Eugenia GUZUN: Domnule profesor Eugeniu Coseriu, v-am auzit spunind ca sinteti fiul risipitor al culturii romanesti. Destinul v-a rupt din tinerete de tara. Nu va intreb, asadar, ce au insemnat radacinile pentru un dezradacinat; pentru cei care au trait aceasta experienta este un lucru stiut, iar pentru cei care nu au fost niciodata rupti de bastina – este foarte greu sa inteleaga ce inseamna a trai departe de casa? Ati slujit cu devotament la altarul limbii romane si asta oriunde v-ati fi aflat, chiar daca ati avut motive sa va suparati pe cei ramasi acasa, sa abandonati limba romana, asa cum au facut-o multi altii, ajungind in exil?
Eugeniu COSERIU: Spuneti ca nu ma intrebati, dar de fapt ma intrebati, totusi, daca sint dezradacinat si daca am simtit dezradacinarea. Sa stiti ca eu in realitate nu m-am considerat niciodata un dezradacinat, ci doar un plecat de acasa, de la Mihaileni, din judetul Balti, unde m-am nascut. Cum spunea intr-un interviu Nicolae Dabija, eu nu am plecat niciodata ci numai m-am ridicat deasupra Mihailenilor la o inaltime destul de mare ca sa pot imbratisa Universul. Insa acestea sint metafore. Fara indoiala, a fost foarte greu. Plecarea de acasa a fost dureroasa. Dar a fost norocul meu ca am plecat la timp? De aceea spuneam altundeva ca ii sint recunoscator tatei care in a treia sau a patra zi dupa ultimatum, intorcindu-se din sat, mi-a spus: “Tu nu poti ramine aici, trebuie neaparat sa pleci in lume, desi aceasta ne doare pe toti”. si intr-adevar m-a insotit pina la Prut, am trecut podul descult la stefanesti si din ultimii bani, pe care ii mai avea, mi-a cumparat o pereche de sandale? Asa am plecat eu spre Trusesti, judetul Botosani, unde aveam un prieten, fara sa stiu nimic despre viitorul ce ma astepta. Spuneti ca am pastrat intotdeauna limba romana. Tata era un roman foarte curajos si foarte patriot si intotdeauna eu m-am simtit in tara la mine. Nu aveam noi atunci ideea ca traim intr-o alta parte a Romaniei, care pina de curind nu fusese Romania, ci tinuse de Rusia. Noi ne-am nascut in Romania si ni se parea ca aceasta situatie era dintotdeauna si pentru totdeauna. Spuneam, asadar, cu privire la limba romana ca eu am pastrat-o prin tot ceea ce invatasem mai mult sau mai putin pe de rost, fara sa ma ingrijesc de limba romana in particular, fiindca facusem numai un an de Universitate la Iasi si incepusem sa ma integrez in cultura romana deja din anii de liceu. Apoi, traind mereu in strainatate si intrebuintind in realitate alte limbi, reveneam la limba romana ca la un liman. Nu am fost un apostol al limbii romane, fiindca nici nu am predat limba romana decit la inceput, ca lector la Milano. In realitate am invatat si am predat apoi in alte limbi. Prima conferinta in limba romana am tinut-o cind mi s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii Bucuresti.
Domnule profesor, faceti parte dintr-o generatie de aur din Basarabia, generatie nascuta in primii ani dupa reintregirea Tarii, care a reusit surprinzator de repede sa se sincronizeze cu tot ce era cultura romanesca in acele timpuri. Lucru, care, din pacate, astazi decurge, sa recunoastem, mult mai anevoios. A fost suficienta doar ambitia tinerilor basarabeni de atunci sau in procesul de sincronizare un rol decisiv l-a jucat si invatamintul?
A fost? aceasta hotarire a tinerilor din Basarabia, ca de altfel a tinerilor din toata Romania reintregita, de a se considera pur si simplu romani si de a nu avea in realitate tendinte regionaliste decit in cadrul romanismului. M-a socat aceasta idee cu privire la moldovenismul de astazi din Basarabia. si eu sint moldovenist, insa moldovenist nu impotriva romanismului, ci in cadrul romanismului, intelegind sa pun in valoare tocmai contributia Moldovei, a oamenilor de cultura, a scriitorilor, a poetilor, a oamenilor de stiinta din Moldova? Nu e vorba de o cultura moldoveneasca, sau o cultura basarabeana opusa culturii romane? Problema este mai curind aceea de a stabili care este contributia specifica a Basarabiei, sau a intregii Moldove la cultura romaneasca ca o singura cultura; fara indoiala, in acelasi timp unitara si diferentiata. O idee destul de veche de altfel, care apartine lui G. Ibraileanu. In eseul sau despre spiritul critic in cultura romana, el sustinea ca Moldova contribuise la cultura romana cu spiritul sau critic, pe care cred ca l-a pastrat si astazi. Ma intrebati, daca in aceasta atitudine sau in aceasta orientare a avut un rol si scoala. Fara indoiala, scoala romanesca intre cele doua razboaie era, cred, o scoala exceptionala. si la noi, in Basarabia, poate tocmai fiindca apartinusem altui imperiu si trebuia sa ne reintegram prin cultura – scoala, invatamintul era, in acelasi timp, sever si solid. Deja la scoala primara am avut norocul de a avea un invatator exceptional – pe Roman Mandacanu – tatal lui Valentin Mandacanu, care a jucat si el un rol in afirmarea limbii romane in Basarabia, in Republica Moldova? Ei bine, primul meu invatator, pot sa spun ca m-a descoperit?
Cred ca aveti o intrebare si despre liceul “Ion Creanga” de la Balti, unde am avut norocul sa am o serie de profesori deosebiti. Programul insusi era, intr-un sens, exceptional – lucru pe care l-am inteles, insa, mult mai tirziu. Am avut o serie de profesori foarte buni si la limba romana. Intre ei -, deja cel din primele clase, care era un moldovean de acolo, Certan. Mai tirziu, l-am avut ca profesor pe poetul Petru Stati, mai apoi pe Miron Holban… Toti incercau sa ne cultive inclinatiile sau talentele literare. In afara cursurilor organizau societati de lectura si literatura, impreuna cu elevii au fondat reviste ale liceului… La un moment dat am facut aproape in intregime o revista care se chema “Crenguta”, eu fiind presedintele societatii literare si, in acelasi timp, redactorul ei. Un alt stralucit profesor, si el scriitor – Gheorghe Cirtu – a functionat mai intii la scoala normala apoi la liceul “Ion Creanga”. Trebuie sa semnalez aici ca orasul Balti devenise un centru de cultura mai intii prin institutiile de invatamint pe care le avea. La Balti existau mai multe licee – liceul de baieti “Ion Creanga”, unul de fete “Domnita Ileana”, aveam liceul comercial, liceul evreiesc separat, liceul profesional de fete, scoala de arte si meserii pentru baieti si diferite alte institutii. Tot asa, la Balti se publica revista literara “Cuget moldovenesc”, care era la un nivel, fireste, mai inalt decit revista noastra scolara. Deci aceasta cultivare a limbii romane ne era cu totul naturala si ne simteam toti din aceasta generatie ca fiind pur si simplu romani. Ni se parea pur si simplu absurd ca ne-am putea desparti vreodata de Romania si de cultura romana. De aceea, de la inceput, in afara de activitatea la “Crenguta”, revista liceului “Ion Creanga”, trimiteam materiale la revistele mai importante din tara cum ar fi “Jurnalul literar” al lui Calinescu. Acolo, inainte de a ajunge la Universitatea din Iasi, mi-au fost publicate mai multe lucruri.
Domnule profesor, despre liceul de la Balti mi-a vorbit cu extrem de multa caldura si Sergiu Grossu de la Paris, un neobosit carturar si o constiinta treaza romaneasca. Cu ani in urma realizam un interviu si cu un alt coleg de-al Dumneavoastra, care a fost fiul primarului de Balti – Vadim Pirogan si care, dupa cum stiti, dupa 1940, a fost dus in Gulagurile siberiene, iar apoi i-a fost interzisa revenirea la bastina pentru aproape 50 de ani. Abia prin 1990 dinsul a venit in Basarabia, la Chisinau, vorbind inca o exceptionala limba romaneasca. Cind l-am intrebat cum de a reusit sa-si pastreze in conditii absolut neprielnice limba, Domnia sa mi-a raspuns ca datoreaza acest lucru liceului unde a invatat. As vrea sa va intreb cum se preda, totusi, limba romana la liceul de la Balti, ca iata dupa 50 de ani de izolare de tara, de bastina absolventii acestui liceu mai vorbesc o limba romana de invidiat?
Nu inteleg bine in ce sens ma intrebati cum se preda limba romana. In toata Romania ea se preda ca limba nationala. Mai intii se facea gramatica, sintaxa, in primii doi ani, apoi se trecea la texte. Se preda in acelasi timp limba si literatura romana, pe care noi o consideram a noastra. Noi nu aveam atunci aceasta idee a unei literaturi basarabene sau a unei literaturi regionale. Intelegeam sa fim o parte din cultura romana si ca limba noastra, graiul popular de acolo era pur si simplu un aspect al graiului moldovenesc si, deci, al limbii romane. Cred ca am pastrat limba romana nu numai datorita liceului, ci si datorita educatiei din familie, fiindca, cum spuneam, noi de mici copii (eu si sora mea) am vorbit numai romaneste. Nici nu stiam alta limba, desi tata vorbea foarte bine ruseste, caci facuse gimnaziul in limba rusa. Noi, insa, vorbeam numai romaneste pina la liceu si mai tirziu. Prima limba straina pe care am inceput s-o invatam a fost limba franceza, in clasa I. Limba romana se preda atuncea cu 5 ore pe saptamina la noi ca si in restul Romaniei. Important mi se pare faptul ca se preda impreuna cu literatura… Intotdeauna s-a predat astfel. Profesorii care nu erau toti bastinasi – erau si din cei veniti din vechiul Regat sau din Bucovina, cazul lui Cirtu de exemplu. Fara indoiala, Pirogan are dreptate cind spune ca liceul “Ion Creanga” l-a ajutat la fixarea limbii romane in memorie pentru o viata. Dar si la alte licee era la fel. Eu constat acelasi lucru la sora-mea, care a invatat la liceul de fete “Domnita Ileana”. Au avut aceeasi educatie si acelasi interes pentru literatura romana in general… Sora-mea si acuma poate recita din orice poet roman. Nu numai din Arghezi sau Blaga, ci si din Ion Pilat, de exemplu. Deci, fara indoiala, in Basarabia scoala romaneasca a fost exceptionala. Noi proveneam dintr-o familie care tinuse limba romana la icoana, fiindca eram inruditi cu mitropolitul Basarabiei Gurie Grossu, care era var cu bunica mea dinspre tata. si se stie rolul pe care l-a jucat Gurie Grossu, deja ca arhimandrit, la prima Unire in 1917-1918. El a fost cel care a participat din partea bisericii la Sfatul Tarii.
Deci, aveam in familie aceasta traditie. Apoi a insemnat mult si faptul ca m-am nascut in unul dintre cele mai romanesti judete, intr-o regiune din nordul si centrul Basarabiei, in zona Balti, Soroca, Lapusna si Orhei. Tata era din Lapusna, mama din judetul Balti, tocmai de la Mihaileni. Satul nostru era pe atunci un sat curat romanesc, ca si toate satele din imprejurimi. Cosmopolitismul exista mai mult la oras, nu la sat. Satele erau pur si simplu romanesti ca si orice alt sat din Moldova de peste Prut. Imi aduc aminte, mai tirziu, coborindu-ma la Suceava din tren am auzit o taranca cum ii spunea unei prietene: “Da, e o matusa a me”… Exact cum am fi spus noi la Mihaileni. Iata de ce trebuie sa ne simtim ca o unitate la acest nivel popular.
Domnule profesor, am aflat ca inca din liceu pregateati niste caiete pentru o “Istorie a limbii romane”, si, daca nu ma insel, si pentru o “Istorie a Romaniei”. Cind ati inteles, de fapt ca veti fi lingvist?
In realitate, la inceput nu ma gindeam la lingvistica ca atare. Ma gindeam la o filologie mult mai vasta, care contine si istorie, si istoria culturii si cultura in general, folclor s.a.m.d. Vroiam sa fiu un fel de om universal al culturii. Cu privire, insa, la aceste caiete, pot spune ca au o istorie ciudata. La inceput ma gindeam ca trebuie sa scriu cindva o istorie a limbii si a poporului roman… Asa au aparut aceste caiete. Sa va mai spun ceva, sub titlul caietului scriam de obicei… “de E. Coseriu, profesor la Universitatea din Heidelberg”.
Era un vis al Dumneavoastra sa ajungeti profesor in Germania?
Da, puneam sub titlul caietului o Universitate germana, de obicei, Heidelberg, alta data Magdeburg… sau Tubingen… si iata ca a dat Dumnezeu sa ajung tocmai profesor in Germania. Aceasta din doua motive: pentru ca intelegeam inca de pe atunci ca aceasta cultura, in aspectul filologic si lingvistic, era, mai ales, o cultura de traditie germana. Pe de alta parte, fiindca avusesem contacte cu literatura si cultura germana la liceu, unde germana se preda foarte bine. La Balti aveam o foarte buna biblioteca, unde, alaturi de cartile romanesti, gaseai multe carti in germana, franceza etc. Cred ca prin clasa a VI-a profesorul de germana in afara tezelor normale care se scriau in fiecare trimestru ne punea sa facem cel putin rezumate in limba germana din cartile pe care le aveam la biblioteca. si imi aduc aminte ca am facut mai multe rezumate, apreciate de profesori (acuma imi inchipui ca nu erau ele atit de grozave, insa pentru mine reprezentau un interes particular pentru limba germana). Deci, faptul ca limba lingvisticii si in general limba filologiei era pe atunci limba germana, si, pe de alta parte, cultivarea din liceu a limbii, m-au adus la aceasta idee de a scrie cindva o istorie a limbii romane in limba germana. Vroiam sa va mai semnalez o caracteristica a liceului nostru. Nu era, se intelege, numai la limba romana un nivel bun de predare. si la celelalte materii am avut profesori foarte buni pe care ii interesa nu numai invatarea limbii ca atare, ci si patrunderea in subtilitatile culturii franceze sau germane. Prin clasa a cincea citeam deja texte frantuzesti, profesorul ne-a propus sa cumparam fiecare cite o carte in limba franceza. Ni le-a cumparat chiar el ca sa stim mai mult decit era in antologiile pe care le aveam in manuale. Fapt este ca liceul nostru din Balti, cind a inceput sa trimita elevi la concursurile tinerimii romane (exista pe atunci o societate “Tinerimea romana”) la Bucuresti, avea premianti in fiecare an. Imi amintesc ca in clasa a cincea am avut premiul 2 la limba si literatura romana si am luat parte la o excursie prin toata tara. In ultimul an de liceu am fost tot asa la Bucuresti pentru a participa la concursul “Tinerimii romane” si din nou am luat o mentiune, care mi-a mai permis o data sa iau parte la o excursie. Aflindu-ne la Bucuresti cu un coleg de-al meu, Medvetchi, care e acum profesor de fizica si matematica la Chisinau, am vazut in ziare ca se organiza un concurs la geografie. Noi nu ne pregatisem pentru acest concurs, dar ne-am zis: hai, poate ne accepta. Peste o luna soseste la Balti stirea ca eu luasem premiul I pe tara la geografie si Medvetchi – premiul III. Amindoi eram de la liceul din Balti, ceea ce l-a facut pe profesorul de geografie Horn sa spuna cu un anumit orgoliu, ca daca i-ar fi trimis pe toti elevii lui, toti ar fi luat premii. si a venit acest premiu cu o scrisoare a lui Simion Mehedinti, care era marele geograf pe atuncea si care insista numaidecit sa urmez la universitate geografia. Nu am facut-o. Insa, e semnificativ, simptomatic cel putin, acest fapt ca vazuse ca la Balti se studia in asa fel geografia incit cineva de la noi din oras era invitat sa urmeze specialitatea si la universitate.
In tinerete ati scris si literatura. Criticul Mihai Cimpoi v-a trecut in a sa “Istorie a literaturii” ca pe un suprarealist. V-ati despartit de aceste, asa-zise, pacate ale tineretii, sau, in acest sens, mai pacatuiti si astazi?
La inceput voiam sa scriu si poezie si critica literara tocmai in sensul in care spuneam adineaori, ca ma consideram un om de cultura, specializat in toate domeniile culturii. Deci, scriam poezie, scriam critica, scriam si povestiri, pe care le-am publicat in parte, si aceste poeme in proza, care au fost in parte considerate ca inceputuri suprarealiste deja in liceu. Apoi, am publicat, mai ales, in jurnalele literare ale lui Calinescu mai multe lucruri: poezii, una chiar in limba latina “Revelatio”, care i-a placut in mod aparte lui Calinescu. Insa aceasta literatura pe care o semnaleaza Cimpoi, e, mai ales, literatura pe care am scris-o mai tirziu, in Italia, si, de altfel, aceste povestiri suprarealiste au fost scrise in italiana, apoi traduse in romana. Intr-un sens nu m-am despartit niciodata de literatura. Am considerat-o ca pe o activitate principala in viata mea. “Pacatuiesc” in acest sens chiar si acum.
Oricum, stim ca marea pasiune a vietii Dumneavoastra este poezia, in special, poezia lui Ion Barbu, pe care, am inteles ca o cunoasteti pe de rost…
Vreau sa va spun ca, intr-adevar, pasiunea mea este poezia si am si invatat mai multe limbi tocmai pentru a citi poezie in original. In cazul lui Barbu, il stiam de mic, de la liceu. Mi-aduc bine aminte cum l-am cumparat. Publicase numai 1000 de exemplare din “Joc secund” si eu am gasit un exemplar din acest tiraj la libraria principala din Iasi. In timp ce ma intorceam dintr-o excursie la manastirile din Moldova si luasem apoi trenul la Pascani, m-am oprit la Iasi si aici m-am dus special la librarie sa gasesc volumul lui Ion Barbu. Am avut norocul sa gasesc un unic exemplar. Am fost, iata, unul din fericitii posesori ai unui volum din cele 1000 publicate… Citindu-l, mi-am propus sa-l invat pe de rost. Mai tirziu l-am intrebuintat ca masura a timpului, ca un fel de cronometru. Cind inotam, ca sa stiu cit sa inot, recitam numai pentru mine din “Nastratin Hogea la Isarlik”. Cind spun insa ca imi place poezia, inteleg si poezia romana, dar si cea universala, adica tot asa si poezia persana. Am invatat persana ca sa-l citesc pe Omar Khayyam. Cit priveste poezia romana, si poezia lui Ion Barbu in particular, il apreciez mai ales ca fiind un mare creator de limba. Ca si alti scriitori, intre care il pun, se intelege, pe Eminescu. Mare creator de limba este Sadoveanu, mare creator de limba este George Urnu, in traducerile lui din macedoniana, creator de limba este Cosbuc, creator de limba este Mateiu Caragiale, creator de limba este si Cantemir, si altii. Creator de limba nu in sensul ca au facut limba romana, pentru ca limba romana era deja facuta. Insa prin faptul ca acestia au putut sa extraga din limba romana toata seva posibila si au creat, in acord cu sistemul limbii romane, facind lucruri noi, intr-adevar, insa, in norma limbii romane, in acord cu posibilitatile limbii romane. Eu spun despre fiecare limba ca nu este numai limba care s-a facut pina acuma ci si limba, care se poate face dupa aceeasi norma, dupa acelasi tip de procedee. De asta il apreciez pe Ion Barbu, insa, nu in exclusivitate nici cu o pasiune numai pentru el, opunindu-l lui Arghezi sau altora. De altfel, primul meu eseu de critica a fost nu despre Barbu ci despre Bacovia, eseu pe care l-am publicat cind eram inca la liceu.
Faceti parte dintr-o generatie de intelectuali care a fost greu incercata. Plecat dintr-un sat basarabean, iata ca ati reusit sa deveniti unul dintre cei mai cunoscuti lingvisti din lume. As vrea sa va intreb care credeti ca au fost calitatile ce v-au favorizat?
Spune Goethe despre poezie ca aceasta este unul la suta inspiratie si nouazeci si noua la suta – transpiratie. Asta as putea spune si despre cariera in lingvistica si in general in stiinta, adica rabdare si munca. Fara indoiala, cu anumite calitati, pe care le ai de acasa. Odata, la Heidelberg unde am tinut o conferinta, s-a apropiat de mine un roman, Fanica Teodorescu, fost filozof si fost filolog si m-a intrebat, de unde le stiu eu pe toate? I-am spus ca am studiat in Italia. Da, zice, ai studiat in Italia, dar substanta o aveai de acasa. Trebuie sa existe, bineinteles, o anumita substanta, insa aceasta substanta, daca o ingropi cum se ingroapa talentul, nu-ti serveste la nimic. Trebuie sa stii sa o cultivi si sa lucrezi, si sa ai rabdare… Adica sa nu-ti propui sa ajungi imediat la anumite inaltimi. Exista o etica particulara a stiintei si a omului de stiinta. Eu cred ca daca este ceva de imitat in ceea ce am facut eu, poate nu sint exact faptele pe care le-am stabilit si poate, uneori, nici ideile, in sensul in care le-am formulat eu, ci aceasta atitudine etica in raport cu stiinta: sa spui intotdeauna adevarul, chiar daca acest adevar este periculos si plin de riscuri. Sa respecti totdeauna parerile celorlalti, in masura in care sint pareri sincere; sa vezi pina si in fiecare greseala, care este simburele de adevar s.a.m.d. Deci, aceasta atitudine etica este, cred, lucrul cel mai important. Fara indoiala, se ajunge mai tirziu la anumite inaltimi; cu aceasta atitudine, insa, ai mai apoi o pozitie mult mai solida daca nu ai cautat-o si daca n-ai incercat sa o atingi prin neadevar, si prin excrocherii si potlogarii stiintifice, care, si ele, exista.
Deci atitudinea etica este faptul fundamental. Eu cred ca in ce ma priveste si aceasta atitudine etica era rasadita de acasa. Educata a fost in Italia, iar, apoi, si in alte tari in care am trait si prin contactele pe care le-am avut. Dar am convingerea ca se trage si din traditia noastra din Moldova de nord, din anumite traditii, care exista si care s-au pastrat acolo. Mai mult sau mai putin ascunse, dar s-au pastrat. Nu este, cred, un fapt intimplator ca tocmai in Moldova de nord s-au nascut Eminescu si Creanga, si Sadoveanu, si Iorga, si George Enescu, si Ciprian Porumbescu, si pictorul Luchian, si Hasdeu, si Stere, si atiti altii. Deci, exista anumite traditii, exista acolo o atmosfera aparte care le mentine. Probabil, ca vine si din anumite legaturi mai vechi cu restul culturii europene, care au avut loc in trecut, cu scoala latina din Polonia, de exemplu. Au fost moldoveni la Universitatea din Cracovia, chiar de la inceputurile ei. Unii dintre ei s-au pierdut, nu s-au realizat, dar cite ceva din acel spirit a ramas ca traditie, transmisa cel putin pe cale orala.
Puteti spune despre Dumneavoastra ca sunteti un roman care a reusit in viata?
Nici nu stiu cum sa va explic. Eu sint impotriva unui romanism limitat, care pretinde sa puna faptul acesta, adica romanitatea, deasupra oricarei forme a culturii, a oricarui nivel de cultura. Adica, daca vrei intr-adevar sa-ti afirmi si natiunea, trebuie sa te ocupi de fapte si sa intelegi, ca in cultura te gasesti totdeauna la un nivel universal. Iar situindu-te in plan universal intelegi, ca nu esti mai roman daca vorbesti despre Mihaileni decit daca vorbesti despre Aristotel. Dimpotriva esti mai roman cind vorbesti despre Aristotel. si intelegi ca si Hegel, si Aristotel apartin si intra in posibilitatile culturii romanesti. Deci, concentrarea asupra obiectului si tendinta spre universalitate cred ca sint lucrurile fundamentale si nu acest nationalism ingust. Nationalismul adevarat este nationalismul care nu se afiseaza ca atare. Este mult mai bine sa se spuna: iata unde a ajuns un roman in filozofia universala a limbajului si nu in preocuparea pentru ceea ce este numai al nostru. Am scris, de altfel – nu cu privire la cultura romaneasca ci cu privire la alta cultura, la cea spaniola – ca ceea ce nu e particular, al nostru, este mai al nostru, fiindca ne leaga de toata omenirea, si ne deschide orizonturile, pe cind ceea ce este numai si numai al nostru, ne separa de restul omenirii si de restul culturii si ne face, in realitate, sa nu fim nici specifici. Fiindca specificul se gaseste tocmai in faptul universal, care are, atunci, si o trasatura specifica. Inseamna in acest caz, ca nu ai nimic pe planul universal al culturii… Cultura trebuie sa se manifeste intotdeauna ca fiind cultura universala si nu ca una limitata la regiuni, la natiuni s.a.m.d. De aceea, prima experienta, in acest sens – care a fost de altfel dureroasa pentru mine – a venit cu descoperirea vecinilor nostri. Eu am plecat in Italia din Romania la 19 ani cu ideea pe care o aveam noi, romanii, pe atunci, ca sintem aici tara cea mai inaintata si din punct de vedere cultural, ca vecinii nostri nu aveau nici un fel de cultura, ca erau mai mult sau mai putin barbari… A trebuit sa descopar in Italia ca toti vecinii nostri aveau o cultura, uneori mult mai veche si mult mai solida, si mult mai caracteristica decit a noastra: si polonezii, si ungurii, si sirbii, si croatii, si bulgarii, si ucrainenii aveau o cultura importanta. Am inteles, deci, ca trebuia sa-mi schimb atitudinea si sa ma ocup cu aceste culturi, si sa le fac cunoscute aici, ceea ce nu inseamna ca as nega faptul specificului national. Eu spun tuturor: “De specific nu vei scapa”. Nu trebuie sa-l cauti: specificul este o dimensiune a ta si deci, oricum, va reprezenta o anumita forma a culturii universale. Insa vazuta prin prisma ta proprie”.
Permiteti-mi sa va adresez in continuare o alta intrebare: ce inseamna, daca acesta exista cu adevarat, nenorocul romanesc?
In parte, se intelege ca exista, insa numai in parte. Nenorocul romanesc este o fantoma, un fel de subterfugiu pentru faptul de a nu munci si de a renunta la lupta pentru cultura si pentru universalitate… Sa spui, totusi, ca noi nu am avut noroc in istorie, mi se pare jenant… Istoria o fac oamenii… Se intelege, ca ne gasim intr-o situatie foarte grea. Fiind un popor relativ mic intre interese cu mult superioare fortelor noastre, sintem amenintati mereu de aceste puteri, chiar pina la destramarea Romaniei si a poporului roman. Nu trebuie, insa, sa ne facem din aceasta o scuza si sa spunem: noi sintem un popor in calea rautatilor si nu putem face nimica. Trebuie sa ne gindim ce putem face in aceste conditii. Vedem ca alte popoare fac, totusi. Vedeti cum reusesc in politica europeana, de exemplu, ungurii. Cu cit sint mai inaintati in politica europeana decit noi! Nu se afla si ei tot asa in calea rautatilor, sau aproape in calea rautatilor? Pina si Bulgaria si-a rezolvat problemele de integrare in Europa mai bine decit Romania. si, deci, ne intrebam: nu avem si noi aceste posibilitati? Putem sa aducem mereu aceasta scuza, ca nu avem noroc… Norocul trebuie sa ni-l cream, in parte. Daca sintem invinsi, desi am facut tot posibilul ca sa invingem, noi raminem si in istorie cu totul altfel decit daca sintem invinsi fara sa ne fi batut.
Tot in acest sens, v-as ruga sa ne spuneti, de la inaltimea virstei Dumneavoastra si cea a pozitiei pe care o ocupati in ierarhia stiintifica internationala, ce-i lipseste culturii romanesti pentru a deveni o cultura universala?
Culturii romanesti, cred eu, fara sa am toate datele si sa cunosc toate dimensiunile acestei culturi, ii lipseste simtul critic si, in acelasi timp, cel autocritic. Adica, inteleg prin asta, simtul critic in alegerea modelelor si in cunoasterea culturii in general. Noi in Romania am considerat intotdeauna Franta si, in parte, pe buna dreptate, ca izvor al culturii universale in general si ne-a lipsit o panorama mai vasta cu privire la restul culturii europene. In particular, mai ales in ceea ce priveste critica. Trebuie sa stiti ca, din experienta pe care o am, as putea spune ca in Europa tari critice intr-adevar sint Italia si Anglia si mult mai putin Franta. si in lingvistica, si in alte domenii. Or aici, din motive istorice cunoscute, ne-am limitat in general la Franta, fara sa avem si simtul valorilor si al diferentelor de nivel. De altfel, aceste diferente de nivel nu sint recunoscute in Franta nici in ceea ce tine de cultura franceza ca atare. Sa spunem asa: intr-o istorie a literaturii franceze ii gasim, de exemplu, pe Alfred de Musset si pe Alfred de Vigny la acelasi nivel. In realitate, Alfred de Muset este un poet minor. si tot asa in restul culturii, in critica mai ales. Uneori, cu o anumita rautate, care este si ea necesara, eu spun ca singurul critic francez serios este Baudelaire, care avea, intr-adevar, simt critic intre poeti. Asta pe de o parte. Pe de alta, vorbeam despre simtul critic in forma sa de autocritica. Adica sa se inteleaga exact care este valoarea noastra si sa nu exageram cind spunem ca toate valorile romanesti, care sint, fara indoiala, de multe ori solide si serioase, se afla la nivelul cel mai inalt posibil. Sa intelegem ca in universalitate nu este chiar asa si ca daca spunem, de exemplu, da, si Emil Cioran este interesant, sa intelegem, totusi, ca nu are pozitia pe care o are Eugen Ionescu si ca nu ii putem pune la acelasi nivel numai pentru ca sint reprezentanti ai culturii romane. Tot asa in considerarea valorilor aici, in tara. De multe ori se fac aprecieri arbitrare cu privire la poeti: “Da, ar fi meritat premiul Nobel, insa nu l-a luat”. Sa vedem mai intii daca, intr-adevar, l-ar fi meritat si daca nu au fost altii sa-l merite mai mult. De curind, vorbeam cu un romancier si critic roman despre posibilitatea pe care si-o atribuia sie insusi de a avea premiul Nobel. si eu ii spuneam: “Da, dar sint citiva scriitori in America Latina, care poate sint mai importanti si mult mai autentici”. La care el imi raspunde: “Da? Care, ce scriitori?”. Deci, de multe ori se fac afirmatii fara nici un fel de cunoastere si fara un elementar simt critic.
Se intelege, ca acest simt critic nu trebuie nici exagerat in sensul ca sa te impiedice sa vorbesti la acelasi nivel si pe acelasi plan cu marile personalitati ale lumii culturale. Insa aceasta este cu totul altceva. In acest caz, vorbim ca oameni dotati, in realitate, cel putin cu aceleasi posibilitati, daca nu cu aceleasi realizari. Putem comunica astfel cu toate valorile universale si putem intelege, cum spuneam, ca Aristotel e al nostru, si-l putem discuta si pe Hegel si pe Aristotel. Insa sa nu confundam, pe de alta parte, lipsa noastra de informatie cu starea efectiva a culturii sau a literaturii. Tot asa la una din intrunirile, la care participam si eu, se vorbea despre modernism si modele in postmodernism. Am observat atunci, ca ar fi bine sa se cunoasca si alte momente citind cazul unui scriitor englez, care era cu totul necunoscut. si, se intelege, ca multi au ramas indignati ca mi-am permis sa spun ca trebuia sa deschidem orizonturile si in acest sens. Daca pot atribui punctul meu de vedere din aceasta perspectiva – care este, fara indoiala, o perspectiva limitata – un defect, un neajuns al culturii romanesti este aceasta lipsa, sau cel putin, deficienta, de simt critic in cele doua sensuri pe care am incercat sa le disting si sa le formulez.
Cu tot ce ati realizat pe parcursul intregii vieti, va considerati integrat in cultura romana?
Cred ca indirect am raspuns deja la aceasta intrebare. Adica, ma consider integrat in cultura romaneasca ca roman si lucrind pe un plan universal, fara a intentiona sa ocup un loc anume in cultura romana. Adica, o integrare adevarata in cultura romana din partea mea nu se pune ca problema. Fiindca eu am inteles de la inceput ca a face cultura romana inseamna a face cultura universala. Insa, din punctul de vedere al culturii romanesti, nu pot spune ca as fi fost cumva integrat, fiindca, in realitate, eu nu am patruns in cultura romana, nici macar in lingvistica romana. Adica am fost apreciat de lingvistii romani insa, de departe, nu s-a creat aici nici un fel de curent, nici nu am fost tradus… In 63 s-a tradus si in rusa cartea mea intr-o colectie despre ceea ce este nou in lingvistica, pe cind in Romania s-au facut doar citeva traduceri partiale, astfel ca, de fapt, eu nu am patruns in lingvistica romaneasca. Intr-un dictionar de termeni si de notiuni de lingvistica, foarte bun de altfel, gasesti tot felul de termeni si de notiuni, foarte marginale, fara nici un fel de importanta si notiuni izolate, personale a cutarui sau cutarui lingvist minor… si foarte putine din notiunile mele fundamentale, care sint cunoscute in toata lumea numai in Romania nu. Mai mult, de doua sau de trei ori am vazut ca anumite idei ale mele si cu aceeasi formulare, sint atribuite altor lingvisti. Deci, aceasta integrare nu a avut inca loc, dar incepe sa se afirme astazi. Desi, cum spuneam, am fost destul de cunoscut si de catre tineri, insa mai mult ca un simbol, ca un mit si nu ca o sursa de cultura si de stiinta. Singurul care a inteles foarte bine, dar cam tirziu, din punctul de vedere al culturii romanesti in general, a fost Mircea Borcila de la Cluj si, in primavara, la Balti si la Chisinau, am avut satisfactia sa ascult pe citiva reprezentanti tineri ai acestui centru care, intr-adevar, au inteles si s-au patruns foarte bine de conceptia mea, au inteles-o toata… De altfel nepoata mea, pe care ati cunoscut-o, Eugenia Bojoga, si-a scris teza de doctorat despre receptarea conceptiei mele in fosta U.R.S.S. Acolo a fost o receptare mult mai ampla decit in Romania si mult mai variata. Insa si acolo fiecare a luat ceea ce il interesa pe el si care putea servi la punerea unei anumite probleme.
Italia este tara unde ati sustinut teza de doctorat in lingvistica, apoi la interval de 5 ani – in filozofie. Ce v-a determinat sa legati aceste doua discipline? Astazi toata lumea este de acord ca sinteti un nume de rezonanta al lingvisticii. Cum vedeti relatia intre aceste doua doua stiinte? Cita filozofie este in lingvistica si cita lingvistica in filozofie?
E o intrebare foarte interesanta, fiindca, intr-adevar, Italia m-a condus spre aceasta unitate intre lingvistica si filozofie prin ceea ce se cheama filozofia limbajului. La inceput pur si simplu urmind aceasta identificare a lui Benedetto Croce intre estetica si lingvistica generala. De altfel estetica lui Croce are acest subtitlu: “Estetica ca stiinta a experientei si lingvistica generala”.
Insa plecind de la aceasta identificare am ajuns la alte concluzii, care, intr-un sens, au largit si orizontul meu, facindu-ma sa inteleg si unitatea dintre filozofie si lingvistica prin filozofia limbajului. Adica, limbajul a fost timp de secole, cu foarte mici exceptii, in afara filozofiei, sau a fost considerat mai mult ca o problema a instrumentului de expresie si in filozofie si in alte domenii. Filozofia limbajului se facea mai mult sau mai putin indirect. De la Hegel incoace putem spune ca limbajul ocupa din ce in ce mai mult o pozitie centrala in filozofie si, deci, si problema limbajului de la Hegel si Giambattista Vico devine una din primele probleme ale filozofiei. Eu am incercat sa consider toata filozofia din punctul de vedere al filozofiei limbajului. stiinta lingvistica se ocupa de limbaj si de structura limbajului, a limbilor si a elementelor pe care le cuprinde limbajul, pe cind filozofia limbajului stabileste locul limbajului intre activitatile libere ale omului si sensul limbajului ca dimensiune a esentei omului.
Ati inceput in Italia o cariera stralucita. Ce v-a determinat sa plecati in America Latina?
As putea raspunde simplu: saracia. In Italia am fost singur, fara nici un ajutor cind am plecat din tara. Intii am avut bursa, apoi a trebuia sa muncesc si in acelasi timp sa studiez la Universitate. Eram platit foarte prost, trebuia sa muncesc seara la un ziar si ziua la o intreprindere, “Enciclopedica”, unde trebuia sa scriu tot felul de articole, care aveau prea putina legatura cu lingvistica si cu literatura. Imi raminea foarte putin timp, adica aproape deloc. Timpul il rapeam somnului ca sa pot sa continui sa ma ocup de ceea ce ma interesa. Nu regret astazi aceasta experienta, nici experienta de la ziar, nici cea de la enciclopedie, fiindca si acestea au contribuit la largirea orizontului meu si la o anumita practica a redactarii. Insa atunci era foarte greu si nici nu puteam aprecia aceste consecinte, pe care le-am constatat mai tirziu. Desi aveam posibilitati in Italia, unde incepusem sa fac si critica de arta, ma imprietenisem cu foarte multi pictori si sculptori si intrasem, mai mult sau mai putin, in cultura italiana si in mediul artistilor a trebuit, totusi, sa plec pentru a-mi face un rost mai sigur si am avut din nou noroc. Tocmai atunci, cind cautam impreuna cu citiva prieteni italieni, si ei doctori, un post undeva prin strainatate, la universitati din strainatate si ne gindeam incotro s-o apucam, gasim chiar in ziar, de exemplu, un anunt ca o anumita Universitate din Africa de Sud cauta profesori…
Dar ati ajuns la Montevideo…
Am fi putut merge in Africa sau in Afganistan, care oferea posturi si salarii foarte bune. Din fericire, nu a trebuit sa ma duc la Cabul. Ca ziarist l-am cunoscut pe consulul uruguayan de la Milano (locuiam atunci la Milano) si el mi-a spus: “Da de ce in Africa de Sud sau in Afganistan? Veniti la noi, veniti in Uruguai, unde am infiintat de curind o facultate de “humanidade”. Veniti la noi ca avem nevoie de profesori”. si atunci m-am dus in Uruguay. Intr-adevar, a fost o hotarire foarte potrivita, foarte buna, fiindca mi-a permis sa ma dezvolt cu toata libertatea si sa fiu in acelasi timp seful meu si indrumatorul lingvisticii acolo unde exista inca foarte putina.
Ati devenit astfel un fondator al lingvisticii latino-americane…
Fondator al lingvisticii latino-americane – nu, fiindca exista o lingvistica destul de seroasa la Buenos-Aires sau in alte tari, unde erau centre de specialitate. Nu prea multe, dar existau. Dar in Uruguay am devenit, fara indoiala, fondatorul unei orientari noi in lingvistica Americii Latine prin aceasta scoala de la Montevideo.
In cite limbi va “scaldati”, domnule profesor?
In mai multe. De obicei, se spune ca se cunosc atitea limbi si se vorbesc atitea limbi… Eu, daca ma intrebi cite limbi stiu, spun ca nici una, fiindca nimeni nu stie o limba intreaga, toata in posibilitatile ei si prefer sa ma intrebe in cite limbi ma “scald”, cum intrebati Dumneavoastra, sau cite limbi intrebuintez si atunci spun: depinde de ceea ce scriu. Daca scriu poezie scriu in limba romana, daca scriu proza – in italieneste, daca scriu un articol stintific atunci scriu in spaniola, in germana sau franceza, de exemplu. Am predat in engleza, am scris cite ceva in portugheza (in portugheza am predat de mai multe ori in Portugalia sau in Brazilia). Acestea sint limbile pe care le-am utilizat…
Din 1963 v-ati stabilit in Germania, iar in 1968 ati fost pentru prima data in Romania dupa aproape 30 de ani de absenta. Cum ati gasit tara la intoarcere?
E o intrebare la care se poate raspunde cu greutate fiindca nu am avut posibilitatea sa cunosc ceea ce era tara si sa vad, intr-adevar, ceea ce se intimplase aici. Pe de o parte, aceasta revenire dupa 28 de ani a insemnat revenirea la familie, fiindca nu-mi vazusem familia de atita timp si, deci, aceasta perceptie a tarii prin familia mea a fost. Pe de alta parte, am fost primit cu atita entuziasm, cu atita dragoste si cu atita interes pentru cineva care se afirmase in strainatate si venea aici la un congres de lingvistica, ca nu am putut avea contacte care sa-mi permita sa vad si celelalte aspecte din tara. Tara eu am cunoscut-o mai curind din ziare sau din informatiile care imi veneau in Germania. Insa foarte mult timp (in Uruguay am stat 12 ani) nu aveam contacte de nici un fel. Numai cartile pe care le primeam din cind in cind din Romania, si acelea erau carti mai mult de specialitate, fara posibilitati de a cunoaste tara, de a cunoaste evenimentele si faptele in tara. Astfel ca si acuma ma mai simt strain, departe de realitatile Romaniei, departe de toate intrigariile romanesti si de toate diferentele si trecerile de la un partid la altul, de la disidenta la nedisidenta si invers. si ma mira cind imi spune cineva: “Da cum, nu stiti ca cutare a fost…? Zic: “Nu stiu nimica si nici nu ma intereseaza. Ma intereseaza doar daca e un om autentic si daca face ceva cel putin pentru cultura si pentru stiinta romaneasca”.
Domnule profesor Eugeniu Coseriu, sinteti astazi membru de onoare al Academiei Romane, membru de onoare al Academiei de stiinte din Chisinau, al Academiei Braziliene de Filologie, al Academiei Norvegiene, al celei din Heildelberg si al Societatii Europene de Lingvistica Romanica. Care din aceste titluri va este mai aproape de suflet? Va pot adresa astfel intrebarea?
Puteti, fiindca toate intrebarile sint libere. Insa raspunsul este foarte greu. Nu as putea spune ca un titlu este mai aproape sau mai departe de suflet. As putea spune care titluri sint mai importante in general sau mai magulitoare pentru mine. Un titlu care mi se pare foarte important este titlul de la Heidelberg. In Germania noi nu avem o singura Academie ci sase, pe regiuni, si cine este membru intr-o Academie nu poate fi si in celelalte. Am fost ales membru al Academiei din Heidelberg care este Academia regiunii noastre din tot sud-estul Germaniei. Insa, pe de alta parte, daca e vorba de o atitudine subiectiva, ceea ce m-a impresionat si miscat mai mult a fost gestul Academiei de la Chisinau. M-am intors in Basarabia nu dupa 28 de ani ci dupa 51 de ani, in 1991. Daca va aduceti aminte, se proclamase independenta, intr-o miercure cred ca era. A doua zi m-am dus la Munchen la consulatul sovietic, am luat viza si pe la Moscova am ajuns la Chisinau. Era prima data dupa 51 de ani cind veneam in Basarabia ca un basarabean cunoscut de ei si nu ca cineva care venea de pe alta lume sau de pe alta planeta. si de asta m-a impresionat foarte mult. si tot acolo am fost facut (cred ca se pregatise dinainte) si membru de onoare al Academiei de stiinte si membru al Societatii Scriitorilor din Republica Moldova. M-a miscat profund acest lucru. Au fost si alte aspecte care m-au miscat, fiindca veneau din regiuni indepartate si de care ma ocupasem foarte putin. Printre altele, cind m-au facut membru de onoare al Academiei Finlandeze. Asta a fost acum citiva ani.
Din cite am aflat, in curind, in Franta va vedea lumina tiparului o carte a Dumneavoastra care, se spune, ar fi cea mai valoroasa si care pune bazele conceptuale ale culturii in general si despre care se mai zice ca ar fi similara ca descoperire in cultura cu revolutia lui Copernik in stiinta. Va rugam sa ne spuneti in linii mari despre ce este vorba in acest volum?
Bine, mai intii sa precizam citeva lucruri cu privire la aceasta publicatie in limba franceza. Va aparea nu o carte in particular ci intr-un prim volum. Sub acelasi titlu “Omul si limbajul sau” va urma si volumul al doilea. Sint studiile pe care le-am scris in limba franceza. Acuma sint adunate toate si reprezinta, intr-adevar, o baza a stiintelor culturii si a stiintei lingvistice cum le intelegem astazi. Intr-al doilea volum se vor publica alte studii, pe care eu le-am scris in alte limbi si care nu au fost inca traduse in limba franceza, fiind scrise in spaniola sau in germana. Deci, in acest prim volum apar, cu doua mici exceptii, numai studiile scrise de mine in limba franceza si nu toate ci dupa anumite sectii. si asa volumul este prea mare – cam 500 de pagini. Cit priveste asa-zisa revolutie coperniciana, e vorba de reconsiderarea punctului de vedere al limbii, al sistemului lingvistic. Pe cind in formularea, mai ales, a marelui lingvist franco-elvetian Ferdinand de Saussure se spune ca se ia limba ca punct, ca zona centrala a lingvisticii si se vor considera toate celelalte aspecte ale limbajului din punctul de vedere al limbii, deci al sistemului lingvistic, eu rastorn aceasta teza in sensul ca propun, dimpotriva, sa plecam de la vorbire si sa consideram si limba din punctul de vedere al vorbirii, fiind vorbirea mult mai bogata decit limba si prezentind vorbirea si alte dimensiuni, care nu sint date in limba, intr-o anumita limba. Aceasta mi-a permis sa disting o lingvistica a textului – si una dintre scrierile mele are acest titlu – “Lingvistica textului” – si o lingvistica a vorbirii in general. Acest fapt a fost considerat o revolutie mai intii in Japonia, tara in care am fost tradus mai ales. In Japonia s-au tradus 7 volume mari, aproape toate lucrarile mele esentiale scrise pina atunci. Mai intii in Japonia iar apoi si in alte tari. Expresia aceasta cu revolutia coperniciana e a unei lingviste franceze, a doamnei Colette Laplase si e dintr-un punct de vedere foarte special, din punctul de vedere al traducerii. Ea a scris o carte despre teoria traducerii si aici ma trateaza si pe mine in contextul teoriei traducerilor ca fiind o revolutie coperniciana si in teoria traducerii, fiind o revolutie in general.
Cit de prezenta este limba romana in casa Dumneavoastra? Aveti fii, fiice care ar duce mai departe ceea ce ati inceput?
Nu. Eu am 5 copii. Trei fete si doi baieti, insa cu peregrinarile noastre prin diferite tari, ei nu s-au preocupat de limba romana si, de altfel, numai unul dintre ei are tendinte filologice, o fiica, care se ocupa cu italiana. Insa ceilalti, baietii, au facut dreptul – unul este judecator, celalalt este functionar la minister – fiica mai mare a facut fizica atomica, si-a luat doctoratul in fizica atomica in Franta. S-a indepartat asa-dar si de filologie si de limba romana.
Poate se apropie nepotii?
S-ar putea intimpla. De altfel, cind au venit baietii in Romania (aveau pe atunci 11-12 ani) dat fiind faptul ca mama nu vorbea alta limba, au inceput sa invete cite ceva si ea, de altfel, li se adresa in limba romana pina se intelegeau.
Domnule profesor, de la inaltimea celor 80 de ani pe care i-ati implinit si a realizarilor Dumneavoastra, as vrea sa intreb daca va considerati, totusi, un om norocos?
Da, ma consider un om norocos, insa nu stiu daca acest noroc nu l-am ajutat si eu intr-un fel. A fost un noroc pe care l-am avut fara sa am merite speciale. Mai intii, faptul ca m-am nascut in tara intregita si in acea atmosfera romaneasca care pentru noi parea eterna. Apoi, faptul ca am avut la scoala invatatori si profesori minunati. Apoi, un alt moment important a fost ca am plecat din Basarabia dupa ocupatie. Daca as fi ramas acolo, daca nu as fi luat aceasta hotarire, care insemna in realitate un salt in neant in acea perioada, ce s-ar fi intimplat? Ori as fi sarbatorit astazi ca Evgheni Ivanovici ori mi-o fi albit oasele pe undeva, prin Rusia, sau prin Siberia. Deci, acest noroc pe care l-am avut sa ma hotarasc sa plec fara nici o perspectiva intr-o aventura, care nu era prevazuta in nici un fel. Apoi plecarea in Italia, un moment intr-adevar de noroc, fara indoiala, noroc, ajutat si de mine. Eu incepusem sa invat bine italiana, bursa mi-a dat-o guvernul italian prin profesorul Petronio de la Iasi, desi facusem numai un an de facultate, insa, prin asta, am scapat de tot ce s-a intimplat apoi in Romania, am scapat de razboi, am scapat de toate si, deci, cu toate greutatile pe care le-am intimpinat, am fost, in acest sens norocos. Apoi norocul de a fi ales intre Afganistan, Africa de Sud sau? de a ma intoarce in Romania si plecarea in Uruguay, unde din nou am avut posibilitatea sa ma dezvolt… Insa norocul a fost, in acelasi timp, cum spuneam, un noroc provocat si neasteptat, adica, sa faci ceea ce trebuie sa faci, fiindca la un moment dat ti se vor recunoaste calitatile si vei fi chemat. Sa astepti sa te cheme. Cum am facut in Uruguay. Am asteptat sa ma cheme. stiam ca nu voi ramine toata viata in Uruguay, insa, nu stiam cind ma vor chema. Nu am miscat nici un deget ca sa fiu chemat. Am asteptat pur si simplu, am scris si am publicat si s-a intimplat ca in 1962 sa fiu chemat simultan la o Universitate din S.U.A., la Seattle, in statul Washington, la o Universitate din Olanda si la trei universitati germane, la Bonn, la Frankfurt si la Tubingen. si eu am putut alege.
Va multumim, domnule profesor, pentru amabilitatea de a ne fi acordat acest interviu. Permiteti-ne sa va uram multi ani… Oamenii buni, oamenii exceptionali au datoria sa traiasca mult.
Daca intr-adevar este o datorie, am sa incerc sa-mi fac datoria si eu, insa trebuie sa ma ajutati si Dumneavoastra cu afectiunea, cu dragostea pe care mi-ati aratat-o intotdeauna.
-->
Răspunsuri
Mulțumesc frumos dl Muntean!
Mulțumesc frumos dl Muntean!
http://sud-est.md/numere/20010922/ecoseriu
Eugen Coşeriu, geniu al lingvisticii
Mulțumesc frumos dl Muntean!