Nopţile albe...
Nopţile albe, ca un răsărit,
Se scutură din amorţite frunze,
Îmi pare bine fiindcă te-am găsit,
E ceasul ca să te sărut pe buze.
Acelaşi ceas mă face să mângâi,
Făptura ta care înnoat-alături,
Tu cea din urmă astăzi cea dintâi,
Ce-alergi cu mine prin lungile paturi.
Pe trupul istovit de-atâta goană,
Atâtea sărutări am părăsit,
Sub cerul care stelele-şi răstoarnă,
Într-un tăcut de pulberi infinit.
Cât te iubesc şi-acuma n-am cuvinte,
Să-ţi spun aceasta-n gestul meu mărunt!
Trec caii sforăind mult prea fierbinte,
Sub ochiul lunii ce se uită crunt.
Abandonaţi mai rătăcim sihaştri,
În cerul negru tremurând obscur,
Când tu şi eu furăm un pumn de aştri
Și-o altă lume prinde-n paşi contur...
Din depărtare
Din depărtarea-n care stai,
Aud din versul doi cum strigă,
Inimile-nfrigurate,
În serile de noi uitate.
Nebune-n pragul porții tale,
Lași gândul să se ducă,
Oricum îți este frig de frică,
Fiindcă am devenit nălucă.
Tu mă cuprinzi dintre imagini,
Să-ți stau cuminte-ntre cuvinte,
Îmi mângâi gândul după margini
Și-aduci durerile aminte.
Mă duc spre lună să o prind,
Să-i spun ce doruri m-au lovit,
Acolo versul îl închid
Și plec în timpul nesfârșit.
De va fi să te regăsesc,
Cu amintiri strânse buchet,
De poezie îți vorbesc
Și fac din rime tabiet.
-->
Răspunsuri