Interviu cu Cătălin MIHULEAC, despre romanul său „America de peste pogrom“
Un roman puternic, un roman despre o istorie ocultată multe decenii, un roman despre excluderile, chinurile şi crimele prin care a trecut comunitatea evreiască din Iaşi, în perioada interbelică şi în Al Doilea Război Mondial. Este vorba de romanul America de peste pogrom de Cătălin Mihuleac, apărut recent la Editura Cartea Românească. Familia doctorului ginecolog Jacques Oxenburg este configurată cu precizie şi farmec. Pogromul de la Iaşi, din iunie 1941 este minuţios reconstituit cu o atenţie a detaliului atroce. O familie risipită între moarte şi viaţă devine o meditaţie aspră despre durere şi memorie. Romanul are şi un al doilea plan, al unor români şi evrei stabiliţi în America, ocupîndu-se cu afaceri (cu marfuri second-hand trimise către România). De fapt, şi acest al doilea plan ne întoarce tot la suferinţele îndurate de evrei. Cătălin Mihuleac reuşeşte, prin acest roman, să ne întoarcă la o istorie tumefiată, la timpuri încărcate de ură. Avem în carte şi un excepţional personaj, o feţită, Golda, fiica doctorului Oxenberg, care ia drumul pribegiei, după ce rămîne fără familie, iar mama sa este violată în Pogromul din 1941. Cătălin Mihuleac le oferă cititorilor unul dintre cele mai bune romane ale anului 2014. I-am adresat lui Cătălin Mihuleac cîteva întrebări despre America de peste pogrom.
Scrii în carte: „Istoria sparge cristaluri preţioase din vitrina naţională“. Ce cristaluri preţioase a dorit să spargă Cătălin Mihuleac?
Scopul meu a fost să scriu o poveste sensibilă şi profundă, de cît mai larg interes uman, capabilă să mişte sufletul celui care o citeşte. M-am folosit pentru asta de un moment istoric care nu prea face mare cinste neamului nostru. Dar nu am avut o clipă intenţia de a sparge cristalurile atît de preţioase din vitrina naţională. Cu modestie o spun: în acest sector, activează persoane mult mai competente ca mine.
Descrii Pogromul de la Iaşi, din iunie 1941, prin ochii unei fetiţe, Golda – „o răţuşcă galbenă cu cioc portocaliu“, pentru care există „bombe bune“ şi „bombe rele“ –, care impresionează un ofiţer german tocmai cu o poezie despre „eliberarea răţuştelor, în apa Mării Baltice, la Warnemünde“. Ai avut vreun model real pentru Golda?
Golda este un copil pur, înzestrat cu o sensibilitate deosebită, care scrie povestiri fantastice şi visează să lucreze, cîndva, ca scenarist la Hollywood, pentru că la Hollywood nu sînt legionari. După ce îşi pierde întreaga familie în Pogrom, se lecuieşte de năravul visării şi înţelege că singura ei şansă de a supravieţui este să se înrăiască. Nu are de ales. La 11 ani, pricepe că omul este o creatură crudă, nemiloasă, proiectată pentru egoism. Şi se decide să-şi scrie doar propriul scenariu. Scenariul unui supravieţuitor năpădit de amintiri greu de suportat. Desigur, dacă aş fi un mic infatuat, aş răspunde asemenea acelui clasic: „Fetiţa Golda sînt eu“. Din fericire, nu sînt un infatuat. Golda este Golda. Cine vrea să o întîlnească o găseşte în paginile cărţii, înconjurată de duioasele ei răţuşte galbene de cauciuc.
Culoarea galbenă a răţuştelor este o aluzie la culoarea Stelei lui David, purtată pe atunci obligatoriu de evrei în piept?
Tot ce se poate.
Povestea unui doctor evreu, Jacques Oxenberg, care făcea la Iaşi, în anii ’30, operaţii de cezariană, mi se pare, şi aceasta, pendulînd între ficţiune şi realitate. A existat un astfel de medic la Iaşi, în acea perioadă? Şi chiar se făceau astfel de operaţii?
La Iaşi, a funcţionat o redutabilă şcoală de ginecologie, în care medicii evrei aveau un cuvînt greu de spus. De altfel, printre primele operaţii de naştere prin cezariană, din antichitate, sînt amintite cele efectuate de medicii evrei pe mamele moarte, pentru a se salva viaţa copiilor. Talmudul a autorizat aceste intervenţii, ştiindu-se că fătul mai supravieţuieşte un timp, după ce mama moare la naştere.
La Iaşi, s-a realizat prima operaţie de cezariană din România, tocmai în anul 1890.
Ce să mai spun? Din moment ce Jacques Oxenberg operează cu succes în capitolele cărţii – fiind, pentru pacientele sale evreice şi creştine, un fel de rabin sau de preot ortodox al cezarienelor –, înseamnă că el a existat cu adevărat. Şi că va exista mereu. Mai multe nu sînt împuternicit să declar, pentru a nu strica farmecul poveştii.
Uite, n-am să te întreb dacă şi Suzy Bernstein, una dintre cele două voci narative ale romanului tău, există cu adevărat…
Îţi sînt recunoscător pentru asta.
Am să te întreb însă de ce ai vrut să ai şi un alt plan, al Americii contemporane, unde evreii plecaţi din România se ţin de afaceri cu haine second-hand?
Am construit şi un plan american actual, pentru că am vrut să prezint evenimentele sîngeroase din urmă cu şapte-opt decenii, văzute cu ochiul unui american evreu de azi, cu rădăcini evreieşti în România. Şi pentru că am intenţionat ca lectura să nu fie prea încrîncenată, prea dureroasă, în urma scenelor, uneori de o duritate insuportabilă, din timpul Pogromului şi de după Pogrom. De ce americanii mei se ocupă cu negoţul de mărfuri second- hand, şi nu cu un alt business? Fiindcă este vorba de o meserie reprezentativă evreiască, persiflată la greu de antisemiţi. Apropo de asta, celebrul Lup cel Rău, din desenul animat Cei trei purceluşi produs de Walt Disney, este îmbrăcat ca un peddler, cum i se spunea negustorului evreu care vindea, din uşă în uşă, felurite bunuri, inclusiv haine vechi.
Dar, în cartea mea, comerţul cu haine second- hand e mai curînd un simbol. Într-un fel sau altul, noi, românii, ne îmbrăcăm azi cu hainele purtate mai întîi de America. Ne şi fudulim cu ele. Ceea ce nu e neapărat un lucru rău, după ce, decenii în şir, am îmbrăcat hainele purtate de marele nostru „prieten“ de peste Prut.
Tu ai mai scris despre Iaşi, în alte cărţi ale tale, inclusiv în Dispariţia oraşului Iaşi. Acum, din nou despre Iaşi, un oraş antisemit la culme, un oraş şi un judeţ – martori şi participanţi la uciderea evreilor înainte şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Şi-a făcut Iaşiul contemporan mea culpa pentru acele comportamente?
Iaşiul antisemit şi-a îndeplinit scopul. Azi nu mai numără decît vreo 200-300 de evrei, faţă de cei 50.000 existenţi în 1940. Rezultatul? E un oraş aproape nul economic, un oraş înfrînt, care se aseamănă pînă la confuzie cu un cavou sinistru, populat cu cîteva sute de mii de umbre. Un oraş care rezistă economic doar prin turismul universitar – se oferă acolo diplome ieftine şi bune – şi prin turismul religios, de sărbătoarea Sfintei Paraschiva. Cei care conduc oraşul şi judeţul – primarul este de loc din Dorohoi, preşedintele Consiliului Judeţean e din Suceava – nu ştiu ce înseamnă mea culpa.
Ei au alte preocupări, prea puţin legate de istoria locală. Pe ei îi interesează doar momentul actual, cu pragmatismul lui.
Nici măcar un „Muzeu Iudaic“ – care să informeze şi, da, să-i aducă oraşului turişti evrei şi mulţi bani – nu a fost înfiinţat, în pofida cadrului istoric existent. Cu tot regretul o spun: cea mai cunoscută instituţie a Iaşiului – oferită generos şi pe piaţa externă – rămîne „Clanul Cordunenilor“.
Indiferenţa faţă de istoria evreiască e doar o problemă a Iaşiului?
Nicidecum. Lipsa de cultură, de inteligenţă şi de simţ practic a diriguitorilor Iaşiului în problema evreiască nu trebuie cîtuşi de puţin să ne surprindă. Chestiunea e valabilă şi pe plan naţional. Nu uitaţi că un fruntaş din vîrful ierarhiei PSD – culmea, absolvent al facultăţii de istorie şi doctor în drept! – habar n-avea că, în Iaşi, a fost cîndva un Pogrom cu aproape 15.000 de victime. La acest lider PSD e vorba doar de virginitate intelectuală, nu de antisemitism. Astfel de oameni conduc România.
De ce ai dorit să aminteşti de cazul lui Ionel Teodoreanu?
Suzy Bernstein – care, cum aminteai, e una din cele două voci narative ale cărţii – este dezamăgită să afle că scriitorul ei preferat, Ionel Teodoreanu, a fost un antisemit înverşunat. Şi mai dezamăgită este să afle că acesta, graţie prieteniei trainice cu influentul Mihail Sadoveanu, s-a fofilat de pedeapsa cuvenită pentru activitatea sa de instigare la violenţă, dusă ca membru al baroului de avocaţi Iaşi. Asta în vreme ce decanul baroului, Petru Pogonat – tatăl regretatei actriţe Margareta Pogonat – şi prodecanul, Nelu Ionescu, au plătit pentru păcatele lor cu ani grei de puşcărie.
De ce românii simpli din poveste, Tincuţa şi Ilie, devin antisemiţi? Şi de ce am avut impresia că românii care sînt contra evreilor, în 1941, la Iaşi, sprijinind execuţia lor, seamănă teribil cu românii care aplaudau la mineriadă în 1990?
Tincuţa şi Ilie sînt, citez din carte, „două grîne răsărite sănătos din glia strămoşească“. Antisemitismul lor rural provine din cuvîntul sfînt al popii din sat, căci nu trebuie neglijat rolul permanent de incitare la ură antievreiască al Bisericii Ortodoxe. Biserica Ortodoxă Română a fost şi a rămas o instituţie intolerantă, înapoiată, un factor de subdezvoltare economică şi emoţională.
Antisemitismul primitiv al celor doi este alimentat de invidia socială. La un moment dat, Ilie îi şi spune Tincuţei, slujnica doctorului Oxenberg, după ce află că acesta şi-a cumpărat un automobil fabricat de „jidanul“ Citroën: „Eu n-am bani să-ţi cumpăr o păreche de chiloţi, iar jîdanii ăştia îşi iau otomobil nou“.
Da, manipularea populaţiei de dinainte de Pogrom este aproape identică cu aceea de dinainte de mineriadă. Mergînd pînă la termenii folosiţi în presă – „vînduţi“ este doar unul dintre ei –, pînă la implicarea activă în evenimente a servicilor de informaţii.
Parcă şi zvonurile fac parte din aceeaşi familie...
Aşa e, nu există manipulare fără mişcarea dementă a zvonurilor. Zvonul că evreii semnalizează aviaţiei sovietice, ca să ştie piloţii ruşi unde să bombardeze, seamănă, prin natura sa absurdă, cu zvonul că, la sediul Partidului Naţional Ţărănesc din Bucureşti, s-au găsit droguri şi dolari falşi. Şi că Raţiu şi Coposu vor să vîndă ţara.
Ne plac sîngele, răzbunarea, nu mai sîntem plini de omenie?
Teama mea cea mai mare este că asemenea evenimente sîngeroase se vor repeta. Antisemitismul există şi este într-o continuă creştere pe plan mondial. Foarte multe persoane m-au avertizat, prin diferite canale de comunicare, să nu fac jocul evreilor şi să stau liniştit la locul meu. Sîntem o ţară antisemită, chiar dacă nu mai avem evrei. Da, ne place sîngele. Ne place la nebunie. Cu condiţia să nu fie al nostru.
Ştiu că n-ai fost niciodată în Statele Unite, deşi paginile despre USA par scrise acolo. Dacă ţi-ar oferi cineva şansa unei călătorii în America, ce locuri ai vrea să vezi şi cu cine ai dori să te întîlneşti?
Din nefericire, nu am avut şansa de a călători prea mult în străinătate. Ştiu destui români care se bucură de acest noroc şi vizitează o mulţime de restaurante, malluri, cluburi, bordeluri şi alte obiective turistice de neuitat. Nu ţin neapărat să ajung în America. Vorbind cinstit, nici nu are cine să mă invite acolo. Sînt alte destinaţii pe care le-aş prefera, dacă ar fi să aleg.
Ce ecouri ai, pînă acum, de cînd a apărut cartea?
În anii trecuţi, întîi apărea pe piaţă o carte scrisă de mine şi apoi făceam eforturi colosale să fie pomenită în presă. Despre America de peste pogrom s-a dus vestea cu mult timp înainte să apară, chiar în timp ce o scriam. Pot spune că a fost aşteptată, deşi nu neapărat cu simpatie. Desigur, nu este meritul meu, este meritul temei.
Mi-au tremurat picioarele cînd am văzuto în coperte şi pagini. Pînă acum, ecourile sînt surprinzător de favorabile, chiar elogioase, deşi nu s-a scurs decît o lună de la publicare. Mi s-a transmis că e o carte necesară, că emoţionează, că face inima să bată, că educă. Pe lîngă aceste laude, micul buchet al mesajelor de ameninţare a trecut aproape neobservat.
Autor: Ovidiu Simonca
-->
Răspunsuri
de selecţionat interviul pentru revista Chronos nr. 16