Aş vrea...
Aş vrea şi eu să fiu, dar nu se poate,
Un altul are scris locul în cer,
De-aceea străluceşte-n orice noapte,
Fiindcă bijuteriile nu pier.
Eu nu azvârl decât lumină pală
Şi scriu aiurea versuri de brocart,
În care ureori de tâmpla goală,
Se sparge vorba spusă spre înalt.
Cad îngerii cu feţe de lumină,
Pe aripile vremii scânteind,
Se face ziuă iarăşi în grădină,
Cu clipe de dorinţe fremătând.
Copacii către cer încet ridică,
Umbrele plopilor ce nu au soţ
Şi toamna somnolentă-n frunze pică,
În arborele-ngenuncheat la colţ.
Îmi vine-aşa un scris fără oprire,
Un drum ce duce parcă prin cireşi,
Poemul meu onest despre iubire,
Am să-l rostesc în cale dacă-mi ieşi.
Singurătatea-ncetişor mă roade,
Iar urma mea se scutură de nopţi,
Aceste versuri uneori neroade,
Le-mpart acuma, buni şi răi, la toţi.
Afară plouă parcă e pedeapsă,
Cu tine vreme astăzi mă confund,
Şi într-o pânză... parcă vin acasă
Şi-n criptă ca Bacovia m-ascund...
Lumina ta pe umeri cade tristă,
Aş vrea în cerul meu să-mi fac culcuş,
Dar nasul lăcrimează în batistă
Şi simt nevoia să opresc sub duş.
De Eminescu versuri cât se poate,
Să scrieţi mult cu vorbe de argint,
Când clopotul singurătatea bate
Şi zvârle-n cer cu florile de mirt.
Picul de strop..
În acest timp se scutură lumină,
Pe bolta lumii iar va răsări,
Picul de strop cu ardere de smirnă,
Care de azi ne scrie poezi.
Spre bolta cerului urcă agale,
Înşiruind cuvinte pe poteci,
În nopţile întinse pe la poale,
De dimineţi prea agere şi reci.
La urma urmei îi rămâne calea,
Căzută-n vers de mii de ori,
Că-n palma ei e pietruită valea,
Care-a purtat atâţia visători.
Pe cerul asta ce brodează stele,
Luceferii sunt călători,
Numai cuvintele sunt grele
Şi stau în versuri uneori.
-->
Răspunsuri