RĂDĂCINILE LIMBII ROMÂNE
Prof.Vasile Duma
Citind undeva că în limba sanscrită rădăcina „ci” („ce”)are sensul de „a aduna”, „a strânge „şi cunoscând apropierile lexicale ale acesteia cu limba română, am fost curios să văd dacă acest lucru este valabil şi în limba noastră. Nu am fost deloc surprins să descopăr un număr destul de mare de cuvinte care încep sau au în structură această rădăcină şi care conţin sensurile menţionate mai sus. Lista cuvintelor pe care o redau mai jos a fost făcută după Dicţionarul explicativ ilustrat al limbii române (DEXI), Arc&Gunivas,Genova, 2007, din care voi transcrie şi definiţiile, acolo unde este necesar: „cin” (ceată preoţească sau călugărească), „cioban” , „ cioc”, „ ciomag” (băţ mare şi gros, adesea cu măciulie sau întărit cu fier la unul din capete), „ciorchine”, „ciopor” (grup de animale de acelaşi fel, cârd, cireadă, turmă), „ciot” (nod proeminent într-un trunchi), „ciovei” (ciubăr, vase folosite la stână), „cireadă”, „ciubăr”, „a se ciuci” (a se ghemui), „ciucure”, „ciuf”, „a ciuguli”, „a ciupi”, „ciur”, „ciurdă”, „ciutură”, „ceată”, „ulcior”. Multe dintre aceste cuvinte au fost prezentate şi de Camelia Tripon în eseul „Drumul cuvintelor cetelor de strămoşi”, în care se ocupă, printre altele, de înţelesul cuvântului „ciubăr”, pornind de la porecla domnitorului moldovean Ciubăr-Vodă. Sunt de acord că acest cuvânt este format din două rădăcini, dar nu pot accepta înţelesul pe care îl dă rădăcinii „băr” ca provenind dintr-un „baer” cu sensul de „a deschide”. Eu cred că Ciubăr-Vodă este pur şi simplu o poreclă, iar în ceea ce priveşte cuvântul „ciubăr” rădăcina „băr” nu înseamnă altceva decât „apă” (în sanscrită cuvântul „vari” înseamnă „apă” ). În acest fel, cuvântul exprimă ceea ce şi este de fapt: „vas mare făcut din doage de lemn”, utilizat, în special, pentru păstrarea apei. Când fac această afirmaţie, am în vedere cuvântul „barcă” (care călătoreşte pe apă), dar mai ales cuvântul „bărdacă” (vas mic, cilindric, din lut sau din lemn, cu toartă, sau cană, ulcică folosite pentru băut). Aş mai poposi puţin asupra cuvântului „ciurdă”, pe care dicţionarul menţionat îl dă ca provenind din maghiarul „csorda”. Părerea mea este că structura acestui cuvânt este următoarea: rădăcina „ci”, cu înţelesul de mai sus, rădăcina „ur”, cu sensul de „mare”, dar care se şi mişcă, şi sufixul „da” cu sensul pe care îl are în sanscrită de „mulţime”. De altfel, cuvântul „urdie” îl găsim în scrierile noastre vechi, însemnând „hoardă”, „gloată”. Elocvent mi se pare în acest sens şi cuvântul „urdă” (derivat al laptelui care se obţine prin fierberea zerului gras rămas după prepararea caşului), „probabil cuv.autoh; cf. alb. udhós” (DEXI), cât şi verbul „a urdi” (a se separa prin fierbere în grămăjoare de urdă). Privit din acest punct de vedere, cuvântul „ciurdă” nu are nimic de-a face cu limba maghiară, fiind un cuvânt vechi românesc, al cărui înţeles nu mai trebuie explicat.
Fiindcă tot am amintit rădăcina „ur”, aş vrea să-mi exprim punctul de vedere cu privire la originea altor cuvinte pe care dicţionarele le dau ca provenind tot din maghiară. Cazul cel mai cunoscut este al cuvântului „oraş”,provenind din maghiarul „varoş”. Dicţionarul menţionează dă o variantă a acestui cuvânt „uraş”, lucru care poate pune pe gânduri. Las de-o parte faptul că în civilizaţia sumeriană a existat un oraş înfloritor Ur şi amintesc doar că în limba română avem cuvinte pe care le scriem cu „o”, dar le pronunţăm „u”,exemplul cel mai elocvent fiind „om”, mai ales forma de plurat„ oameni” .Apoi cuvintele „uric” (moşie boierească sau mănăstirească donată cu titlu veşnic, respectiv act de privilegiu pentru o astfel de moşie) şi „uriaş” ar proveni (conform tuturor dicţionarelor) tot din maghiară: „örök” (pentru„ uric”) şi„ óriás’ (pentru „uriaş”). Comparând formele din cele două limbi, observăm că „u” din limba română este „o” în maghiară. Privit din această perspectivă, cuvântul”oraş”, a fost cândva „uraş” şi nu este decât un alt cuvânt vechi românesc, forma actuală fiind o construcţie cărturărească, apărută târziu. Cât despre cuvântul „uric”, sensul său se lămureşte dacă avem în vedere elementele sale componente: „ ur” cu sensul de „mare” şi „ic”cu sensul de „pană” cu care se fixează coasa în coadă ca să nu se mişte (dicţionarul îl explică şi pe acesta ca provenind tot din maghiară): ur+ ic, adică „act prin care se atribuie pentru totdeauna o moşie”. Iată şi alte cuvinte formate de la rădăcina „ur”, care conţin implicit ideea de „mare”: „ urlet” (strigăt puternic şi prelung), „urluială” (boabe de cereale măcinate mare şi întrebuinţate ca hrană pentru animale), „a urlui”/ „a ului” (a provoca o mare mirare), „a urni” (a mişca, cu greu, din locul în care se află), „a hurui” (a face zgomot mare) etc. Cred că nu este deplasat dacă am include în această categorie şi cuvintele: „urs” (mamifer omnivor cu trup masiv), „a urî” (a avea un puternic sentiment de ură, de aversiune împotriva cuiva, a duşmăni), „urmă” (semn concret lăsat de cineva sau de ceva pe locul unde a trecut), „uruioc” (parte a urzelii de la capătul pânzei care nu se mai poate ţese şi care se aruncă atunci când se scoate pânza din război), „urzeală” (ansamblul firelor textile paralele, montate în războiul de ţesut, printre care se trece firul de bătătură pentru a se obţine ţesătura).
În continuare vreau să semnalez alte rădăcini ale unor cuvinte din limba română:
-„CL”- are sensul de sunet sau mişcare,care se repetă la intervale mai mult sau mai puţin regulate. Exemple: a clăti (a mişca rufele în apă limpede în ambele sensuri),a se clătina(a se mişca dintr-o parte în alta), clopot, clanţă-a clănţăni, clinchet, clocă-a cloncăni, clichet, clipă-a clipi, a cleveti, claie (grămadă de snopi de cereale aşezaţi din mai multe părţi), a clămpăni, clapă, clăbuc etc.
-„CÂR”- are sensul de strâmb, încovoiat(la propriu,dar şi la figurat); Exemple: cârn, cârjă, cârmă, cârlig, cârlionţ,a cârâi,cârcel, cârcă, cârcotaş, cârdăşie, cârpă a cârti etc.
-„DÂR”- are sensul de a trage (la propriu şi la figurat), de a lăsa urme; Exemple: dâră (urmă îngustă şi continuă), a dârdâi (de frig), dârjală (prăjină lungă de lemn necioplit), dârloagă (cal slab, bătrân şi neputincios), dârlog (frâu), dârmon (sită din piele, cu găuri mari), dârstă (piuă rudimentară acţionată de apă), dârvală (muncă grea şi istovitoare, corvoadă), dârvar (slugă care avea obligaţia de a aduce stăpânului lemne din pădure), dârz, dârg (în Ardeal se spune lopeţii cu care se trage jarul în cuptorul de pâine) etc.
-„PRI”- are sensul de popas,odihnă,oprire,stagnare,dar şi schimbare etc. Exemple: pribeag (persoană care umblă dintr-un loc într-altul; sufixul „be” pare să exprime instabilitatea, fiindcă îl găsim în cuvinte ca bejanie, beteag, beat, belea) pricăjit, prichindel (care s-a oprit din creştere), prichici („prichiciul vetrei cel humuit” al lui Creangă), pridvor (antreu deschis la casele ţărăneşti, cu alte cuvinte „loc de unde poţi să priveşti pe uliţă”), a prigoni-prigoană (cuvânt format cu ajutorul verbului a goni, cu sensul de a alunga, a fugări), prigoare (nume dat unei păsări migratoare), a primeni, a primi, a prinde (a fixa), pripas-a pripăşi (a se stabili într-un loc), pripon – a priponi (a lega, a fixa), pripor (pantă abruptă), prisacă (loc unde se cresc albine), prislop (pas în formă de şa situat la înălţime), prisnel (iute, care nu stă o clipă), prispă, a pritoci (a turna dintr-un butoi în altul), a priveghea (a sta de veghe), a privi-privelişte.
-„SL”-sugerează ceva rece, dar şi ceva pus în slujba cuiva; Exemple:slab, sloi, a slei – sleire, slănină, slugă, slujbă, slut etc.
-„SM”-sugerează o schimbare bruscă,o transformare a culorii,a formei,a comportamentului,dar şi ceva murdar;
Exemple:smalţ-a smălţui, smintit, smerenie, smead (care este negricios şi palid), a smicura (a sfărâma), smidă (grindină), smiorcăi, smâc (cuvânt care sugerează o mişcare bruscă şi grăbită), smântână, smârc (locmocirlos), smârd (om murdar, urât) smoală, smoc, a smotoci (a da cuiva o bătaie bună), smrad, (murdărie), smredui (a se molipsi), a smuci (a trage brusc), smugă (murdărie), a smulge, smultură (lână tunsă de pe oi moarte) smută (femeie neîngrijită, nepieptănată), smoală etc.
-„ST”-are sensul de ceva fixat, neclintit; Exemple: stâncă, stană, stâlp, stog, a sta, stea, stavilă;
-„ZA”-are sensul de legătură, de ceva care serveşte pentru a închide etc.; Exemple; za (veriga unui lanţ), zar (broască la uşă-dicţionarele îl dau ca provenind din maghiară), zadarnic (adică se închide orice nădejde), zare (margine, limită, locul unde cerul se închide), zăbală, zăbavă, zăbrele,zăbranic (văl, pânză cu care se acoperă ceva), a zace, zăplaz (gard făcut din nuiele), zăpor (îngrămădire de sloiuri de gheaţă), zăpuşeală (căldură mare, năduf),zăpăcit (cu sensul de închis la minte, redus mintal), zănatic, a zăticni (a împiedica, a stânjeni), zăton (îngrăditură făcută din stuf sau din nuiele), zăvod (câine mare, de pază), zăvor, zănoagă, zăbun etc.
-„ŞI”-arată o enumeraţie,o adunare,o inşiruire,dar şi ceva lung şi subţire; Exemple: şindrilă (dicţionarele îl dau ca provenind din germană şi/sau maghiară), şinor (şnur), şipcă, şipot, şir, şirag, şiră, şiret (subst.), şiric (prăjină), şirin (trunchi de brad, lung şi subţire), şirincă (fâşie îngustă de pământ), şirlău (făgaş săpat de ape), şiroi, şiş, şiţă (bucată subţire de lemn asemănătoare cu şindrila), a şâşâi (zgomot slab şi continuu) etc.
Rândurile de mai sus au încercat să pună în evidenţă faptul că limba română a avut întotdeauna suficiente resurse pentru a se închega ca o limbă de sine-stătătoare, cu particularităţi distincte,nefiind nevoită să împrumute cuvinte din limbile popoarelor cu care a venit în contact, decât într-o măsură mult mai redusă decât susţin dicţionarele. Rădăcinile pe care le-am semnalat (sunt sigur că mai sunt multe) arată apoi vechimea limbii române, ducându-ne înapoi în timp la originile limbajului. Unii vor spune că acestea fac parte din fondul comun indo-european, dar acest lucru nu face decât să întărească ideea vechimii limbii române, anulând din start teza că aceasta s-a format după cucerirea Daciei de către romani.
Prof. Vasile Duma
-->
Răspunsuri
Frumos și educativ, Lenuș! Felicitări!
Mulţumesc frumos Eugenia pentru semnul de lectură.