Un farmec neştiut dilată, amplifică simţurile şi te învăluie când începi să citeşti din cartea de poeme Când te izbeşti de fluturi! a Suzanei Deac.
Nu este o poezie dură, cu reflecţii meditative cantitative şi ciudate care să te scoată din fire, refuzând a mai căuta în alte poeme, ci molcomă, blândă, ascultătoare, având darul de a-ţi explica pe îndelete ce nu înţelegi din operele altor creatori de frumos şi de aceea atrage. De fapt acesta îl consider unicul rol şi scop al poeziei în toate timpurile!
Suzana Deac nu fuge de responsabilităţi, refugiindu-se în ireal. Ea reuşeşte imaginativ să extragă numai ce e frumos în om… de aceea încântă. Mă atrage poezia inteligentă, cuprinzând Eul omului, conştiinţa, interiorul lui, scrisă de o autoare care este la origine psiholog. Deci este îndreptăţită să consume nişte stări prin poezie, să le redea sincer şi să
Nu ştiu care din amici afirma… Nu înţeleg poezia modernă, de aceea nu mai citesc nimic! Oare la acel nivel de saturaţie am împins cititorul? Consider că vina ne aparţine integral, mă includ şi pe mine în această categorie, deci poeziile trebuiesc lecturate cu răbdare şi extras din ele numai plăcerea de a afla ceva nou. Fiecare poem se întrece pe sine în vâltoarea discursului sau cum bine spunea Macedonski ‚’’Fiecare poezie are taina ei şi de aceea ea este logică oricât de ilogică ar părea.’’
Specialiştii ar încadra pe autoare undeva în neschimbatele curente literare… realism care evită omofonia, naturalism cu tendinţe omografe, romantism îmbâcsit de tautologii şi metonimii literare, simbolism cu tendinţe sinecdoctile şi papilforme, parnasianism structural, simbolism arheopteric, iluminism eclectic, modernism confuzil sau postmodernism pluriform, având impresia că dreptatea e de partea lor, o vor ridica în slăvi sau trânti de pământ. Nu vă bateţi capul ce înseamnă toate acestea, nu contează curentele… poezia Suzanei Deac e scrisă din inimă şi minte. Deci o poezie deşteaptă, aşa cum am mai spus-o şi altă dată!
Găsim în carte rânduri sensibile, pline de viaţă, metaforizate ,,crengile agaţă de cer cuvintele din timpuri plecate,, şi un tablou minunat ,,nori plutitori în maci roşii,, cu trecere lină în explicaţii ferme ,,se aşează munţii în reflecţie cenuşie, verdele bradului dilată clipele, măreţia inundă paşii, spre liniştea culorilor,,.
În introducerea unei poezii se dau lămuriri detailate ,,nu sunt alte căi doar intrări secrete şi scări în grota conştientului subteran,, îşi recunoaşte Eul ,,sunt aici undeva o umbră organică a cuvintelor strecurate cândva,, şi îşi convinge dublura ,,pentru fereastra ta câteva petale zgribulite accesorizate cu silabe care nu vorbesc,,.
Totul se petrece în amintire chiar dacă viitorul incert nu dă şanse de reuşită acţiunilor ulterioare ,,peste mirii nopţii şi pădurea aburind a taină, poarta înălţată din voci şi stânci cuvinte şiroaie, stropite de păstrăvi, lacrimi izvoare,,.
Foarte atentă la detalii ,,lampioane strălucind în noapte ca nasturii pe haine ponosite,, având o perspectivă irefutabilă ,,frunzele se îmbuibă în clipe mărunte măturate din viaţă cu indiferenţă,, în obsesia permanentă a unei posibile reîntoarceri ,,cercuri concentrice dizolvă fiinţa iar umbra ajunge relativă,,.
Într-una din cele mai bune poezii se frământă odată cu lucrurile înconjurătoare ,,ecouri suspendate în florile de orhidee, am adunat nuanţe cromatice în palmele noastre uscate, îmi atinge umărul un porumbel, mă strigă păpădiile, le înşir în jurul gâtului să simt miracolul, încape doar cuvântul dor, şi stolul de păsări rătăcite, vocile se prind în plasa de păjanjen, unde supraveţuiesc şi acum, unghiile mă rănesc cu răcnet stins, animalele se sfâşâie între ele, corzile vocale cântă despre iubire, un clinchet, din cartea de poveşti,,
Desigur te întrebi dacă aceasta nu e decât proză poetică dar fie elegie, fie monolog fluvial, autoarea nu încearcă să impresioneze dar o face într-un fel.
În altă parte ţine cont de rănile naturii ,,frunzele în doliul galben îşi strigă în cor plânsul,, ca să ne spună adevăruri incontestabile în lupta conştiinţei ce se zbate lăuntric ,,ca şi cum ai avea o singură viaţă şi vrei dragoste la desert,,.
Iluziile rătăcite în nourul imperceptibilului sunt altoite cu grijă în frumosul poem Şi azi şi mâine… se observă cum supuşenia se zbate ca o creangă flexibilă de alun şi în final face cum vrea cu această lume ciudată. Pe sărite atinge alte poveşti-lirice cu un vocabular nespus de bogat, plastic şi încărcat cu aroma graniţelor neştiute a poetesei.
Şi nu pot încheia fără să amintesc o poezie care a născut controverse, poezia se numeşte Pe tine cât am dat? şi o consider grozav de sinceră şi elegiacă. Suzana Deac adună multă speranţă, multe iluzii, multe obiecte care fac deliciul cititorului, cu o doză moderată de umor, fantastic de optimistă, un poem complet!
Extrem de fragil echilibrul apare la fiecare distorsiune a înţelesului şi cu uşurinţă autoarea converge şi se debarasează de acea stare ludică, sprinţară, devenind uneori prea serioasă în această lume neserioasă.
Nu vreau să ştirbesc memoria cititorului cu discuţii sterile şi vă asigur că înainte de a fi scriitoare, Suzana Deac, în mod cert, e poetă cu o rezonanţă de neuitat.
Stănescu Aurel Avram
http://agentiaizvordecultura.wordpress.com/2014/09/18/suzana-deac-cand-te-izbesti-de-fluturi/
-->
Răspunsuri
Mulţumesc frumos Mimi!