Soarele, intrat pe geam, îi înțeapă ochii și-l trezește. Se scoală și, după ce-și face toaleta de dimineață, hănește animalele din gospodărie: porcul, vaca , oile și găinile, umple „valăul” cu apă și duce în casă două găleți cu apă proaspătă din fîntînă. Soția a aprins focul in sobă și i-a încălzit mîncarea și i-a pregătit pachetul cu mîncare.
- Săru’mîna (a) mea, doamnă! Io mă duc la serviciu. Cum te simți?
- Bine, numa’ că neastîmpăratul bate cu pumnii și cu picioarele…
- Să ai grijă de tine!
- Bine, Ioane, o să am.
Își verifică bicicleta, ca să nu aibă surprize pe drum, apoi o încalecă și…la drum! Are de străbătut mai bine de zece kilometri pînă la Huedin, dar s-a obișnuit și a devenit rutină, deși îl cam scutură calcatul peste pietrele de pe ulița satului și pe pavelele din piatră de pe Drumul Național.
Jumătatea drumului, pe sub poala dealurilor împădurite, este plăcut, dar pe Lunca Huedinului, cu dealuri mai mici, acoperite de culturi vegetale, e mai monoton. Pierdut în griji și gînduri, trece repede peste acest impediment:
Au fost șapte frați, șase băieți și o soră, în casa de lemn din vîrful dealului, cu două cămăruțe cu geamuri mici și acoperită cu șindrilă. După obiceiul timpului, datoriță imposibilității de a hrăni atîtea guri flămînde, de mic a fost dat de slugă la unul din cei care aveau puțină, sau mai multă, stare, din Bologa sau din satele învecinate. El a fost dat de slugă la Oncuț, un om zgîrcit, ceea ce i-a făcut pe sluji să cam facă foame. Vorba lui era: “de doauă ori zamă și numa odată ptită; mînce Dracu’ în mațele voaste!”
Graiul ardelenesc, datorită vicisitudinilor vremurilor, s-a transmis de la străbuni și păstrat cu sfințenie numai oral, așa că e imposibil de redat în scris. Din păcate corifeii Școlii Ardelene s-au ocupat numai de lat(r)inizare și nu de limba neaoșă a romînilor. Mare minune că a supraviețuit! Se pierde graiul, se pierd tradiții și obiceiuri, se pierde identitatea...fiecărui sat. Mare pierdere culturală. Nu cred că e așa de greu să se desemneze litere care să facă posibilă scrierea. Poate că e, deja, tîrziu!?
A supraviețuit și a reușit să facă și patru clase la școală. Atîtea clase avea școala din sat. Sora s-a căsătorit, iar fratele mai mare a plecat în lume să-și caute de lucru. Apoi a căzut un mare necaz peste familie:
Luca-tatăl, alături de alți consăteni, mobilizați de un candidat la alegerile naționale, s-au deplasat la Ciucea, unde era secția de votare. Contracandidatul era cunoscutul poet, Octavian Goga, care acum se îmburghezise și participa la alegeri ca și candidat din partea unui partid cu orientare legionară. Haidamacii, legionari, au fost necruțători cu cei veniți să voteze cu adversarul. I-au bătut și alungat. Luca s-a ascuns în cotră (spațiul pentru lemne la o sobă ), într-o casă, dar l-au găsit și l-au împuns cu parii. La scurt timp, datorită gravității rănilor, a decedat. Dumnezeu nu bate cu parul, cum a fost bătut Luca. La scurt timp și Goga a mirosit florile de la rădăcină.
Astfel, fiind cel mai mare dintre frați, la 14 ani s-a angajat ca miner în cariera de piatră și a devenit întreținătorul familiei. Grea meserie: să stai pe stînci, atîrnat în funie și să dizloci pietrele cu ranga, fie vară, fie iarnă!
Moșu și O. Goga
Motto:
Astăzi, în campania electorală,
Se dă mită,…din ciordeală.
Acesta-i doar un foc de paie –
Pe vremuri se lăsa cu bătaie:
Nori negri a aruncat peste țară,
Semănând spaime, scorpia legionară.
Din munți, cuprinși de insomnie,
S-au ridicat moții cu mânie.
A dat moșu’ cu cujma de pământ:
Oare aceștia n-or avea nimic sfânt,
De rostesc așa ispititoare palavre,
Dar lasă-n urmă mii de cadavre?
Cai negri s-au pornit la drum,
Cu plete fluturând în vânt, de fum,
Ca să poarte hotărâtori de soarte
În alegeri, să pună o amprentă aparte.
Destinul l-a purtat pe moșu’
Ca să-l aleagă pe „Cocoșu’”
Și-au pornit, hotărâți, din Bologa,
În cuibul legionarului (O) Goga.
Au fost ciucenii gazde primitoare
Și i-au întâmpinat cu ramuri în floare.
Pe ștampila lor scria: moarte! –
Le-au pus rădăcini de ram în spate.
S-a dus moşu’ în pustii
Lăsând orfani şapte copii.
Înroşit, de sângele lui moşu’,
A curs plângând până şi Crişu’.
„Şi jale poartă Mureşul” la câmpie
Şi duc tustrele Crişuri”– sărăcie
Or fi, oare, regretele poetului
Amestecate cu sângele moşului?
MdRaesculum, iulie 2011
PS: Și-astfel, la paisprezece ani,
– Braț de muncă, pentru bani, –
Tatăl meu s-a sacrificat –
Viața lungă de el nu s-andurat!
Goga a fost un mare scriitor, dar un om cu lumini și umbre.
La cîțiva ani, în urma diktatului de la Viena și a anexării Transilvaniei, satul a căzut în zona ocupată, așa că a fost mobilizat în oastea inamică. Într-o permisie, granița fiind aproape de casă și aflîndu-se la lucrul cîmpului în apropierea graniței, a “rătăcit” drumul de întoarcere și a coborît în satul vecin, în România. L-au prins jindarii și l-au înrolat în oastea română, la vînători de munte.
Unitatea a fost detașată pe frontal din Moldova și integrată în Divizia Tudor Vladimirescu, divizie înființată de ruși din prizonieri români, așa că a luptat, avînd funcția de telefonist, pînă la eliberarea țări, în confruntări de stradă prin orașele din Ungaria, i-au înghețat picioarele în Munții Tatra și a a fost rănit în fața Vienei. A fost tratat într-un spital din Oradea, apoi a fost lăsat la vatră.
S-a căsătorit în 1945 și primul copil i s-a stins cînd abia împlinise vîrsta de șase luni.
În zonă s-au cantonat noii “prieteni”, trupele de ocupație sovietice.
Comuniștii, instalați la putere, nu prea aveau aderenți în zonă, dar, pentru a duce muncă de „lămurire”
a populației să se înscrie în colectiv, aveau nevoie de activiști. Așa l-au „lămurit” și pe el și l-au trimis la un curs de specializare, la Timișoara.
Cel mai haios a fost examenul la Limba Rusă: Cum era greu s-o învețe în șase luni, nimeni nu s-a omorît cu învățatul, așa că i-au dopat pe tovarășii sovietici cu apă de foc –pălincă - și au luat examenul.
A intrat în Huedin și a ajuns la sediul Comitetului Raional de Partid, în centrul orașului, la timp pentru ședința programată.
Prim-secretarul a început prin a le ține o lecție de Economie Politică:
... Odată cu schimbarea regimului capitalist, a fost elaborată și Noua Economie Politică (N.E.P). Toate bunurile burgheziei, obținte prin truda celor ce muncesc, au fost trecute în proprietatea statului,deci a poporului. Așa s-a putut trece la reconstrucția țării, distrusă și epuizată de război. S-au format societăți mixte româno-sovietice (SOVROM-uri), beneficiind de experiența tovarășilor, sovietici, în gestionarea societăților de stat și putînd să achităm astfel și datoria de război stabilită prin Tratatul de la Paris.
…. - Tovarăși, ce face capitalistul cu profitul? Îl bagă în buzunare. Dar, la noi, ce face statul cu plusvaloarea? Investește în construirea de uzine, școli, locuințe și altele.
În spatele sălii, unul din activiști, mai încet ca să nu audă șeful:
- E, de-acee’ suferim noi!
….. - Deci, Tovarăși, trebuie să continuăm aplicarea hotărîrilor Partidului ( Muncitoresc Român ), de punere în comun a forței de muncă și a mijloacelor, pentru a crește producția agricolă. Are cineva ceva de obiectat, vreo nelămurire, întrebări?
Nimeni nu are și , majoritatea, nici chef de a se lua la harță cu oamenii, pentru a-i lipsi de proprietățile lor.
- Dacă nu aveți, sînteți liberi, iar de mîine fiecare a continua să activeze în zona stabilită.
I s-a făcut de una mică, așa că, mai spre marginea orașului, pentru a nu-l vedea șefii, a intrat într-un bufet. Bufetarul îl cunoștea, așa că, fără nici o vorbă, i-a întins paharul plin. A plătit și s-a așezat la o masă, fără să se uite cu atenție cine este persoana care se mai afla la masă.
- A, ce surpriză! Salut, Ioane!
- Salut, Capota! (Capota era medical veterinar al orașului) Hai, noroc!
- Noroc ! și au ciocnit paharele. Ce mai e nou? Vă mai iau oamenii la păruială?, întreabă Capota cu un ton glumeț.
S-a uitat cu atenție în jur, ca să nu îl audă cineva.
- Pe mine nu, că nu au de ce. Păi, eu mă fac că muncesc,... știi vorba!
- Da, te știu, Ioane. Așa mai merge! Trebuie să ai puțin suflet și să înțelegi că nu-i ușor să renunți la ce ai. Știi și tu, că ai pămînt și animale.
- Da, am, dar trebuie să mai cedeze și ei, să cădem la un consens. Dacă vine altul în locul meu, îi ia cu forța, ba, dacă le face plîngere, că sunt dușmani ai poporului, înfundă ani grei de pușcărie.
Dacă ar face ca la mine în sat, unde oamenii dintotdeauna și-au pus oile împreună la pășunat și, pe baza cantității de lapte ce o au la măsuriș, se stabilește de cîte ori la vine rîndul ala „ lapte”. Oile rămîn ale oamenilor și iernează la ei acasă. Impozitul rămîne același. Palata ciobanilor se stabilește în funcție de cite oi are fiecare și nu mai trebuie trimiși copiii cu oile la pășunat. Ei trebuie să meargă la școală. Nu-i mai bine așa?
- Da, aici ai dreptate.
- Eu încerc să le explic oamenilor , tot așa, „la un pahar de vorbe”. Nu vreau să fac rău nimănui rău, ca să nu fiu ciomăgit. Nu înțeleg că avem și pe tovarășii sovietici pe cap, care stau cu ochii pe noi.
- Ioane, stai liniștit, tu ești om bun și n-o să pățești nimic. Văd că le vrei doar binele, iar dacă vine altul în locul tău pot avea necazuri. Pînă nu le iei ce au, oamenii te vor înțelege.
- Mulțam, prietene, pentru vorba bună! Dar, nu te-am întrebat, tu ce mai faci?
- Ce să fac? Eu vindec animale, nu suflete de femei, ca tine, îi spune făcînd cu ochiul.
- Noa, sănătate! Mă grăbesc, că mă așteaptă nevasta, gravidă.
- S’-ai noroc de data asta, Ioane!
- Mulțam, și tu, la fel!
La cîteva luni i-a născut soția un băiat.
Zona de activitate o avea în cîteva comune din apropierea Huedinului, unele situate în zona de șeș, iar altele în zona de munte. Locuitorii stăteau cu frica în sîn, nevoind să intre în colectiv. Ioan „bătea” satele și stătea de vorbă cu oamenii, mai ales la bufet și, fiind un bărbat chipeș, dar și tovarășul de la raion, femeile erau foarte amabile cu el și-l invitau, deseori, în casă: să se odihnească, să se răcorească, să se încălzească...
Într-o zi l-a chemat secretarul de partid la el și i-a spus:
- Ioane, avem nevoie de ofițeri politici în armată, pentru educarea soldaților. M-am gîndit că o să te tenteze avansarea în funcție, creșterea semnificativă a salariului, casă pusă la dispoziție, respectul de care o să te bucuri. Tu, care ai făcut războiul și ai o minte ascuțită, nu cred că nu ai avea și șanse mari de avansare în grad. Fiind la oraș, se pare că Dejul ar fi prima destinație, ai putea să asiguri copiilor o școală bună.
- Da, e tentant, mulțumesc pentru încredere! Trebuie însă să discut cu soția, ca să obțin și acceptul ei.
- Bine, îți dau trei zile pentru meditație și să rezolvi cu soția.
A ajuns acasă și i-a spus soției despre șansa ce i se oferă, dar aceasta i-a spus:
- Gîndește-te, Ioane, aici avem casa și pămîntul. E puțin ce producem în gospodărie, dar am mai trecut prin vremuri grele și nu am murit de foame. Copilul acesta și alții, de-or mai veni, vor crește alături de noi și ne vor ajuta și părinții. Eu am fost refugiată, în cei patru ani de ocupație, la Turda și nu mi-a plăcut viața de la oraș. Dacă vor dori copiii să meargă la școală sau să lucreze la oraș, treaba lor…
Secretarul nu a fost încîntat, pe de o parte, dar , pe de altă parte, s-a bucurat că-i rămîne un angajat bun și nu trebuie să angajeze un începător, care să nu se descurce.
După vreo trei ani a atașat un scaun la bicicletă și, într-o zi, și-a luat copilul cu el la Huedin. I-a arătat orașul, biroul, i-a cumpărat dulciuri, într-un cuvînt i-a făcut toate plăcerile. Nu vă spun cît de încîntat a fost copilul, dar și tatăl...
A reușit să convingă locuitorii satelor să facă „ întovărășiri” pentru turmele de oi, așa cum și-a propus.
Cînd spectrul colectivizării a devenit tot mai amenințător, oamenii s-au revoltat și unii au acționat împotriva autorităților. Armata a intervenit și au avut loc lupte puternice în munți.
Anul 1958. Ședință la sediul de la raion. Același secretar deschide ședința, apoi spune:
- Tovarăși, rebeliunea a fost înăbușită. Fiind trădat, de un bandit de-al lui, capul bandei, doctorul veterinar Capota a fost prins, cu ajutorul unor agenți speciali ai Securității, de la București, care au aflat semnalul, de a bate de trei ori în ușa acestuia. Era întins pe pat, cu pistolul și otrava pe masă. Neștiind că a fost trădat, a stat liniștit cînd agenții au bătut la ușa și nu a mai apucat să ajungă la masă.
Tovarășe G. Ioan, datorită lipsei dumneavoastră de vigilență, bandiții au acționat nestingheriți tocmai în zona pe care o aveți în responsabilitate. Ai fost iertat odată, de acuzația că ai fi chiabur ( socrul deținea 1,5 hectare de teren), dar ați recidivat.În consecință, sunteți sancționat cu demiterea din funcție și, pentru a fi în siguranță că nu mai greșiți, nu mai puteți presta în nici o funcție cu responsabilitate. Veți lucra ca portar la cariere.
Partizanii au fost judecați și executați, iar toți acei care i-au ascuns sau i-au sprijinit au fost condamnați la închisoare pe viață ( familiile Șușman, Dejeu...) Au fost eliberați în anul 1964, odată cu toți deținuții politici.
Tot în anul 1958 sovieticii și-au retras trupele din România, deci și din zonă.
Opoziția, la colectivizare, a întîrziat cu cîțiva ani punerea în aplicare a intenției autorităților. Abia pe la începutul anilor șaizeci s-a reușit să se treacă cu tăvălugul peste voința populației. Totuși zona de munte a scăpat de colectivizare, deci și satul lui, Bologa.
Intrînd în rîndul lumii, a avut parte de multe umilințe. Oamenii fiscului erau neiertători: intrau în casă și, dacă nu avei plătite impozitele, confiscau bunurile cele mai valoroase. Totul era cartelat și trebuia să mituiești vînzătorii prntru un sac de făină, ulei, zahăr, haine, încălțăminte etc.
“Cuparii”
Doar câţiva ani de la război…
Mare-i sărăcia pe la noi:
Grânele merg la ruşi, vagoane pline
Şi în ţară nu mai este pâine.
Toate produsele sunt cartelate –
Obţii ceva, în plus, doar pe la spate.
Mama plânge pe înfundate –
Iar nu am mâncat pe săturate.
Când vine mama de la prăvălie,
Îi ies înainte cu bucurie:
- Mi-ai adus ceva şi mie?
Caut în straiţa, ce-mi aduce?,
Și nu găsesc nimic dulce.
- Ce să-ti fac eu, dragul mamii,
Dacă s-au bătut “cuparii”?
N-am văzut dulciuri cu anii –
Tot mereu se bateau “cuparii”?
“Cuparii”mi-au fost pacostea vieţii
Și mi-au marcat anii tinereţii.
(Copiilor le-am asigurat o viaţă frumoasă –
Am alungat “cuparii” din casă!)
……………………………………..
Se mai întreabă cineva, acuşi,
De ce nu i-am iubit pe ruşi?
Alt răspuns nu poate să fie:
Nu mi-au produs nici o bucurie.
N-am urât poporul lor, necăjit,
Ci pe acei ce țara ne-au jefuit
Și poporul rău l-au mai chinuit.
Generaţia mea a avut de suferit.
Mdraesculum mai 2012
PS: 1. (A se citi: cuparii= cu parii)
2. Treizeci de ani mai tîrziu, cînd alimentele erau iar cartelate, îl înjura în public pe Ceaușescu: „ La patruzeci de ani de la război, cînd nu mai trebuie să plătim despăgubiri de război, spunea, să nu am eu ptită pe masă, să-l…”
S-a stins cu două luni înainte de a-l putea vedea pe dictator - așa cum ar fi dorit - ciuruit și șandramaua dărîmată. Altele au fost speranțele lui în această lume…
-->
Răspunsuri
Felicitări!, Mircea.
Mulțam fain, Mihaela! Mai greșesc cîteodată cele două mîini stîngi ale mele...în proză!
Week-end...pe placul sufletului!
Cu drag
Octavian Goga (1881 - 1938)
Poezii(1905)
Ne cheamă pământul(1909)
Din umbra zidurilor(1913)
Cântece fără ţară(1916)
Din larg (1939) (poeme postume)
Mulțam, Cami! Am spus că a fost un mare poet, dar caracterul i-a ...jucat feste.
asta cam asa este..uneor,i cultura si inteligenta e umbrita de caracterul sau personalitatae unui om.Important este, sa asimilam ce-i bun.
Am lecturat cu placere Mircea ...Felicitari!