sursa: ziarullumina.ro, auror: Bogdan SCORŢEA
Icoana Înălţării Domnului la cer, ca majoritatea reprezentărilor iconografice, vizualizează evenimentele dumnezeieşti pe care Biserica le cinsteşte în chip sărbătoresc. Ca şi sărbătoarea, icoana Înălţării are o vechime foarte mare şi, cu unele excepţii, s-a păstrat de-a lungul veacurilor aproape neschimbată, prezentând, în limbajul artistic adecvat, taina trupului transfigurat al Domnului şi ridicarea lui în sânurile cereşti ale Tatălui.
Sărbătoarea Înălţării Domnului la cer este unul dintre cele mai vechi praznice creştine, atestat încă din secolul al IV-lea de Eusebiu de Cezareea, în jurnalul pelerinei Egeria la Locurile Sfinte sau în Constituţiile Apostolice. La început, Înălţarea se serba la 50 de zile după Paşti, împreună cu Rusaliile, ca o pecetluire a perioadei pascale. Abia în secolul al V-lea este amintită de Fericitul Augustin ca fiind prăznuită într-a 40-a zi după Înviere, dată care va şi rămâne stabilită în calendarul bisericesc.
Icoana sărbătorii înfăţişează ceea ce evangheliştii Marcu şi Luca descriu în scrierile lor sfinte, anume că Domnul Hristos s-a înălţat la cer fiind învăluit de un nor, în văzul Apostolilor şi al celor doi bărbaţi (îngeri) care le spuneau Apostolilor că tot aşa va veni Domnul, la sfârşitul veacurilor. Icoana redă în limbajul ei specific aceste lucruri, dar le şi completează, primind elemente care întregesc semnificaţia doctrinară a evenimentului.
După cum menţionează textul scripturistic, cadrul icoanei este un ţinut deluros sau muntos, pentru că Înălţarea Domnului s-a petrecut pe Muntele Măslinilor. În acest spaţiu apar personajele sfinte, dispuse, în majoritatea reprezentărilor, într-o construcţie simetrică, care evidenţiază două planuri, unul pământesc, cu Apostolii şi cei doi îngeri şi Maica Domnului în centru, iar deasupra, pe acelaşi ax, Mântuitorul în slavă, înconjurat de îngeri, ridicându-se la cer.
[…]
-->
Răspunsuri