ULTIMUL PRIETEN, PATUL
Ai vrut să afli cum mă simt,
Ţi-am spus şoptit fără să mint,
Că am o boală deocheată
Şi şansă-i mică de a fii vindecată.
Ai ascultat te-ai speriat şi ai fugit,
Lăsându-mă pe patul ruginit,
Care învechit de anii suferinţei,
Mă susţinea cu forţa biruinţei.
Singurătatea m-a cuprins din spate,
M-a strâns mai tare şi mi-a dat dreptate,
Durerile îmi îmbătase trupul,
Mă consolam şi mi-am văzut destinul.
Întinsă stam pe bunul meu prieten,
În drumul lung către Eden,
Care-mi doream să fie mai aproape,
Ca trupul de dureri să-mi scape.
Şi-atunci am plâns pe umerii de fier,
Care deodată mi-au vorbit ca prin mister
Şi-au zis: Tu n-ai fost singură nici un minut,
Chiar dacă altceva tu ai crezut.
Durerea ta din suferinţa ne-ncetată,
O simt amarnic în inimă de-ndată,
Ce trupul tău devine tot mai greu
Şi-ncepi să mi te rogi la Dumnezeu.
Eu am ajuns astăzi, un pat uzat,
Doar pentru că rugina m-a mâncat
Şi-mi dă dureri ce îmi doboară,
Puterea ce-o aveam odinioară.
Te consolez şi-ţi spun toate acestea,
Pentru că ştiu şi eu ce e durerea,
Chiar dacă sunt mai rece decât tine
Şi sânge nu-mi curge prin vine.
Şi-apoi în viaţa mea de pat sprijinitor,
Am tot văzut cum unii vin şi mor,
Întinşi pe mine ca la ei acasă,
Lăsându-mi mie boala odioasă.
Nu-ţi pierde firea , învaţă să înduri ,
Că sunt cu tine şi nu sunt din scânduri,
Aşteaptă-ţi clipa de eliberare a spiritului
Şi uită-ţi pe salteaua mea durerea trupului.
-->
Răspunsuri