an electoral pare nefiresc. Se face că întreaga societate atârnă în aer şi, după semnarea asocierii la UE, va erupe într-o zgomotoasă trântire cu fundul de pământ, în praf, noroi, puhoaie cu mâzgă, mizerii aduse de apele tulbure ale politicii de vreo patru ani încoace… Suspansul întotdeauna implică răsturnări de situaţii, deznodământ aşteptat, dar manifestat în forme nebănuite. Dacă se vor găsi forţe exterioare care să ţină în frâu caii nărăvaşi ai politicii basarabene, s-ar putea să se depăşească această degringoladă electorală. Deocamdată, se lucrează în teritorii, se anunţă pomeni pentru personalităţi notorii… Iată nişte donaţii, nişte premii, nişte cărţi (scumpe, pe care un scriitor, sărmanul de el! nu şi le poate procura), un titlu, o glorie, un apartament etc., etc. Abia nişte nuanţe periferice în cromatica electorală. Şi totuşi, cum de se întâmplă că într-o ţară atât de săracă sunt câţiva cetăţeni atât de bogaţi încât pot acoperi necesităţile fondului de rezervă al unui guvern? De unde s-au luat aceşti oameni printre noi? Iar artiştii care au slujit cu credinţă pe altarul artelor, savanţii – într-un cuvânt, personalităţile eminente ale acestui stat –, care ar fi trebuit să-şi poarte de grijă din propria lor muncă, ajung la mila oricui?… De ce nu se îngrijeşte ţara de bunăstarea lor? De ce ajung să ia pomana de la nouveauriche-ii moldoveni? Mi se par scene desprinse dintr-o farsă tragică.
Ozonarea. Tot mai îmbâcsit, aerul parcă s-ar închide şi doar mirosul de carte proaspăt ieşită de sub tipar îl curăţă, îl lărgeşte şi-l luminează. De la tragicomedia politică până la spectacolul cărţii este o cale lungă. Două cărţi au făcut deliciul lecturii mele în ultimul timp, una semnată de Serafim Saka şi cealaltă de Mihai Ştefan Poiată. Serafim Saka s-a prăpădit înainte de a-şi vedea publicată în format-carte ultima sa lucrare: romanul-fapt Pe mine mie redă-mă. Îmi amintesc câtă încredere avea în noii guvernanţi ajunşi la putere în 2009. Îi părea că soarta îl răzbună şi pe dânsul, el fiind unul dintre puţinii scriitori non-conformişti din postbelicul basarabean. Scriitura netedă, şlefuită bine, atitudinile tranşante, fără echivoc, discursul neiertător, ca pentru o posteritate pe care a mizat scriitorul – sunt doar câteva observaţii fugare pe care mi le-a sugerat cartea lui Serafim Saka. Hedonismul lecturii, dar şi clarificările pe care scriitorul le aduce în raport cu un timp destul de încâlcit şi întunecat, fac din Pe mine mie redă-mă una dintre cele mai bune cărţi ale ultimilor ani. Oricât de ofensat s-ar simţi cineva pe care-l vizează Serafim Saka, scriitorul i-a făcut o favoare: personajul său va rămâne prins într-un cui sau într-o piuneză a istoriei.
Cea de-a doua carte care recuperează aceeaşi epocă postbelică prin ce a avut mai frumos şi valoros este ROCKul, NOROC-ul & NOI, organizată şi semnată de scriitorul Mihai Ştefan Poiată. Este o carte inedită despre fenomenul cultual şi muzical al ansamblului Noroc şi timpul pe care l-a marcat. Lansarea ei a luat forma unui spectacol de neuitat, la care au participat legendele Norocului: Ştefan Petrache, Alexandru Cazacu, Valentin Gogu. Ambele cărţi au văzut lumina tiparului în 2013 la Editura ARC, care împlineşte în acest an 20 de ani de la fondare. Iată unul dintre cele mai elocvente semne ale ozonării aerului pe care îl respirăm. O editură, făcând parte deja din patrimoniul naţional, re-dimensionează adevăratele valori ale literaturii şi culturii basarabene postbelice. (31 martie 2014)
-->
Răspunsuri
Mulțumesc frumos dl Muntean!
Mulțumesc frumos dl Muntean!
Mulțumesc frumos dl Muntean!