Ultima strigare
Ultima strigare, viaţă... rămăşiţe,
Au rămas sărmane, vorbe de frământ,
Arbori de-ntuneric plângând pe costişe,
Ramuri de dorinţe rupte la pământ.
Între noi mai umblă ultima strigare,
Păsările ţipă, noaptea cade grea,
Plouă parc-a toamna, a însingurare,
În ceşcuţa goală nu mai e cafea.
Lacrimile plânse scuturate-n van,
Au spălat durerea prinsă între răni,
A trecut o groază de clipe prin an,
Câte se vor pierde lunecând prin vămi !
În pădure negre... doruri trec pribeag,
Pline de-ntuneric, cu schimbări la faţă,
Doar poetul umblă, legat de catarg,
Lunecând pe ape către dimineaţă.
Undeva în versuri vrea să te închidă,
Să îţi fure paşii cu-o umbră de cânt
Şi frumoasa scoică, s-o pună-n firidă,
Pentru nopţi cu lună, vrea să-i fii descânt.
Ancorezi primejdii..
Ancorezi primejdii libere pe seară
Şi mă uiţi în noaptea ce te-a bântuit,
Lacrimi pe cuvinte am lasat să ceară,
Picul de lumină ce m-a părăsit.
Iar mă prinde groaza..ultima suflare,
Când pretenţii cad noaptea-ntr-un pamflet,
Rătăceşti prin versuri ca o întâmplare,
Să arunci în van slove de poet.
Toamna arde-n tine. Soarele tresare,
Lăsând peste vreme pletele în zori
Şi amurul vine ca o încetare,
Ca s-aducă-n vise grădina cu flori.
Ne rămâne cântul. O Câtă sfidare !
Astăzi printre dodii, dorurile curg,
Ne mai leagă timpul, ca o alinare
Să ne-aşeze-n braţe, florile din burg.
-->
Răspunsuri