DESPRE ,, ESTETCA ,, LITERARĂ se poate scrie pagini întregi. În ciuda părerii generale stabilite că Eugen Lovinescu nu construieşte în Mutaţia valorilor estetice un sistem, ci că intenţia sa este doar aceea de a cuprinde acolo un număr de principii directoare sau, în ultimă instanţă, un ghid pentru lectura FONDATORII LIMBII ROMÂNE contemporane, există o seamă de elemente care ne pot permite să vorbim, chiar cu riscul de a contrazice unele din frazele criticului însuşi, de o construcţie organică cu termeni bine precizaţi şi interrelaţionaţi.
Punctul de plecare trebuie găsit în acea premiză categorică lovinesciană care relevă neputinţa principală a formulării unei doctrine estetice pe baze strict ştiinţifice. Afirmaţia, care are până la un anumit punct toate caracterile unei luări de poziţie dogmatice, fireşte, în sensul acelui,, dogmatism critic,, de care Lovinescu însuşi vorbeşte, nu contrazice, după cât se pare, ideea unui sistem estetic. Este cunoscut faptul că mutaţia valorilor estetice repropune teoria lovinesciană a imitaţiei, inspirată de Gabriel Tarde. Cu toate acestea, în mutaţia valorilor estetice cele trei concepte fundamentale; imitaţie, sincronism, diferenţiere, la întrepătrunderea cărora se aşează întregul mod de analiză lovinescian, se găsesc integrate unei structuri organizatorice care are toate aspectele unei stabiliri sistematice de premize, continuate apoi cu detectarea posibilităţii lor practice. Lovinescu însuşi mărturiseşte această intenţie după comentarea teoriilor Abatelui Bremond. Dacă accentul principal cade în mutaţia valorilor estetice pe indentificarea şi postularea necesităţii unei critici estetice, a cărei valabilitate, trebuie precizat, este maximă doar în măsura în care ea se aplică asupra fenomenului literar contemporan, nu mai puţin este de văzut în cartea a VI -a a istoriei literaturii române contemporane, o Estetică cu tot ceea ce ea implică, Doar că, spre deosebire de esteticile obişnuite, cea pe care o scrie Lovinescu este interesată în cel mai înalt grad de posibilităţile practice ale unei critici întemeiate în estetic; ca atare demonstraţia sistematică va merge, paralel cu discuţia asupra obiectului propriu-zis al esteticii şi pe drumul statuării principiilor disciplinei ce are ca obiect,, esteticul,, adică estetica.
Modul de procedare al lui Lovinescu îl aminteşte în oarecare măsură pe cel kantian, În paralel cu cele patru momente ale ,, analiticii,, cuprinse în Critica puterii de judecată, privitoare la ,,judecata de gust,, şi în mutaţia valorilor estetice avem de-a aface cu a analiza a patru momente ,, limitative,, ale esteticului ,, rasa,, adică, în ultimă instanţă, caracterul naţional, timpul, adică circumstanţa istorică ,,spiritul veacului,, percepţia individuală şi variaţia stărilor de conştiinţă, la nivelul aceluiaşi individ. Avem de-a face cu o analitică a gustului estetic şi a condiţionărilor sale. Fireşte, acum, în substanţa momentelor delimitate, asemănarea cu estetica lui Kant nu mai apare, În fapt , din cele patru criterii pe care le ia în seamă Lovinescu, două sunt de natură determinist-sociologică iar celelalte două de natură psihologică. Eterogenitatea lor e însă de considerat ca încadrabilă într-o anumită sistematicitate de procedură, căci se apleacă de la cazul cel mai general,, rasă,, pentru a ajunge la cel mai particular, starea variabilă de conştiinţă a individului. Această panoramare pe care o întreprinde criticul postulează relativitatea oricărei estetici, în ideea pulverizării esteticii, în tot atâtea estetice câţi indivizi sunt. Acum demonstraţia lovinesciană ajunge la indentificarea ,,sentimentului estetic,, al artiştilor, singurul interesant ; prin adoptarea sa de către toţi, acesta se socializează. Această teorie oarecum personalistă, în care nu va fi greu de văzut o reminiscenţă romantică, de origine kantiană, privitoare la statutul de model pe care o operă de geniu îl câştigă, ne poate înclina înspre a vedea în teoria lovinesciană a imitaţiei nu doar o influenţă a concepţiei lui Tarde ci, mai mult decât atât, un mod de a gândi care, voit sau nu, trimite la estetica lui Kant. Mai precis, concepţia kantiană a imitaţiei priveşte, cum spuneam, valoarea de model a operei de geniu, pe care talentele o manipulează ulterior.
De la distincţia kantiană între geniu şi talent pleca şi Mihail Dragomirescu , atunci când, în cadrul complicatului său sistem, se ocupa de deosebirea operelor de geniu a capedoperilor, de operele de talent, şi e semnificativ faptul că Lovinescu critică, până la a o pune sub semnul ridicolului, estetica întemeietorului ştiinţei literaturii. Căci nu e mai puţin adevărat că dacă puncte de contact cu gândirea kantiană se pot detecta şi la Lovinescu, acesta nu rămâne în cadrul lor ci le depăşeşte. Depăşirea reminiscenţelor kantiene se face prin corelarea fenomenului estetic cu toţi factorii spirituali al unei epoci ; dar pledoaria pentru autonomia esteticului, care ar fi manifestarea cea mai limpede a maiorescianismului lovinescian , trimite din nou la Kant. Şi aceasta prin grija cu care Lovinescu se angajează în detectarea diverselor criterii în funcţie de care duce discuţia, pentru a nu ajunge la amestecarea lor. Ca argument vom aduce precizările lovinesciene date după critica posibilităţii contemporanilor de a mai percepe sensibil operele antice, unul din locurile cele mai pasionante ale mutaţiei valorilor estetice. El îşi dă seama de antinomia propriei sale poziţii
; critic ,, estetic,, aduce Iliadei o critică de ordin moral. De aici va dezvolta teoria sa asupra distincţiei de făcut între cunoaştere naţională şi participare sensibilă. De unde şi nuanţarea făcută, în subsidiar, în cadrul imitaţiei cu detectarea amplei sale posibilităţi ; sincronică şi regresivă, şi ajungând la a se vădi rând pe rând anti-istoric, contrar filosofiei culturii, adevărat sociolog al comunicării, căci nu altfel e de interpretat interesul său pentru ,, dubla funcţie a limbajului,, pe urmele lui Paulhan. Dar încă înainte de a ajunge la acest punct, ceea ce am putea numi ,, kantianismul,, lui Lovinescu, se manifestă într-o formă destul de surprinzătoare. Pentru a argumenta ne vom întoarce la Kant, şi anume la critica puterii de judecată, care priveşte raportul dintre geniu şi gust. Kant defineşte geniul ca facultate productivă a operelor de artă frumoase iar gustul ca pe o facultate de judecare a acestora. Fireşte , artistul de ,,geniu,, în sens kantian , nu în cel romantic care, totuşi se bazează pe primul, are de asemeni facultatea de judecare, adică gustul. Singur, spre final paragraful kantian e contradictoriu şi de destul de dificilă explicare. Dar distincţia între geniu şi gust , între facultatea productivă şi cea de judecare, precum şi măsura prezenţei lor în individ e de reţinut. Iată şi fragmentul lovinescian în discuţie; ,, Această critică estetică se descompune, credem ,în două elemente, unul referindu-se la percepţie , adică la ceea ce se numeşte gust sau sensibilitate artistică, şi altul la facultatea intelectuală de a analiza , element esenţial tehnic. Critica integrală presupune posedarea ambelor însuşiri, adică şi a gustului şi a putinţii raţionalizării lui; prezenţa numai a gustului caracterizează pe ,,omul de gust,, specie, de altfel, destul de rară şi de preţioasă; putinţa numai a raţionalizării şi analizării elementelor operei de artă caracterizează critica exclusiv dialectică sau retorică. Paragraful acesta este deosebit de important pentru că nuanţează concepţia lui Lovinescu despre critica estetică. Aceasta nu presupune doar ,, receptivitate complice,, cum va spune mai încolo, adică gustul derivat din simpatie sincronică, ci şi o facultate intelectuală de analiză.
Trandafir Simpetru
-->
Răspunsuri