Interviu cu poeta Valentina Becart, interviu realizat de poeta Lenuș Lungu.
Lenuș lungu ( L.L.): Ce ne puteți spune despre d-voastră?
Valentina Becart( V.B.): O întrebare, în aparență simplă, dar care devine mai complexă atunci când trebuie să faci mărturisiri. Arunci o privire în jurul vieții tale și începi să cauți: locul pentru altare și ofrandele aduse, locul pentru prăbușiri și lumânări arse…
”În mărturisirea de credință literară”( un”document de conștiință colectivă” conceput și orânduit de Artur Silvestri, scriam: ”într-un moment de neatenție, mama m-a născut…” Și, astfel, pe 12 aprilie 1961, primeam în dar un certificat de naștere. Locul nașterii: localitatea Hălăucești, județul Iași, la o distanță de 3 km de Mircești, locul unde s-a născut poetul pastelurilor, Vasile Alecsandri.
Am urmat școala generală în localitatea natală, liceul în orașul Roman, jud. Neamț, apoi cursurile facultății I.A.N.B. București. Am primit repartiție la Tulcea, cu două luni înainte de așa zisa revoluție. Apoi, silențios, tot ce a fost înfăptuit înainte de acest ”cutremur social”… a început să se prăbușească, fără loc de întoarcere.
Au fost perioade tulburi, când mulți, destui de mulți, și-au pierdut funcțiile și locurile de muncă. În ziua în care a scris pe cartea mea de muncă ”șomer”, îmi amintesc ( de nu mi-aș aminti) ce senzație stranie m-a cuprins. Atunci când funcționara a pus ștampila, (cu indiferență și plictiseală), pentru câteva momente, mi-a apărut în fața ochilor o sală imensă în care subsemnata era singura inculpată și condamnată la moarte lentă… Apoi, în jurul meu au început să se prăbușească, ca după un cutremur de 9 grade pe scara Richter, clădirile, pământul, viața, totul.
Mi-am revenit când cineva a venit cu un pahar cu apă și mi-a arătat un scaun…
Sigur, au urmat câteva zile când am rămas în pat, uitându-mă în tavan, într-un singur punct… Visul meu! Visul pe care mi-l clădisem atâția ani, mă sacrificasem…, și acum nu puteam accepta asemenea ”sentință”. Dar, cu voie sau fără voie, viața bătea la ușă și trebuia să fac față următoarelor bătălii.
Dacă aș fi știut ce mă așteaptă, mai bine rămâneam așa, ”încremenită”… „Ce nu te ucide, te face mai puternic” Până aici, până în această clipă, am reușit. Nu știu ce va fi mâine.
(L.L): Cum vedeți poezia în literature română de azi?
(V.B.) : Se scrie mult. Uneori, bine și elevat, versurile fiind pline de rod și înțelesuri profunde, alteori, maniera în care se scrie e un fel de dadaism, asocieri de cuvinte care șochează, un amestec de gând steril și trăire îmbâcsită de noroi.
” Poezia bună produce ”o „revoluţie a limbajului poetic”. Poezia bună este, cum spune tot domnul Soirs ceva mai sus în aceeaşi însemnare, emoţie pură şi idee; poezia mare schimbă un limbaj (şi, odată cu el, o lume)” ( Marin Mincu).”
Timpul este un judecător sever, care separă, decantează nisipul, lăsând la suprafață un strat subțire, aurifer. Aceea va fi poezia care contează.
Cu toată stăruința unor critici ( nu dăm nume, se știu…) de a aduce în plină lumină anumiți poeți, scriitori ( e și cazul poetului Mircea Cărtărescu) efortul lor a fost zădărnicit de cernerea nemiloasă a timpului, timp care nu s-a lăsat ”corupt”… Cum se scrie?
Se scrie cu calm, cu delicatețe, se scrie cu înverșunare, cu dorința de a epata. Să fie scris!
Dacă nu reții un vers, o idee, dacă nu te străfulgeră o emoție, din tot ce scrie un poet, atunci, poetul respectiv este sortit uitării.
Cine mai stă să descifreze hățișul expresiilor, mereu mai alambicate, mereu mai lipsite de ”esență” umană.
Apropo: am citit de ”Proiectul Mars One” ”ce vizează trimiterea în anul 2024 a unui echipaj de astronauţi pentru a coloniza planeta roşie.( Marte). Călătoria va fi într-un singur sens, dus…”
Mă întreb, rămânând în sfera poeziei, cum va arăta Muza în acel spațiu arid, lipsit de verdele naturii, de culorile mirifice ale florilor, fluturilor, de farmecul anotimpurilor.
Ceva, cumva… asemănător cu multe scrieri ”pământești”, dar, poate, lipsite de coruptibilitate, de interesele unor grupuri.
(L.L.): Ce scrieți acum și ce planuri de viitor aveți? Aveți o bogată operă literară. Ce ne puteți spune?
(V.B.): Dacă nu scriu… mi se pare că mi-am irosit timpul inutil. Rutina zilnică mă determină să ascult cu mai multă atenție zgomotul silențios, abia perceptibil, al nisipului din ceasornice. Sigur, sufletul se înfioară…, caută repede hârtia și creionul. Ca o evadare, ca o salvare!
Anul trecut ( nu mai amintesc și de celelalte apariții, sunt în publicații, pe internet) am editat 2 volume de poezie: ”Renaște-mă un nou poem” și volumul ”Cântec de ape” ( volum bilingv- română-engleză). În anul 2018, cât mai curând, va vedea lumina tiparului volumul de poeme ”Jumătate umbră, jumătate cuvânt”, cu o prefață semnată de poetul Daniel Corbu.
(L.L.): Ați obținut numeroase premii literare precum și (premiul) Medalia Virtutea Literară. Vă simțiți împlinită? Ce ne puteți relata?
(V.B.): Mult prea laudativă întrebare. O medalie e doar un simbol. M-am bucurat s-o primesc. Cineva ar spune: fii modest, n-ai voie! Ocolesc astfel de persoane. Până la urmă, trecuseră aproape 10 ani de când am pus prima ”cărămidă” pentru inființarea Ligii Scriitorilor. O organizație culturală, la urma urmei. Trebuia să pleci de undeva, să te ”manifești” în plan literar – până să ajungi mai spre vârf. Unii s-au așezat de-a curmezișul și nu poți trece. Dacă crezi în tine și în tot ce faci, poți să depășești anumite obstacole. Încerc să fiu subtilă…
Este adevărat, am primit câteva premii. Mărturisesc că, la un moment dat, îmi doream nespus să primesc un premiu. De ce? Pentru a mă convinge pe mine că nu este atât de inutil… ceea ce fac, că a scrie poezie nu echivalează cu o crimă… Pentru unii ( culmea ironiei, apropiați) poezia trebuia scrisă în incinta clădirii de la Mărcuța… I-am iertat!
Sigur, e loc de mai bine, de mai frumos, de mai elevat…
Împlinită?
Nu știu dacă îmi pot însuși acest termen, dar, cu siguranță, mai stăpână pe teritoriul meu. Am oscilat mult, am avut temeri ( mai am, dar mai puține) și, cu voință, cu tenacitatea unei menghine, am strâns poezia cu ușa și am determinat-o să-și scoată vălurile. Încă mai am de lucru! Mi-am încercat condeiul și în critica literară. Nu știu de ce! Dar, pot mărturisi, îmi plăcea să răscolesc cu ”mâinile goale” prin focul din sufletul colegilor mei de condei. Era o provocare…
Da. Sunt mai aproape de esența poeziei, de înțelegerea metaforelor subtile care o însoțesc. Eu pot, eu vreau… și acest lucru îmi conferă o anumită siguranță, o încredere către ”împlinire” –
(L.L.): Cum vă împărțiți între poezie și munca de redactor?
(V.B.):Am fost redactor la revista Moldova Literară, o vreme. Redactorul șef al revistei, după mai multe încercări… a renunțat să se mai ocupe de acest lucru. Din punctul meu de vedere, era absolut necesar. Nu înțeleg, și n-am să înțeleg niciodată, cum nu găsești gramul de rațiune, de înțelepciune atunci când ești depășit de situație, când ceasul biologic îți arată că ai trecut de 80 de ani… să predai ștafeta. Unele persoane nu pot renunța, pur și simplu, la iluzia unei funcții. Revista a fost preluată de o altă persoană, și-au băgat ”nasul” alții, aceștia nefiind în contact, zilnic, cu poezia…
Nu doresc să intru în amănunte! Dincolo de strălucirea etalată… există și snobismul, nimicnicia, caracteristice ale speciei umane.
Eu mi-am adus aportul, atât cât s-a putut. Ca să existe continuitate trebuie să pleci de undeva, dintr-un punct. Acest lucru se uită! Nimic de făcut… Eu îmi văd de moșie… și de cărțile cărora urmeză să le dau viață, să le aduc la lumină. Fiecare zi ne întâmpină cu ceva nou, mereu mai incitant, mai imprevizibil.
(L.L.): Ce ne puteți spune despre romanul ”Ora de cumpănă”, cu titlul inițial ”Viața furată”?
(V.B.): Am reluat munca la romanul ”Ora de cumpănă”, inițial ”Viață furată.”(început în anul 2004). Căutând pe internet anumite informații, am găsit următoarele date: ”Romanul „Viaţa furată” al scriitorului ceh Karl Josef Benes (1896-1969) s-a bucurat de la apariţie (1935) de un mare succes, fiind reeditat şi tradus în numeroase limbi, ecranizat în distribuţii prestigioase (una dintre versiuni o are protagonistă pe Bette Davis).”
În cazul acesta, am fost nevoită să găsesc alt titlu. Era absolut necesar!
Fragmente din roman sunt scrise pe mai multe caiete, așteptând să fie șlefuite și, mai apoi, să formeze întregul. Este un roman realist, rupt din existență, roman din care nu lipsește drama, iubirea, tragedia. Desigur, autorul este implicat ( cel mai frecvent), propria experiență de viață constituind un deosebit material, material care să-i confere autenticitate.
După ce mama a plecat spre o nouă dimensiune…, m-am gândit că ar trebui să scriu ceva despre acel timp patriarhal. Astfel, a început să se contureze volumul ”Scrisori către neant” ( pentru mama), în care fac un fel de ”remember” a timpului în care ea, mama, a fost prezentă.
De asemenea, am în lucru o piesă de teatru: ”Bietul poet” ( Lansare de carte) ( un pamflet). Este scrisă, dar mai are nevoie de îmbunătățiri.
În paralel, lucrez la o antologie de poezie, scriu note de lectură pentru anumiți prieteni condeieri, recenzii pentru cărți de poezie, pentru diverse romane. Fac acest lucru dintr-o pasiune nevinovată… Sigur, nu pot sta tot timpul cu nasul în cărți… Viața își cere drepturile și eu trebuie să răspund. Mai mult decât atât, nu poți să scrii când dorește cineva. Trebuie să ai o anumită stare, dispoziție. Sunt peroade lungi când nu mă pot apropia de masa de scris. Scrisul nu-ți oferă siguranța zilei de mâine. Doar bucuria unei clipe. Atât! Nimic mai mult…
Ah! Există o categorie de scriitori ( nu prea mulți) care au prins un loc bun la masa Muzei… și se ospătează cu cele mai deosebite ”bucate”… Nu se sfiesc… Greu, greu de ajuns acolo…
(L.L.): Sunteți o poetă de seamă a literaturii, poeziile d-voastră fiind adevărate bijuterii. De ce poetă? Ce v-a inspirat?
(V.B.): Voi ocoli, cumva, răspunsul. Nu-mi asum mai multe merite decât cele existente. Să nu stârnesc ”mânia” vreunui zeu… Departe de mine acest lucru!
Am pornit pe acest drum sinuos, abrupt, prăpăstios al cetății… cu o voință nebunească. Nu-i cunoșteam primejdiile. Pășeam cu o candoare desăvârșită.
Eram fascinată de poezie, de cei care scriu, de artă, în general. Aveam impresia, uneori, că aceștia ( poeți, pictori) nu sunt reali, că fac parte dintr-o altă lume. Citeam, cu emoție, orice carte de poezie. Vibram puternic și furtuna își făcea apariția.
Despre ce vorbim aici? Despre sensibilitate… Am avut și am o sensibilitate exacerbată. Uneori, distrugătoare…
Am început să versific din clasa a IV-a. În clasele VI – VIII am scris poezie cu vers alb. Caietele cu poezii le țineam ascunse într-o lădiță, în podul casei. Să nu cumva să dea mama peste ele. Era atâta treabă de făcut… și mie îmi ardea de poezie!
Și, meditând asupra lucrurilor, realizez într-un târziu – că cea vinovată de poezie era mama!
Acum, când nu mai este, mi-o amintesc atât de bine! Parcă o aud: ”Valentina, ia vino să-ți arăt o floare! Doamne, ce culori frumoase are.” Și toată se îmbujora, în timp ce-mi arăta, cu mâna tremurândă, floarea… Sufletul i se umplea parcă de acea frumusețe…
”Uite. A înflorit liliacul. Adu câteva crenguțe și le pune în vaza din casă. Doamne! Ce parfum!
Acum știu bine: mama este ”vinovată” de acest zbucium și această suferință a mea – numită Poezie.
În preajma poeziei găsești o altă lume, una pe care ți-o construiești singur. Te desprinzi de real și ancorezi în infinitul impalpabil. Poți oferi gândului, sufletului, libertatea pe care și-o dorește. Poți evada… din temnița trupului – și acest sentiment este sublim, este unic. Sigur, aici vorbim de poezie și nu de ”iarbă”. E o diferență!
Nu există un șablon pentru poezie, astfel că, într-o asemenea situație, subiectivismul poate hălădui în voie prin arenele unde s-au dus lupte, dar, în final, a rămas vântul să fluiere a pagubă…
(L.L.): Cum de ați trecut de la poezie la proză?
(V.B.): Am vibrat în fața poeziei. Rămân fidelă poeziei. Cu toate acestea, viața nu este doar vibrație și visare. Fiecare zi te provoacă, te aruncă într-o bătălie. Ești hăituit…, trebuie să alergi pentru ați câștiga existența. Suferințele, bolile nu te ocolesc. Și aici intervine partea prozaică a vieții. Proza îți oferă o mai mare libertate de exprimare. De ce proză?
Vrei să așterni pe hîrtie întâmplări din viața ta, a prietenilor, să povestești despre lucrurile care se întâmplă în jurul tău.
”Caracterul prozei presupune ”existența unei voințe de construcție ample, întinse, apte de a cuprinde tipologii diferite, acțiune, conflicte, deznodăminte ( elemente care sunt prezente și-n cazul poeziei, și-n teatru, dar altfel, cu totul altfel)…”
Tehnica, stilul… vor conferi valoare scrierii. Cititorul? Rezistența în timp? Nu știu… Eu nu pot fi decât subiectivă. N-am cum altfel. Efemerul tuturor lucrurilor ticăie, ascuns, în sângele meu. Viața omului, de o valoare extraordinară, constituie materialul cel mai bogat pentru creațiile mele. De asemenea, natura.
(L.L.): În încheiere, ce transmiteți cititorilor revistei Cronos și Taifas literar?
(V.B.): Mai întâi, doresc s-o felicit pe cea care administrează site-ul Cronopedia, care a adus la lumină revista Cronos și Taifas literar, nimeni alta decât poeta Lenuș Lungu. Nu știu dacă o cunoașteți…
Într-o bună zi, a hotărât că vrea să înființeze și să administreze un site de literatură. Zis și făcut! Nimic nu este ușor, mai ales atunci când lucrezi cu oamenii, cu o varietate de caractere.
Dar iată ce ne spune Lenuș Lungu:
”Am înființat revista Cronos deoarece azi, mai mult ca oricând, e nevoie să promovăm valențele pozitive ale poporului român, ale frumosului din artă, societate, natură, receptate, evaluate și cultivate la nivelul sensibilității, al raționalității și al creativității.
Pot spune că revista Cronos invită cititorul într-o călătorie în lumea artelor vizuale, a prozei, a poeziilor, interviurilor, jurnalelor, reprezentând orice zonă a culturii.”
Într-o perioadă tulbure, când interesele sunt cu totul altele, mai sunt oameni curajoși, devotați care nu renunță la visul lor. În cadrul acestui site, și în paginile revistei, sunt promovate cărțile apărute, evenimentele importante: lansări de carte, expoziții de pictură, festivaluri de poezie etc.
De altfel, Lenuș Lungu, împreună cu echipa redacțională, a organizat astfel de evenimente, a coordonat apariția unor antologii. Am scris o prefață pentru o astfel de antologie. Așadar, am avut ocazia… să pătrund în laboratorul unde poetul creează: chiar în miezul sufletului, în mijlocul tuturor frământărilor, acolo unde focurile mocnesc, așteptînd să se transforme în vâlvătaie, în vers, în emoție pură.
Nimic nu se poate realiza fără o echipă valoroasă, devotată, pasionată. Iată echipa:
REDACŢIA REVISTEI CRONOS: Director-fondator: Lenuş Lungu; Director: Nicolae Vasile;Redactor şef: Muntean Ioan
Redactori: Gabriela Mimi Boroianu, Lenuş Lungu/ Secretar de redacţie: Gabriela Mimi Boroianu; Grafica: Ioan Muntean (selectare foto web), Matei Ioaniţiu; Coperţi: Ioan Muntean, Rodica Bogdan;Tehnoredactare: Ioan Muntean; Corectura: Gabriela Mimi Boroianu.
Felicitări tuturor, multă putere de muncă și creație, multă răbdare… că doar cu răbdare poți face lucruri mari.
Sunteți minunați! Să dați formă și culoare, zi de zi, frumosului din jurul vostru.
Gânduri frumoase și prețioase,
-->
Răspunsuri