Volumul are două părţi, Poemele săptămânii uitate şi Arca lui Noe.
În prima parte, Poemele săptămânii uitate, poetul Petre Ioan CREŢU are ca deschidere a orizontului, săptămâna, zilele săptămânii.
Ideia de bază este timpul, dar nu timpul universal, infinit, ireversibil, etc., ci timpul apropiat de noi, spre exemplu zilele săptămânii.
Poemele lui sunt ”de luni”, ”de marţi”, ”de miercuri”, până la cel ”de duminică”, şi pentru că ziua de luni este mai neagră pentru noi toţi, autorul îi spune ”mov”, pentru prima zi a săptămânii a scris două!
Pe fondul psihic din ”Secvenţe”,
”… stăm tot aliniaţi şi spânzuraţi de perfuzii/ în paturi de fier, la perete.”, primul poem al zilei de luni anunţă nevoia de cer, cu popasul intermediar pe un pervaz:
”nu ştiu cum s-a nimerit să locuiesc mereu la ultimul etaj
poate nevoia mea de cer, poate nevoia mea de aer
îmi bălăngăneam picioarele deasupra oraşului
cocoţat pe pervazul ferestrei înainte să sar”,
şi continuă în al doilea poem de luni, cu o ieşire tot spre cer, dar prin foc:
”… smulg toate icoanele încolţite în mine
şi fac un foc înalt până la cer”.
Primul gând a fost să se dăruie cerului, murdar, aşa cum este omul normal, iar apoi, din respect pentru cer s-a gândit să dea cerului numai partea curată, icoanele din el, şi acelea sterilizate prin foc!
Marţi este ziua patimilor uşoare, de exemplu ”o uşoară operaţie pe creier”, miercuri ziua indeciziei de a sta între două femei şi o sticlă de gin sau a scrie poezie, iar joi răstignesc cuvintele, în situaţia că, în ziua precedentă, a ales facerea de versuri.
Sâmbăta este o zi specială, petrecută între asistentele, care nu mai fac injecţii ci ”îşi fâlfâie halatele străvezii printre bolnavi”, pe care- i sărută pe ”frunţile triste”, şi o încercare de convieţuire umană cu ”gândacii care mărşăluiesc pe gresie şi zid”. Bucuria zilei de duminica este umbrită de viitoarea tristeţe a zilei de luni.
O altă ideie este înălţimea, cea filozofică, atmosferică sau cosmică, sugerate prin cuvinte precum ”cer”, ”aer”, dar nu pornind de jos ci de la un nivel de înălţime mai accesibilă omului, precum ”înălţimea balconului”, ”înălţimea ultimului etaj”, etc.
Universul săptămânii nu se întinde în exterior ci în interior pentru că ”fluturii albaştri în cer sunt tot mai rari”.
În partea a doua, Arca lui Noe, poetul intră direct în ”Facerea lumii”, şi fără simţul umorului, Dumnezeu s-a creat întâi pe Sine, şi nu, ”cu voia dumneavoastră”, s-a trecut ultimul pe listă! Din punct de vedere logic nici nu se putea altfel! Ruperea oaselor bărbatului pentru a crea femeia, nu este o ideie agreată de poet, probabil gândindu-se la câte oase rupte trebuiesc apoi, în timpul vieţii, pentru a o mulţumi!
Arca lui Noe, imaginată de poet, este plină întâi cu vodcă, femei şi cărţi, schimbând pe una cu cealaltă, chiar în această succesiune:
”… în fiecare seară/ îmi consumam porţia cuvenită de vodcă..”
”… până într-o seară când/ plictisit/ m-am dus la Dumnezeu şi i-am zis/
Doamne/ ai milă de mine/ vreau să încerc şi eu femeia”
”… în fiecare seară/ consumam porţia cuvenită de femeie
până într-o seară când/ m-am dus la Dumnezeu şi i-am zis
Doamne… femeia este o bucurie mult prea mare pentru un muritor de rând
… aşa că dă-mi cartea … nu-i bai/ mi-a răspuns Dumnezeu/ trântindu-mi cartea în
cap/ şi să nu te mai prind pe aici/ că pun sfinţii pe tine”.
Care o fi succesiunea agreată de Dumnezeu? Poate toate la rând de mai multe ori!
O bună parte este apoi încărcată cu multe gânduri, tocmai căutând poate dorinţa lui Dumnezeu. ”Gând proscris”, ”gând despre dimineţi uitate”, ”gând a nedumerire roz”, ”gând subscris”, ”gând pervers”. Domină ideia de gând!
Gândul nostru suprem este cum vom deveni un spirit fără corp, şi simţim aceasta de fiecare dată când constatăm că ne împuţinăm, sau cum dispărem:
” … în fiecare dimineaţă privesc că în oglindă
trupul şi timpul cum mi se împuţinează”
”… sărută-mi piciorele iubito şi nu mă plânge/ m-am dus/
poate aşa o fi mai bine poate aşa a fost scris/
înnoadă-mi aripa frântă de vânt”.
Urmărim cu o ”Tristeţe flămândă” cum deşi ”în fiecare zi îmi rescriu viaţa/ aşa cum mi-aş fi dorit s-o trăiesc/ … / şi de fiecare dată îmi iese mai tristă/ decât aşfi în stare s-o trăiesc”, pentru că ” în jurul nostru sunt o mie de ziduri/ o mie de graniţe/ şi dincolo de toate e toamnă” şi ”… de atâta toamnă în mine pleznesc/ iar păsările se rup şi cad una câte una”.
Dar şi cea mai urâtă toamnă se termină şi urmează iarna, urmează ”Decembrie tragic”, ”… când iarna sângerază picături mari de crivăţ/ se va naşte Hristos/ pruncul acela tragic cum nimeni nu s-a mai născut vreodată/ zămislit din duh şi femeie pe sub geană de flutur”.
Şi apoi vine Nichita!…
Poetul Petre Ioan CREŢU scrie o poezie de idei, nu de ritm sau rimă, foloseşte versul alb pentru o trăire neagră, mov, sau, în cel mai fericit caz, albastră! Folosind, în general, versul lung, chiar şi când rima, ritmul, există, acestea se regăsesc în interiorul versului şi nu la sfârşitul acestuia.
Foloseşte adesea, precum Petrarca, asocierea contrariilor pentru a sublinia mai bine situaţiile de limită, precum ”operaţie uşoară pe creier”, ”fior molatec”, ”naşte moarte”, ”reconstrucţie bolnavă”, etc. Este o poezie care vine din trăire, trăire care adesea depăşeşte chiar posibilitatea exprimării poetice.
-->
Răspunsuri
Felicitari pentru editarea cartii, domnule Ioan Cretu si felicitari domnului Nicolae Vasile care a prezentat-o asa de frumos!