Poezia este tărâmul magic, este "îngerul păzitor" care-i conferă poetului ( diplomatului) George Călin, ( o conştiinţă născută sub “blestemul “scrisului, un privilegiat al muzelor), ( vulnerabil, sensibil), o anumită protecţie faţă de realitatea “brută”, acesta reuşind (adesea) să se sustragă momentelor de rătăcire prin labirinturile "devorante" ale chemărilor profane... de prozaismul unei existenţe în derivă, de excesul de "fard nobiliar" purtat de mulţimea zgomotoasă, pe drumurile întunecate ale veacului.
„mă bucur pentru ceea ce eşti – / formă îndrăgostită a unei voci prinsă în simfonia iubirii,/ mă bucur pentru ceea ce sunt – / un simplu vis aşteptând un strop de tine,/ mă bucur pentru ceea ce suntem – /freamăt într-o îmbrăţişare de suflete pereche,/ lacrimi neplânse în arşiţa pustiului din noi...”
Poetul George Călin, suflet însetat de mirajul luminii şi al cuvântului, captivat de „voluptatea ascunsă a păcatului”, făcând din iubire un spaţiu al provocărilor, sfâşierilor şi desfătărilor...se lasă devorat de fiecare trăire care izbucneşte ca o lavă din cel mai temut vulcan: vulcanul timpului...
„vorbind însă, poetul îşi însufleţeşte imaginile poetice cu preţul vieţii sale pesonale, mutată în irealul artistic. El acceptă să moară încă din viaţă, trăind numai pentru cuvinte, jertfindu-se pe sine, schimbându-se în cuvinte, în speranţa de a supravieţui spiritual prin creaţia sa, care-l va renaşte perpetuu câtă vreme valoarea operei va rezista judecăţii estetice a posterităţii.”
„ Am devenit poet, descoperind forţa magică a cuvântului” ( Nichita Stănescu)
Doar în poeme fluviu, poeme confesionale, mai poate îngropa eternitatea unei clipe, „văpăi de dor îngenunchiat”, „ferestrele deschise ale sufletului”, Lumina ochilor, „căldura Vieţii, bucuria, Dragostea, / tâmpla sufletului meu încărunţită de atâta aşteptare...”
*
Chiar dacă “au înflorit, din nou, lăstarii iubirii mele,...” acesta are conştiinţa efemerităţii lucrurilor şi nu se poate amăgi cu „briliantul viselor” care ascund nenumărate răscruci, „împovărate cu Viaţă, durere, eşec, triumf, Moarte...”
În spatele fiecărui cuvânt stă de veghe teama de ceva necunoscut, teama de a nu rătăci prin labirintul întunecos al iluziilor...
Înzestrat cu o imaginaţie fecundă caută sensuri dincolo de lucrurile palpabile, sperând să rătăcească( într-o bună zi…) în „vibraţia particulelor Universului”...
„Dragostea supremă”este cea care i-ar putea aduce liniştea mult visată, ar umple de culoare şi cântec toate „întristările”... mai ales atunci când toamna coboară pe munte şi soarele se îmbracă în purpura înserării...
Cuvintele, izvorâte dintr-o conştiinţă calmă, alteori răzvrătită, aduc la lumină sensibilitatea, profunzimea trăirilor, această „tainică simfonie” a sufletului, adesea, neînţeles...
Poetul George CĂLIN, „veşnic îndrăgostit visător”, ascultă susurul izvoarelor, descoperind întreaga armonie a universului cu care ar dori să se contopească... dar, de cele mai multe ori , face popas în preajma „cascadei Niagara” şi gândurile se revarsă năvalnic, antrenând în rostogolirea lor preaplinul inimi ce se vrea descătuşat, eliberat, dăruit lumii.
Multe versuri nu au o idee, sunt ca o furtună ivită pe neaşteptate, ce angrenează în dezlănţuirea ei înfinitele stări sufleteşti, scânteile atâtor vise care sunt gata să aprindă cerul inimii.
De multe ori, întrebările răscolesc în răni nevindecate şi zguduie temeliile gândului care se năruie sub ceruri potrivnice şi „doar o fantasmă a imaginaţiei, îmi întăreşte Speranţa, încrederea, Credinţa, seninătatea...”
Asemenea “pietrei filosofale”, poetul trece printr-un proces de ardere nemiloasă, caută să smulgă adevărul fiecăre clipe, lăsând cuvintele, “necuvintele” să-şi găsească sensul şi drumul spre purificare… Întreaga existenţă este o ardere extatică, o destrămare sublimă contopită în culorile vrăjite ale amurgului, o dorinţă acerbă de comuniune cu absolutul, cu divinul.
„Timpul trecerii mele pe Pământ – tainică simfonie, sunetul sufletului meu fără de hotar,/ascultă, poate ai să mă-nţelegi...”
Ar vrea poetul să părăsească această lume fără a fi înţeles pe deplin? Nicidecum! Lirismul acestor versuri şi încărcătura emoţională ating cele mai înalte cote, sufletul fiind asediat de marile nelinişti existenţiale.
„Să respirăm adânc în faţa artei! Măcar zece minute pe zi.” (Marin Sorescu).
*Civilizaţia a reuşit în cele din urmă să transforme „omul modern” într-un sclav al informaţiilor, îndepărtându-l de sine, de esenţa sa divină. În acest veac tulbure, scăpat de sub „aripa” lui DUMNEZEU, un veac supus degradării, terorii, manipulării şi îngenuncherii demnităţii umane, puţini sunt acei entuziaşti care mai cred în energiile lor creatoare, care cultivă frumosul în pământul sterp al unui timp care agonizează, reuşind prin travaliul lor neobosit, prin valoarea acordată cuvântului scris, să stârnească admiraţia, să mai adauge o cărămidă la temelia spiritualităţii, singura salvare din”mlaştina” democraţiei destructive, care încearcă să facă din fiinţa umană un instrument al puteri, al intereselor materiale.
George CĂLIN face parte din grupul elitist care doreşte, încearcă şi reuşeşte să întreţină „flacăra divină”, dăruindu-se cuvântului - aşa cum zorii se smulg din braţele nopţii şi se oferă privirilor noastre dornice de viaţă. Având un deosebit simţ al esteticului şi frumosului, stă de veghe, neîncetat, la porţile Visului – singura „armă” adevărată folosită împotriva desfiinţării legăturii armonioase cu Marea Creaţie Universală. În faţa golului cosmic şi a eternei curgeri a timpului, poetul devine ( uneori) anxios, tulburat, găsind în poezie un spaţiu de manifestare şi „spovedanie”.
Astfel, în „ZAPISUL IUBIRII”, volumul de poezie care aşteaptă să-şi ia zborul către inima cititorului,
„freamătul iubirii” poate fi simţit, trăit cu fiecare vers , şi cum altfel decât ” învârtindu-ne zilele în eternul carusel/ al împerecherii din / Dragoste...”, dar „Plăsmuitorul de suflete” stă de veghe, şoptindu-le:
„nu veţi afla /Veşnicia, /sub aripa viselor voastre,/împovărat cu rosturile /Lumii/ sunt numai Eu,/numai Eu vă cunosc,/ umplându-vă secundele/cu freamătul Iubirii din voi, / cu Arderea perpetuuă/într-o Dragoste /numai de voi visată, /dorită,/ neatinsă,/ Focul Dragostei voastre/ nu se va pierde niciodată,/va arde îmbrăcându-vă / în gânduri, /dezbrăcându-vă în vise,...” (vibrând cu lacrimi din colţuri de stea...)
Tema dominantă în întreaga scriere a lui George Călin este iubirea cu toate formele ei de manifestare:
„Femeie, îţi scriu poeme de iubire,/aprinzând, în mine, lumini/ încrustându-le-ntr-un tăciune de noapte,/alunecând într-o pecete de tăcere...”
(diluându-mă în respiraţii... )
iubirea trăită, iubirea pierdută... căutarea jumătăţii „perfecte”, aşa cum a fost ea înainte ca Eva să se lase ispitită de şarpe şi să muşte din mărul interzis . Izgoniţi din Grădinile raiului, au fost „condamnaţi” ( împreună cu Adam) să-şi ducă existenţa într-o lume profană, plină de suferinţe , dezamăgiri şi moarte. De atunci şi până în „veacul vecilor” femeia şi bărbatul tânjesc după idealul în iubire, ideal posibil doar în poezie... În schimb, divinitatea s-a îndurat şi a dăruit omului libertatea VISULUI, fenomen compensatoriu, dar nu realizabil pe deplin. Iată câteva exemple semnificative:
„visul meu, mai ascuţit decât tăişul lamei,/modeleză împreunările noastre matinale, / minunea vibraţiilor trupurilor de carne, „...
sau:
“tu – înlănţuită de vise,/eu – înlănţuit de vise,/dorinţele ne macină/ sfâşiate de şoaptele sângelui din noi...”
(lăcrimând fulgere de gheaţă...)
cel mai frumos vis /mi-a devenit cel mai groaznic coşmar,/ îngenunchindu-mă într-o stare de agitaţie, /spulberându-mi bucuriile/
Vieţii, /întristările,/ înălţându-mă,/ coborându-mă instantaneu/ în trupul unei singure / Femei...”
(sunetul sufletului fără de hotar...)
„Femeia – / vis interzis pe buza / Timpului /pierdut/ când tăcută păşeşte prin / Templu sufletului – /petală de Timp/
rătăcită printre stele fără de nume/ dincolo de cascadele tăcerii...” (suflet rătăcitor prin Univers...)
„Femeie a viselor mele de / Dragoste/ să fii sigură că /Dumnezeu ne va Ierta/ picurând asupra noastră ploi /neşfârşite/din lacrimi de crini îmbobociţi/
descifrându-ne Taina / împerecherilor...” (hoinărind prin trupurile de carne...)
Uneori, şi încrederea în vis este zdruncinată de îndoieli.
„Viaţă fără de Lumina scăpată din stele/într-un Cer de umbre care-mi sugrumă / visele...”
„Iubirea este o temă inepuizabilă, de o vechime imemorabilă, pentru că originile ei se leagă de originile culturii umane. În literaturile lumii iubirea e un spaţiu tematic de o surprinzătoare complexitate, de la Cântarea cântărilor şi Epopeea lui Ghilmeş, la mari creaţii moderne ca Anna Karenina de Tolstoi sau Matei Iliescu în literatura română. Oricât de repetabilă ar fi ea de-a lungul istoriei literaturii, tema iubirii rămâne vie şi mereu fascinantă.” ( Tema iubirii în literatura universală)
Deşi între oameni există asemănări, nicio iubire nu poate fi „trăită” la fel. Iubirea poate fi pătimaşă, nebună, platonică, gravă, arzătoare ca un soare în deşert, răzbunătoare, iresponsabilă, vulgară, carnală, dar, de multe ori, poate duce pe culmile cele mai înalte ale spiritualizării fiinţei.
*Versuri de mare fineţe, însoţite de aluzii învăluitoare, relevă dorinţa poetului după plenitudinea iubirii: „mă bucur pentru ceea ce suntem – / freamăt într-o îmbrăţişare de suflete pereche,”
Extazele şi fantasmele, adoraţia totală faţă de Femeie... sunt redate în tonuri de o intensă vibraţie impresionistă, cu ample disponibilităţi sugestive.
„rupând bucăţi din inima-mi hăcuită de semeni/mă reinventez / în fiecare zi petrecută departe,/mă bucur pentru ceea ce sunt – /
suflet prins în pânza de păianjen a / Vieţii/ cuibărit într-un trup de carne arzându-şi /Iubirea,/mă bucur pentru ceea ce sunt –/ umbră îmbrăţişată de toate/ Femeile Lumii,/simţind arsura nisipului fierbinte sub tălpi...
*
voi sosi îngenuncheat /la poarta sufletului tău,/cerşindu-ţi o noapte de / Dragoste, /o singură noapte,/departe de /Lumea aceasta dezlănţuită, /
rece, distantă...”(mă bucur pentru ceea ce suntem...)
Pentru poeţii romantici iubirea este un mijloc de transcedere din zona profană, ancorând într-o zonă a absolutului, a misterului nealterat de vicii.
Poetul înalţă un piedestal atât dragostei, împerecherii carnale
„cufundă-mă/ Doamne,/ în inima unei singure /Femei,/ în adâncul sufletului Ei, /acolo unde pătrund piezişe/ visele Ei de/
Dragoste canală, / durerea,/ Depărtarea, /dorinţa acerbă de-mpreunare în miezul /Apusului...” (păcatele amintirilor mele...)
*
“Iubirea /umblă năucă /prin Lume,/cu foamea dragostei pe braţe, / cu zâmbetul ucigaş pe buze/curgând pe tălpile călătorilor,/
pe drumuri pustii, /neştiute de nimeni.../ Iubirea / ne fură umbrele prigonindu-le /una în alta,/ într-o aprinsă candelă a-mperecherii...”
(suspinele se-aud clocotind în frunze...)
( fără de care nu ar mai exista procreiere, continuitate...)cât şi iubirii pure, necondiţionate de nicio lege pământească, iubirea fiind superioară sentimentului de dragoste.
„Pe Dumnezeu îl iubeşti, de o fiinţă pământeană te poţi îndrăgosti”.
Poetul nu este un „sfânt” care s-a retras din lume, dipotrivă, a căutat iubirea carnală, provocatoare, fiind subjugat, adeseori, de acest joc al seducţiei.
„mi-e dor de arcuirea /trupului tău/sub greutatea trupului ce-l port / întinat de păcate/mi-e dor, /mi-e dor de dor de tine.../”
„am să te devor la noapte, /împins de Diavol,/ de păcate,/ am să te devor Femeie/ cu a sufletului cheie/ colindând unul în altul /cât e Cerul şi înaltul...”
(hoinărind prin trupurile de carne...)
Când sufletul a înţeles şoaptele amurgului - poetul a avut o tresărire - şi a conştientizat că iubirea trebuie căutată dincolo de „carnal”, pe o treaptă superioară a devenirii şi durabilităţii.
Şi iată ce ne mărturiseşte :
„dezlegându-mi sensurile /Iubirii carnale/ prinse matinal în cenuşa amintirilor – /Pasăre Pheonix / ninsă de puberi de/ stea...”
„cutreier lumea, /îmbrăcat în alb – /Prorooc al Dragostei – /iluzie dulce,/ în mângâieri învăluite de săruturi,/printre răsfăţuri, /şoapte, /
atingeri visate,/mă cufund în apa privirii unei /Femei /fără de maluri,/ regăsindu-mi,/ într-un târziu, /umbra îmbrăţişată/cu o jumătate de inimă de/ Femeie / necunoscută...”
În momentele de meditaţie şi nostalgie, de măcinare interioară a eului, poetul încearcă să surprindă în ochii limpezi ai iubitei, tainele lumii, oaza de lumină care ar putea să-i poarte paşii pe drumul către „Eternitate”...
„rătăcesc cufundat /în apa privirii unei /Femei, /rătăcesc fremătând / prin Timp, /căutând Drumul spre /Eternitate...”
(cufundat în apa privirii unei Femei...)
„ Orice iubire adevărată este absolută şi nepieritoare, chiar dacă ea se clădeşte pe teritoriul celei mai flagrante perisabilităţi” (Tema iubirii în literatura universală)
Poetul George CĂLIN poate fi considerat un neoromantic “incurabil”, versurile sale purtând straiul “înnoit”al vremii, mijloacele stilistice folosite pentru a conferi greutate şi valoare scrierii sunt bine ancorate în lumina prezentului, dar şi în arborii semantici ai viitorului.
Metaforele ( nu puţine la număr) conferă versurilor forţă sugestivă, rafinament, profunzime, înnobilându-le, totodată, invitând la reflecţie şi contemplare.Iată câteva dintre acestea, cu efecte semantice şi poetice surprinzătoare:
„cum poţi trăi fără strălucire/ doar c-un fir de vânt nebunatic,”; „trupul tău de ceară /arzândă”; „înmugrind petale de lacrimi”;
„lacrimă a nopţilor pătate cu stele,”; „sunt încătuşat în ploile de /Curcubeu”; „ninse cu foşnet de petale de crin”; “e inundă cu ţipete ninsorile de vise,”;
“dăltuind flăcări de sânge”; “înzăpezit în nopţile stelare,”; „cânt fluturii colindă spasmodic prin/ venele mele”; „suspinele mele/ se-aud clocotind în frunze,”; să mă-mbrac cu Toamne de-argint/într-o albastră dimineaţă,/ născută din nopţile cu coviltir de stele...”; “Femeie – mireasmă din caditul tămâierii –“ etc.
George Călin este un idealist, un sentimental, “condamnat cu iubire” veşnică, peregrin prin labirinturile existenţei sale , în căutarea a ceea ce înseamnă desăvârşirea întregului.
“Apariţia neoromantismului a fost remarcată şi de Al. Macedonski, care nu a ezitat să denumească neoromantic fenomenul literar de la începutul secolului al XX-lea, considerat de unii simbolist, iar de alţii decadentist. Pentru Al. Macedonski, neoromantismul se asociază cu ascensiunea spre ideal.”
* Înzestrat cu o imaginaţie fecundă, cu o fantezie debordantă, acesta este „hăituit” de metaforă până la punctul „0” al respiraţiei. Tensiunea emoţională a fiecărui vers creşte ca o flacără în mijlocul unui ocean de gânduri învolburate.
Expulzat de pe pajiştile însorite ale cuvântului, de multe ori, se avântă pe culmile înzăpezite ale trăirilor, aşteptând „vulturul” neliniştilor – să-i sfârtece preaplinul inimii, „când întunericul m-apasă,/ când Disperarea/ mă devoră,/încă mai cred în /miracole, /încă mai cred /în Destin,/
în aripa zborului frânt,/ în cioburile visului sfărâmat,/ întregindu-te din lacrimile-ngheţate /ale sufletului...” să-l elibereze de „eul” zbuciumat, captiv într-un trup de carne şi de vânt, sortit încă de la naştere unei continue dezintegrări universale.
NORBERT Wiener spunea undeva: “ Cea mai mare victorie posibilă constă în a fi, a continua să fii şi a fi fost. Nicio înfrângere nu ne poate priva de succesul de a fi existat într-un anumit moment de timp într-un univers căruia îi suntem indiferenţi.”
Conştiinţa poetului George Călin, - acest spaţiu în care “truda reîncepe, egală cu sine şi cu propria-i disperare”- , este marcată de acest balans primejdios al lumii, de jocul secret al luminii şi umbrei. Conceptele existenţei , - moarte, tristeţe, dragoste, fericire, iubire, tinereţe, dezamăgire, dor, prietenie - , sunt trecute prin toate anotimpurile, prin viscole, ploi, furtuni stelare şi de nisip, prin ochiul agil al timpului, „Timpul trecerii mele pe Pământ –/tainică Simfonie, / sunetul sufletului meu fără de Hotar,/ascultă, poate ai să mă-nţelegi..,/ ascultă.., ascultă.., ascultă...” (sunetul sufletului fără de hotar...) prin oglinzile conştiinţei (ciobite, adesea), prin nuanţele fugitive ale curcubeului şi înseninările aşteptate... la ceasul de taină cu divinitatea.
E un strigăt, o durere, sfâşiere, o bucurie, o dorinţă şi un plânset neauzit, în toate gândurile, trăirile poetului. Pe fundalul muzicii universale apare mereu această minune numită „Femeie”... de care se agaţă cu disperare, sperând că „iubirea întregită” îi va îmblânzi toate spaimele şi durerile şi, de ce nu, il poate face nemuritor...
„Femeie ai învins tristeţea,/Viaţa, Moartea – sfinţind ramuri de tei,/ plăsmuind în sufletu-mi hăituit de vise /făpturile nopţii dansând, cântând,/
umblând prin văzduh, prin locuri pustii...”/ „Femeie – rai al tuturor /visele tale se-nfig în sângele dumnezeirii,/ dăruindu-mi Nemurirea...”
(schimbându-ne soarta...)
Ascultă, cititorule... şi nu încerca să te ascunzi de propria-ţi povară a inimii. Îngenunchează pentru o clipă şi cuprinde în suflet avalanşa atâtor cuvinte de dragoste.
„iubiţi-vă,/ iubiţi-vă, / mângâind depărtările dintre voi...” spune poetul care este conştient de trecerea nemiloasă a timpului:
“Timpul vă e măsurat în vise,/ Speranţe,/ bucurii, /Iubire,/Timpul vostru bate /în ritmul unui cântec de Toamnă/deschizâdu-vă ferestrele sufletului veştejit...”
Poetul este cel care dă glas ( cu riscul de a se pierde pe sine) furtunilor ce te bântuie, pustiului ce te cutreieră în nopţile lungi de aşteptare, de spaime şi întrebări şi un dor nestins de pereche.
„ne pierdem în Tăceri,/ nelinişti,/ la margine de Lume,/bieţi fluturi aşezaţi / pe frunze de Tăcere,/Apusul Vieţii /începe să ne doară,...”
hai, iubito, /să ne scuturăm aripile /încărcate cu vise,/să emigrăm nestingheriţi/unul în altul, /într-o luptă /necunoscută,/vom învinge umbrele zorilor /învârtindu-ne zilele /în eternul carusel /al împerecherii din / Dragoste...” (vibrând cu lacrimi din colţuri de stea...)
Alături de îngerul ce-i stă mereu în preajmă,” geme focul Dragostei – zvon molcom – /şirag de umbre, în taina viselor din mine/ tumult învăluit, tremurând o picătură de Lumină/din Lumina Îngerului de veghe...”( vise din Amurguri flămânde...) şi muza ce-l slujeşte cu credinţă şi supunere..., poetul se plimbă ( cu nonşalanţă) prin flăcările vulcanilor aprinşi de propriile extaze, „Focul Dragostei voastre/ nu se va pierde niciodată,” trecând prin arderile necruţătoare – întreaga gamă a trăirilor – până ce totul devine esenţă estetică, expresivitate viguroasă, spiritul extatic-contemplativ deschizându-şi aripile largi către Poezia Iubirii, Poezia universală.
Adevărurile trăite, visele ce-şi caută împlinirea, nu sunt „încriptate” în cuvinte, nu poartă o mască de carnaval, ele sunt trasparente şi limpezi ca apele izvoarelor de munte, ele se cer comunicate, limbajul folosit de poet ( purtând amprenta unei tristeţi metafizice, însingurat în sine, deseori) este acela a unui „confesor” care are curajul să se exteriorizeze, şi să înfrunte mirarea atâtor ochi ascunşi în „lumina soarelui de amiază”.
În fiecare gând neconturat există o catedrală de cuvinte şi poetul e gata oricând să înalţe o rugă, ţesând cu migală, dăruire nestăvilită versuri sensibile, vibrând a patimă, dorinţă, regret, iertare, înseninare, fiind recunoscător - în momentele în care poartă un dialog tainic cu divinitatea – pentru acest miracol dăruit muritorului de rând ( izgonit din starea sa angelică, primordială).
*
Cerul creaţiei este brăzdat adesea de zborul unor păsări negre, melancolice, a căror strigăt anunţă întristatea şi naufragiul poetului pe un ţărm al deşertăciunilor: „rămân un Veşnic îndrăgostit visător,/ în Efemerul care mă-nconjoară,/presărându-mi în /Calea spre Mântuire/ boabe din roua Fericirii, în lumini orbitoare...”
Nicio singurătate nu poate fi mai mare decât aceea în care eşti expulzat din propria taină, din propriu cântec al inimii născute să viseze.
Întreaga viaţă este trecută prin purgatoriul sângelui, cuvintele pornind în cruciade sângeroase ( de multe ori), „avârlit în groapa cu lei,/mângâindu-se cu gândul la / Viaţa Veşnică,/ pribegind pe Pământ, /împovărat cu vise...”(întâlnirea sferelor fără de colţuri...) provocând, incitând atât poetul cât şi starea cititorului care nu poate rămâne indiferent în faţa unui tablou, - redat cu toate mijloacele stilistice, cu emoţie tumultoasă şi rafinament - , tablou în care viaţa se zbate, căutând înălţarea pe verticală, căutând salvarea în transcedent, în necunoscutul impalpabil.
Lumina interioară a eului este dată de clipele de revelaţie, „migrând printre/Constelaţii”... de încrederea poetului în magia cuvântului – considerat un sol loial al întregului său zbucium existenţial. Discursul liric are o sonoritate aparte, tulburătoare, incendiară ( adesea), metaforele stilizate, în plină floare, răsfăţându-se pe ramurile atâtor gânduri împovărate cu iubire, distanţa dintre primul fior şi rană... putând fi „măsurată” cu o singură vocală – cea în care toate fulgerile, naufragiile, bucuriile, tristeţile, dimineţile şi înserările „eului” prigonit din EDEN – îşi au loc!
„ ceruri sfâşiate durerile ne-mbătrânesc/ai rostit ultimul cuvânt – / ecou râşnit de suferinţă/cel ce te topeşte în lumi pierdute.../sângerezi în vers plângând, / pe umerii inimii mele/vulcan de lacrimi – turmă de frunze / sărutând fâlfâitul fluturilor,/fredonând în respiraţie de sânge/zbaterile de aripă ale pescăruşilor.../ ai rostit ultimul cuvânt:/ auzi cum urlă ploaia, auzi?...” (ultimul cuvânt...)
Expresia "nimic nu se pierde ci totul se transformă" şi-a găsit un loc important în întreaga scriere a poetului George CĂLIN. Adesea, cum o demonstrează şi versurile sale, cuvintele apar ca o ploaie torenţială de vară, şi toate ( deodată) ar vrea să germineze în solul fertil al creativităţii, sol mustind de sevă, de iubire şi energie călăuzitoare către "formă", către un adevăr gândit, rostit şi aşternut într-un vers memorabil, nemuritor.
Care dintre cuvinte ar vrea să se stingă înainte de a-şi dezvălui întregul mister? NICIUNUL! Poetul ştie acest lucru. Vibraţia înaltă şi silenţioasă a sunetelor, - ca o cădere de lumină în prima bătaie de inimă, ca o fâlfâire de aripi - , îl avertizează că trebuie să se grăbească... “ne grăbim să creştem vise,/ speranţe fără de număr – şterse lacrimi,”...
astfel, poetul George Călin creează febril, arzând ca o flacără, alarmat de glasul interior al fiinţei: “ cad învins pe muchia Timpului,/ghemuindu-mă-n tine – alpinist îmbătrânit,/căţărându-mă pe pereţii abruţi ai sufletului,/ îţi deschid cărări în inima mea/amurgind tăcut în tine...”( amurgind tăcut în tine...)
După o năvalnică explozie de trăiri, dezlănţuiri prinse în “simfonia iubirii” – poetul simte nevoia unui moment de “respiro” prelung, ca un ecou cufundat “într-un început de noapte”. Sufletul îşi caută clipa de linişte, cuvintele sunt lăsate să curgă nestânjenite pe albul hârtiei, fără nicio îngrădire, devenind “plate” expresii, nu lipsite de profunzime, dar tânjind după vibraţia poetică, tensiunea lirică care le-a răsfăţat adesea cu “licăriri de jăratec”---
Nu puţine sunt momentele de introspecţie când poetul devine nostalgic, gândindu-se la paradisul pierdut, senzaţia de nostalgie şi perimare a lucrurilor, adâncindu-i mâhnirea şi suferinţa, senzaţia de neputinţă şi pustiu. Chiar şi iubirea, - în care a crezut cu ardoare –, îi adânceşte tragicul adevărului, acela de a fi doar o „fulgurantă trecere”, un fir de praf în ochii timpului., cerându-i acesteia: „mă smulge din şoaptele nopţii,/scriindu-mi poemul Dragostei pe suflet,/ dezmierdându-mă tainic...” şi nu mă lăsa
„uitat la răscruce de drumuri,/ cu tristeţea pe braţele-mi răsfirate / în îmbrăţişări fugare...” (uitat într-o broderie de linişte...); „culege-mă din gerul ninsorile târzii /căzute matinal/ la marginea orizontului de jar/ în zări sugrumate” (fii, tu, Iarna mea rănită...)
Deţinător de mari rezerve spirituale, conştient de condiţia limitată a eului, în ceasurile de deznădejde, se avântă pe verticală, învocând angelicul, sperând să găsească un răspuns la toate... şi o împăcare cu sine.
Simboluri precum: „în care se oglindeşte chipul Cerului/primindu-te cu braţele deschise”; „păsări de fum zvâcnesc spre libertate”; „îmbrăcându-te cu suave umbre de fluture...”; “călători stelari – /pribegi într-un Univers nemărginit,”; „înmugurind Clipa,/ înnobilându-ne zborul,”etc., accentuiază dorinţa poetului de a evada din această lume supusă degradării şi efemerului.
În momentele în care „înserările alunecă în adâncă tăcere,”stările sufleteşti ale poetului, purtătoare de expesivitate şi transmise pe calea sugestiei, sunt ( de cele mai multe ori) incerte, confuze: când pline de speranţă, lumină şi magie, „Tu eşti culoarea din care/ se adapă hulpav sufletul meu,/bolnav de dragoste,/întinzând emulsia culorilor/pe pânza nedefinită a Vieţii.../
în căuşul palmelor tale, /s-au adunat roiul viselor mele,/pierzându-se-n parfumul ce răsare / în urma paşilor tăi... /
Tu scoţi stele din lacrimile-mi de dor,/pleci vremea spre înserare,/ pui capăt ostenelilor/ ce-mi încătuşează trupul /până la istovire,/
modelându-mi nopţile de Dragoste...”( până la istovire...)
când umbrite de tristeţe, neîncredere, renunţare.
“răscolindu-mi sufletul, tristeţea înnegurărilor/alunecându-mi visele ameţitoare, /seară de seară, în pântecele pământului/pentru a zăvorî focul / în piatra nevăzutelor catedrale din mine/ devenind rugă veşnică înlăuntrul meu...”( vise din Amurguri flămânde...);
„înveşmântă-te cu mine,/ primind în suflet /flămândele-mi ninsori/ce se scurg prin Clepsidra Vieţii.../ înveşmântă-te cu mine,/cu aripile-mi frânte,/învăţând ce e zborul...” (înveşmântă-te cu mine...)
În spatele fiecărui cuvânt se află un suflet tensionat, un suspin neauzit, o Lacrimă a Lumii focalizată într-o singură inimă, la ceasul de seară când „însingurările” răscolesc în răni nevindecate.
„însingurat în tăcerea umbrei,/suspinând în pustiul din mine,/tremurând de spaimă,/caut la miezul nopţii/Femeia /de sub ferestrele sufletului meu/cerşindu-i Iubirea,/cerşindu-i Iertarea/Viaţa,/Moartea...”
*
„Femeia /de sub ferestrele sufletului meu,/scrie poeme de Dragoste, /lăcrimându-mă în flori,/dăltuindu-mi o umbră de sânge/între păsări de fum însângerate,”...
După îndelungi căutări şi sângerări se întrevede şi un „mugur” de speranţă, “fug caii,/fug caii prin sufletul ei /înmungurindu-i Primăverile...”( dăltuit în lacrimă de floare...)primăvara fiind un simbol al reînnoirii, al renaşterii. Metaforele revelatorii ( nu puţine la număr) conferă versurilor forţă sugestivă, profunzime, sensibilitate, înnobilându-le, totodată, incitând cititorul, invitându-l la reverie şi reflecţie.
*
Dând frâu liber imaginaţiei şi fanteziei - poezia lui George CĂLIN capătă sugestivitate, virtuţi curative, frapând prin disponibilităţile asociative, pline de vitalitate: când tandre şi melodioase, când „surpate”de seismele neliniştilor interioare. Ideea poetică capătă contur, se desprinde de umbrele lungi ale serii, devenind emanaţie luminoasă care reuşeşte să-ţi umple sufletul de emoţie şi blândă înfiorare. Poetul vânează cuvintele ce zac în adormire în „călimara cu diamant”, acestea curg cu lejeritate, revărsându-se în albia alchimică, cu infinite reprezentări în conştiinţa estetică, aşezându-se ca o ninsoare abundentă peste tumultul trăirilor,(expresie a unor permanente stări conflictuale), mobilizând cu lejeritate energiile creatoare, impregnate cu iubire şi pasiune.
*
Metamorfozarea gândurilor se face cu răbdare şi tenacitate, fiind trecute prin flacăra raţiunii spre a se purifica, ca mai apoi să-şi găsească drumul spre universul magic şi plin de taine al cuvântului nenăscut ...
Scopul poeziei este acela de a lăsa ferestre deschise către contemplare, către interpretare. Cuvintele sunt ca o sărbătoare a sufletului, îmbătat mereu de mirajul luminii şi al bucuriei de a exista, a iubi şi a îmbrăţişa cu privirea, frumuseţile înconjurătoare. Şi ce frumos înfloresc cuvintele în poem!
Prin ferestrele poemelor aşternute pe hârtie descoperim laboratorul unde poetul cântăreşte, amestecă, arde cuvintele pentru a obţine alchimia perfectă.
Poemele cuprinse în volumul “ZAPISUL IUBIRII”, purtând semnătura poetului George CĂLIN, deschid căi spre multitudinea de semnificaţii, antrenează imaginaţia, fantezia, substanţa poetică se condensează,adesea, în metafore stilizate, adevărate bijuterii, cuvintele fiind menite să răscolească adâncimile sufletului, predispunând la trăiri complexe,marcate de o sfâşiere metafizică în faţa trecerii inexorabile a timpului.
Poetul se jerfeşte pe sine, schimbându-se în cuvinte, în speranţa de a supravieţui spiritual, prin creaţia sa, care-l va renaşte perpetuu.
„ Să-i iubim pe poeţi. Să-i iubim pentru că ei există şi pentru că noi existăm. Să iubim poeţii pentru darul cuvântului, cu care sunt investiţi. Un poet este tot timpul şi oriunde, din simpla pricină că este.” ( Nichita Stănescu)
Aş dori să închei cu un fragment dintr-un poem semnificativ, reprezentativ pentru structura poetică ilustrată în acest volum:
în sărutul înserărilor mele...
„te-am căutat,/te-am căutat fără-ncetare,/te-am căutat brăzdat de / Puterea Luminii/ închide ochii,/ nu-ţi cer nimic,/învinge-ţi teama,/ alunecă prin visele mele de /Dragoste/îngemănându-te cu Eternitatea,...”
„ te caut,/ te caut fără-ncetare,/mi-e dor de amintirea ta,/cuvintele sunt atât de greu de găsit /pe buza Timpului pierdut,”...
“te caut,/te caut fără-ncetare,/eu – bărbatul /care migrează printre cuvinte,/ eu – bărbatul /în sufletul căruia/ sentimentele sun aşezate /de mâinile unei singure /Femei,”...
-->
Răspunsuri
Dragă Lenuș Lungu,
Mulțumesc mult pentru actualizarea
acestei recenzii.
Cu drag și prețuire,
Valentina
Cu mare drag Valentina....Recenziile și cronicile tale sunt balsam pentru suflet....Felicitări! ♥️
Mulțumesc mult!
Cu drag și senin,
Valentina
Cu mare drag Valentina! Vă mulțumim frumos♥️