”Cireșe amare”, de Liliana Nechita
Editura Humanitas, Ediția a II-a, București, 2019
De Corina Moise Dabija
“Viața emigrantului e o moarte lentă pe dinăuntru. Trupul tău poate fi oriunde, în Italia, în cețurile Angliei, pe câmpiile Spaniei, mâinile culeg sau șterg, spatele se încovoaie, dar odată ce ți-ai lăsat sufletul acasă, înăuntru e moarte.”
Literatura ultimilor ani ne-a învățat o lecție importantă: cărțile dureroase au impact. Și nu pentru că ne-am alimenta ego-ul cu drame, ci pentru că avem nevoie de un restart în materie emoțională. Consumerismul și egoismul, pe care-l nutrim, ne mănâncă pe dinăuntru. Uităm că suntem simpli pasageri într-o călătorie doar dus. În timpul unor astfel de meditații se strecoară cărți precum cea a Lilianei Nechita, „Cireșe amare”. Un volum autobiografic simplu, dar tăios, care dezvăluie dimensiunea sensibilă a realităților din viața unui imigrant:
“Tu nu mai ești decât o voce la telefon.”
În calitatea mea de locuitor al unei țări din care s-a plecat masiv, am trăit această lectură cu fiecare por, am strâns emoțiile într-un ghem de furie și am ascultat istorisirea autoarei. O narațiune profundă, dar care parcă s-a construit centrifugal, Liliana Nechita rotindu-se între o permanentă disperare și mici fărâme de fericire, tristețe și speranță minusculă.
“Ai grijă, aici e periculos să începi să plângi, că nu te mai oprești.“
Plecată în Italia, acolo unde munca se numără în ore și lacrimi vărsate, aceasta începe să scrie niște răvașe zguduitoare. Nu se adresează în mod special cuiva, intuiesc că e mai mult un exercițiu de descărcare. Știți acele caiete umplute cu gânduri, pe care le avem din adolescență? Cam așa se simte cartea Lilianei Nechita. E o narațiune pe care o poți trăi la orice vârstă, în orice vremuri. Cel mai important merit e că volumul nu pare a fi scris de dragul compasiunii, ci mai degrabă pentru a ne zbuciuma, a ne formula unele semne de întrebare. Oare țările noastre merg spre pierzanie? Oare toată fericirea se rezumă la bani?
“Mi-a spus că noi, oamenii, purtăm în spate saci mari de gunoi: jigniri din trecut, supărări, pierderi, vorbe rele pe care cineva ni le-a adresat cândva; am iertat sau am depășit tot, dar ele au rămas gunoaie pe care nu le-am aruncat. De aceea, pe măsură ce înaintăm în vârstă, sacul de gunoi e tot mai mare și ceea ce ni se întâmplă e tot mai greu de suportat. “
Acest jurnal de scrisori lasă un gust amar, datorat, în mare parte, faptului că încercăm să negăm realități evidente. În unele momente, am lăsat cartea în mâna și m-am gândit că mereu există o soluție: să pleci sau să lupți. Apoi am dat peste răvașul în care autoarea distruge mitul luptătorilor rămași în țară. În definitiv, e o parte de adevăr în toată istoria asta. Oare traiul într-un sistem statal defectuos e o demonstrație de curaj sau o nebunie crasă?
“Un om cu bun-simț, harnic și la locul lui se va da mereu la o parte din calea răului. E corect, dar astfel răul proliferează, nu i se opune rezistență. Un ticălos, atunci când nu e pedepsit și vede “că-i merge”, devine și mai ticălos, i se pare că i se și cuvine. “
Cred totuși că e vorba despre alegeri. Unele mai inspirate, altele mai puțin inspirate. Să iei drumul pribegiei dintr-o țară în care nu-ți poți crește copii e o variantă de scenariu relativ pozitivă, dar efectele acesteia se vor resimți doar atât timp cât unicele tale demonstrații de iubire sunt coletele încărcate cu dulciuri și produse străine, descărcate cu nemiluita de cărăușii care nu mai contenesc să vină.
“Nu trebuie să ai încredere în nimeni, dar nu trebuie să încetezi să cauți oameni buni. Ei există.”
Cine suntem noi? Copii crescuți pe ciocolată străină și panettone. Copii pentru care dragostea de mamă înseamnă un apel telefonic la câteva zile și o sumă modică destinată supraviețuirii. În Moldova sunt zeci de mii de adulți care au traversat această neliniștită maturizare precoce. Acum ei își fac bagajele și aleg destinații. Lasă în urmă sate dezgolite și bunici solitari, a căror moarte se va consuma în deplină solitudine.
De ce m-a marcat volumul Lilianei Nechita? Pentru că este o rană. O rană de pe care se tot rupe coaja și care sângerează acut. O rană cu care înveți să trăiești și pe care o scoți la iveală doar când toate rudele se adună de sărbători. Dar și atunci, o faci timid, de parcă nu ai avea vreun drept moral să te plângi.
Ah da, închei cu un pasaj care m-a atins în mod deosebit: „A fost o alegere grea… Am luat cu mine Biblia, poezii de Nichita Stănescu și Steinbeck”. Un emigrant își ia cu sine amintirea frumosului, credinței și devotamentului față de propriul sine, lăsând în urmă un loc pe care nu-l mai poate numi „acasă”.
-->
Răspunsuri
Mulțumim frumos Constantin Bidulescu pentru apreciere!
”Cred totuși că e vorba despre alegeri. Unele mai inspirate, altele mai puțin inspirate. Să iei drumul pribegiei dintr-o țară în care nu-ți poți crește copii e o variantă de scenariu relativ pozitivă, dar efectele acesteia se vor resimți doar atât timp cât unicele tale demonstrații de iubire sunt coletele încărcate cu dulciuri și produse străine, descărcate cu nemiluita de cărăușii care nu mai contenesc să vină.
“Nu trebuie să ai încredere în nimeni, dar nu trebuie să încetezi să cauți oameni buni. Ei există.”
Remarcabilă mărturisire literară, de un realism dureros ”ca o rană”....
Toate felicitările,
Valentina
Mulțumim frumos Valentina Becart pentru semnul de lectură!