Romulus Bucur
Portet
Romulus Bucur (n. 1956, Arad) a absolvit Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București (1980). Membru al Cenaclului de Luni, publică în volumul
colectiv Cinci (1982, împreună cu Mariana Marin, Bogdan Ghiu, Alexandru Mușina și Ion Bogdan Lefter). În același an devine membru al grupului de film experimental „Atelier 16”
(cunoscut ulterior drept „kinema ikon”). Debutează cu Greutatea cernelii pe hârtie (1984), volum urmat de literatură, viață (1989), Dragoste & Bravură (1995), Cîntecel(e). Fast-food Poems (1998), antologia Poeme alese (1975-2005) (2008), O seamă de personaje secundare (2009) și Arta războiului. poeme vechi și noi (2015). De asemenea, autor al volumelor de eseuri Poeți optzeciști (și nu numai) în anii ‘90 (2000), Imaginea de sine a evreului român: Mihail Sebastian și N. Steinhardt (2013), Glose (2017), al monografiei Mihail Sebastian sau despre inconvenientul de a te fi născut evreu (2007)
și al unei cărți pentru copii. Doctor în filologie al Universității București cu teza O cercetare asupra raporturilor dintre vizual și auditiv în poezia modernă (2003), predă la Facultatea de Litere a Universității Transilvania din Brașov.
Ceea ce odinioară îl clasase pe Romulus Bucur ca «sentimentalist rafinat» îl parazitează acum printr-o viziune caricaturală și acidă a sexualității; ironia condescendentă d’antan s-a facut amară; baletul afectiv a renunțat la grație și a devenit spasm reprimat, reflex sacadat și mecanism gripat. Altfel spus, nota înmuiată s-a acutizat, iar perspectiva senzorialității s-a lărgit și, implicit, a lărgit gama registrelor frecventate: ici, reminiscențele langoarei sunt neutralizate de frustețea neaoșismelor, colo, alunecarea insesizabilă în candoare e violent
diluată prin inserția trivialului. Nu mai este loc de edulcorare facilă în poezia lui Romulus Bucur. Realul năvălește fără mediere, fragmentar și autentic, cu toate asperitățile lui, orașul e periferie, iar intelectualitatea, spoială.”
Rita Chirian
Entuziasmul lui Romulus Bucur față de poezia (post)modernă americană este total și neascuns. Cele mai evidente procedee stilistice și de punere în pagină, specifice unor e.e. cummings, William Carlos Williams,
Wallace Stevens etc., precum și reflexe ale lyrics-urilor muzicii rock sau orientalismele beatnicilor sunt prezente și la poetul arădean, care se folosește de ele cu naturalețe în propriile sale scopuri. Textele sale sunt simplitatea însăși și inexpresivitatea întruchipată, așa încât au calitățile aerului în care se poate respira.”
Mircea Cărtărescu
Pe Romulus Bucur generația «furioasă» a Fracturilor l-a considerat unul «de-ai lor», iar faptul nu trebuie să surprindă prea mult, pentru că poetul arădean a dus mai departe decât orice autor optzecist formula poemului autenticist, lipsit de veleități «metafizice» și mai preocupat de pulsul realului decât de virtuozitatea metaforei. (...) Micile nostalgii sau reveria melancolică și, până la urmă, poezia însăși devin aici (ca la mulți dintre poeții grupului 80) obiectul bagatelizării sau al deriziunii, o deriziune mai curând blândă decât sarcastică, fiindcă poetul nu are vocația nihilistă a avangardiștilor de odinioară, e blazat și nu revoltat. Oricum, contribuția lui la configurarea unui nou concept de poeticitate, care se realiza la începutul anilor ‘80, rămâne esențială, iar influența sa asupra ultimelor promoții poetice (recunoscută de altfel) ține de domeniul evidenței.”
Octavian Soviany
Deschizătorul volumului optzecist Cinci, poate cel mai american poet de acolo, ordonează, sub titlul Arta războiului, «poeme vechi și nouă», într-o selecție de autor care lasă, în final, să se întrezărească efigia unui veteran al poeziei postmoderne care ridică un tumul dispăruților tovarăși de legio și care, parcă dintr-o ironică disperare, ține să-i demonstreze (...) criticii (exagerez, un poet nu trebuie să-i demonstreze nimic criticii, iar Romulus Bucur
are prea multă experiență pentru a o face) ce greșeală gravă a fost ignorarea lui de până acum.”
Bogdan-Alexandru Stănescu
și ai să ajungi
și ai să ajungi vreun bard județean
povestind despre curajul tău
și despre prietenii tăi poeți
și despre intrigile care împiedică
apariția nemaipomenitei tale
cărți
și faci câte o vizită iubitei
acea târfă numită singurătate
întrebându-te mereu
la ce bun
la ce bun acest poem
tinichea legată de coada
speranței
din Cinci (1982)
o Muncă Folositoare
decât să scrii
poezii mai bine ai face
o Muncă Folositoare
să repari ceva pe lângă
casă de pildă
– bineînțeles nimeni
nu îndrăznește
să mi-o zică dar
li se citește pe mutră
așa că din
când în când
le dau și lor
satisfacție
în această duminică
i-am dat de capăt
unei broaște blocate
am demontat-o
am îndreptat ceva la ea
am uns-o căutând
după o sculă
mi-am amintit
că și bunicul
fusese lăcătuș
toată viața scrisese
poezii condusese
un cenaclu muncitoresc
am luat în mână o cheie și o bucată
de șmirghel
și uitând de mine
am început
s-o curăț
curajul să
ar trebui să ai curajul să-ți amintești
acea ultimă cafea băută împreună
ploaia care v-a surprins îmbrățișați
după un film siropos plecarea ei
scrisorile netrimise din armată
în care o numeai zeiță și târfă
poeziile în care dorul de casă
era îmbrăcat în cămașa strâmtă a ironiei
ar trebui să ai curajul să deschizi
ferestrele castelului de cărți
în care te-ai ascuns și să privești
spre țara pustie numită viața ta
să pleci dintre zidurile acestui oraș
și ale următorului
și ale următorului
istovit și flămând în al nu știu câtelea oraș
să te așezi pe o bancă
între un bețiv adormit
și un copil care se joacă
din Greutatea cernelii pe hârtie (1984)
Adio. La Axiopolis
pentru sevghin
Ca katharsisul pe care îl simți
atunci când plătești o amendă
așa-mi aminteam noaptea-aceea
când, ridicându-se-n două picioare,
pe umeri punându-mi altele două
Cerber privindu-mă-n ochi mă-ntrebă
de nume și unde mă duc...
lumina și cerul
var și lut
dealuri și salcâmi eu – tandru și violent
mușcând dintr-o piersică –
nedesprins cu totul din adolescență
se-aude sunând din sirenă barcazul
lui Charon cu mine pe punte
balenă de nisip orașul
cinematograful cu podeaua
dată cu motorină în care pâlpâie
scaramouche și frații corsicani
– starurile căpătaseră apucături plebee
erau mai ușor de imitat –
sala de biliard
și dunărea unde mergea lumea
– chiar cea respectabilă –
la o bere eram puști
citeam în fiecare vară
cireșarii și don quijote mă duceam
la nea ismail să beau un sirop
venea unchi-mio nu vii la pește
nu află taică-to nimic
luăm tranzistoru’ ascultăm remo germani
hai că o să fie mișto
În jurul meu grăbit se înalță
un țarc ne-ndurat din cuvântul ACUM
„și a f...-o?”
vru să știe unul
din interlocutori dând
expresie unei mentalități
mult mai răspândite
decât se recunoaște îndeobște
„nu fiți vulgari” zise
profesorul de latină ultimul
din oraș începând să declame
cu glas tunător
„și ninge și plouă
și vin sciții și sarmații
bastarnii și roxolanii
pecenegii și cumanii”
Stângaci la lumina iluminării scriu:
apă neagră-nvârtejindu-te-n somn
apă neagră apă neagră
apă neagră-nvârtejindu-te-n somn
dimineața la prânz și seara
Ca niște lumânări în ceață tremurând
bunicii strămoșii încet toți dispar
ar trebui ceva să rimeze amar sau barbar
iar pentru ultimul vers (săgeți cu) venin
............................................................................
„Și geții râd ca proștii de graiul meu latin.”*
Ovidiu, Tristele, V, 10 (traducere T. Naum)
literatură, viață
lui Cristian Teodorescu
CONTEXT: anii 1975-1980
PRETEXT: fotografia nemachiată
a unchiului
în fața unui tun și a unei
grupe de soldați –
era totuși un război mondial
așa că nici urmă de cochetărie
în această poză mai curând
proteză
pentru cuvinte
TEXT: contemplarea unui pictor
desculț – fracțiune de secundă
în care auzi mișcă soldat –
lângă celălalt
pe care ai apucat
să-ți tragi bocancul
lipsa de gust să reciți
balade vesel pentru tristețea
celui plecat la oaste
numai pentru că ești între soldați
(aduși la șezătoarea literară
că e de la tereu băieți
cu carte adică)
undeva la ora asta
la care ești treaz (inerția)
se sună deșteptarea
se întâmplă și în alte locuri
dar nu te interesează
SUBTEXT: în cazarma cea de peatră
nu e mamă nu e tată
nu e frați nu e surori
numai pași alergători
din literatură, viaţă (1989)
triptic revoluționar
(1) liberté
nu ești primul:
Jan Palach
& preoți buddhiști vietnamezi
(trebuie să acționez
trebuie să acționez
trebuie să acționez)
cuvintele învârtindu-se în țeastă
ca un câine în jurul propriei cozi
căutând CUVÂNTUL până când
țeasta devine glob de cristal
(DIE GEDANKEN SIND FREI)
– și ce au făcut mă rog dincolo
de spectaculosul gestului
o retorică a trupului
atunci când cealaltă retorică
se sufocă lumea s-a săturat
de profeți & martiri
(vai cum poți spune așa ceva
atunci de ce mai scrii
aștepți soarta ziarelor citite
mai bine să ardă hârtia cu
numele tău adunat pe ea)
aștept. (noi muncim nu gândim)
aștept. ARBEIT MACHT FREI
DRAGOSTE & BRAVURĂ
pentru M. M.
Nu mai ești caporal
și nu mai ai douăzeci de ani.
În calendar: 11 mai. Ei și?
Îți privești epoleții
și dezbraci vestonul.
Troleibuzul rulează liniștit.
Bulevardul Leontin Sălăjan
e acolo și cimitirul
și stația de benzină
și stopurile. Totul e ca pe timpuri.
(A.M. „La 24 de ani
și-a pierdut iubitele
și a găsit calea adevărată”)
Deșteptarea e la ora 6
și, dacă vrei, poți evita înviorarea.
Pe masă era o sticlă de vin,
puțină pâine, acum e vodcă,
o gogoașă puțin prăfuită
de cuvinte
„Mi-e frică
primeam noaptea telefoane anonime
în definitiv,
sun sunt decât
o muiere singură.”
„Și e un sentiment atât de
reconfortant să știi
că exiști încă undeva,
că mai trăiești.”
(Există ambiguități
în ultima frază – emițătorul,
identitatea persoanei a doua
a celor trei verbe
dar nu ți-ai propus
să le rezolvi, preocupat
de un final de efect):
trăgându-ți la edec trecutul
cu o frânghie de gumă...
din Dragoste & Bravură (1995)
pseudo-alegorie
te trezești dimineața înspăimântat
că a dispărut dragostea de pe lume
din viața ta cel puțin
îți curg
lacrimi pe obraji o tablă
ștearsă pe care șiroaiele de apă
se amestecă cu dârele de cretă
o vrăbiuță (de ce nu-i spui totuși vrabie)
intrată pe fereastră
în casă apoi
în panică
luată în mână mângâiată
să se liniștească
și pusă pe pervaz
și-a luat zborul
afli că fusese îndrăgostită de tine
acum optsprezece ani nu mai e
nimic de făcut s-o cauți să-i spui
că-ți pare rău că ai înțeles
ai înțeles pe dracu
probabil că e o rană (pe care ea o crede)
închisă
și e mai bine s-o lași așa
de morte poetae*
lui alexandru mușina
n-ai avut norocul să fii un poet mort tânăr
(și din această cauză genial)
și nici un bețiv bătrân
(cu același statut)
ori măcar persecutat politic
scrii deci sub un titlu pompos
întrebându-te dacă să pui note de subsol
pentru a-ți dovedi erudiția
sau să te mulțumești cu aluzii
ca să nu pari pretențios:
de bătrânețe de foame
de inimă de overdose
asasinat de necaz – ca dușmanii – citind
versurile câte unui confrate
de gripă de friguri
de prea mult alcool
înecat de rușine
de sifilis de pluton de execuție
de tuberculoză de-sine-ucis
din greșeală spânzurat
în lagăr
în accident de tramvai/ de mașină
înțepat de un trandafir pe front
eroic sau dimpotrivă
sărind de pe pod
or să îți pună vreo placă pe casă
și-or să-ți ridice firește statuie
va fi desigur o după-amiază ploioasă
și-ndurerata asistență va cam face cuie
atunci când o să fii al neamului erou
și bineînțeles că nu vei învia din nou
*
Despre o potaie moartă (lat.)
din O seamă de personaje secundare (2009)
să speli vasele la șase dimineața
nu e cel mai plăcut lucru din lume dar
ai citit undeva că e un bun exercițiu meditativ
o cale spre autodisciplină chiar
așa că te gândești la ascultări
la un film sovietic văzut pe timpuri
în care un brav ostaș al armatei roșii
bate coclaurii caucazului în căutarea
unui maestru de sambo
și când îl găsește acesta
îl trimite pe malul râului cu un ceaun
nespălat probabil de decenii
spunându-i să se întoarcă
pentru a-și începe ucenicia
doar după ce l-a făcut lună
să speli vasele în general
nu-i o îndeletnicire prea plăcută
chiar dacă unii din asta trăiesc
iar alții
au practicat-o cel puțin ca pe un
job temporar
să speli vasele e oricum mai bine
decât să faci ordine prin cameră
nu riști să dai de vreo fotografie
cu tine și frate-tu
când erați copii
și să realizezi că de fapt
el a murit acum trei săptămâni
caius (la care ai făcut aluzie în alt poem)
te-a poreclit cândva budulea taiji
e drept că pronunțarea nu e chiar aia
dar e ok totuși
citești la gazetă cum unu’ își dă cu părerea despre poezie
cum că ar fi un fel de frenezie discursivă de exaltare inspirată
(pare că) știe ce spune
în orice caz e convins că așa e
învârți cu lingurița în ibricul cu cafea în clocot
și nu știi dacă e chiar așa sau ești tu obsedat de asta
dar vezi în spuma ce se rotește
cum yin se transformă în yang (și viceversa)
poezia e ceva despre lucrurile trecătoare
altfel te-ai așeza în fața unei pietre
și ai sta
și ai sta
până ai deveni totuna cu ea
din Arta Războiului (2015)
selecţie de Claudiu Komartin
-->
Răspunsuri