Pe urmele lui Hristos ajungem la cer
Într-o noapte stând la rugăciune un bătrân monah a avut o descoperire de la înger. A văzut un drum lung, un drum care pornea de pe pământ și se ridica în aer, până se pierdea în nori și de acolo se îndrepta spre cer. Dar nu era un drum ușor, ba chiar că era o cale plină de piedici, presărată cu cuie ruginite, pietre tăioase și ascuțite, cioburi de sticlă. Oamenii mergeau pe acel drum desculți. Cuiele se înfingeau în tălpi, picioarele multora erau însângerate. Dar oamenii nu renunțau: doreau să ajungă în cer. Însă orice pas aducea durere, iar drumul era încet și greu.
Apoi, l-a văzut pe Iisus cum mergea înainte. Și El era desculț. Mergea încet, dar cu hotărâre. Și nu se rănea la picioare. Iisus urca fără încetare. În sfârșit, ajunse în cer și acolo se așeză pe un tron aurit.
Privea în jos, la cei care se străduiau să urce. Îi însuflețea cu privirile și gesturile Sale, îi îndemna să meargă pe urmele Sale. Imediat în urma lui venea Fecioara Maria, mama Lui. Fecioara mergea chiar mai repede decât Iisus.
Și știți de ce? Pentru că ea călca pe urmele lăsate de El. Astfel ajunse iute alături de Fiul său, care o așeză pe un jilț mare la dreapta Sa. De acolo, și Fecioara Maria începu să-i încurajeze pe cei care urcau și îi poftea să calce, asemeni ei, pe urmele lăsate de Iisus, deoarece pe acolo oricine ar fi pășit nu s-ar fi rănit și nu și-ar fi pricinuit durere.
Cei înțelepți așa și făcură și înaintară grabnic spre cer fără dureri și plângeri. Ceilalți însă plângeau amarnic din pricina rănilor, se opreau adesea, uneori renunțând de tot și oprindu-se pe marginea drumului copleșiți de tristețe, deoarece ochii lor nu era țintă la Hristos și Maica Sa cea Sfântă.
Călcau în plin prin țepi și mărăcini fără a lua seama la urmele pașilor lui Hristos.
Dă-ne Doamne înțelepciunea și mărimea de suflet să primim cu dragoste învățăturile cele sfinte, toate îndemnurile folositoare mântuirii noastre în acest veac al orgoliilor și al iubirii de sine. Scoate-ne Tu, Doamne, în cale oameni bineplăcuți Ție care să ne fie de pildă prin ascultarea față de Tine și să luăm aminte la lucrarea lor. Unește-ne într-un gând și ajută-ne să trăim în comuniune și pace întărindu-ne unii pe alții precum odinioară vechii creștini care trăiau în deplină frățietate! Amin!
Puterea jertfei
Într-o seară, la un han, doi călători vorbeau despre drumul lung pe care îl mai aveau de străbătut, cinstindu-se cu un pahar de vin. Deodată, lumea de afară începe să ţipe. Alarmaţi, cei doi străini ies în uliţă, unde văd o casă cuprinsă de flăcări, iar alături o femeie ţipând:
- Copilul meu, copilul meu este în casă!
Fără să stea pe gânduri, unul din cei doi călători intră printre flăcări şi, după ceva timp, iese cu pruncul în braţe. Femeia îi mulţumeşte cu lacrimi în ochi, în timp ce lumea îl priveşte cu admiraţie, pentru fapta sa. În tot acest timp, prietenul său nici nu se mişcase, ci aştepta liniştit în faţa hanului. Întorşi amândoi la masă, acesta îi spune:
- Eşti nechibzuit. Puteai să mori, ce te-a făcut să-ţi rişti viaţa ?
- Am sărit în flăcări pentru a salva copilul. N-am făcut nimic deosebit. Dacă te uiţi cu atenţie în jurul tău, vezi că toate se jertfesc unele pentru altele: până şi grăuntele din pământ putrezeşte pentru ca din el să răsară o plantă nouă, o mlădiţă care să ducă viaţa mai departe, mama îşi sacrifică tinereţea pentru a-şi creşte copiii şi a-i educa, soldatul moare apărându-şi ţara şi aşa mai departe; toate trăiesc unele pentru celelalte.
- Bine, dar dacă ai fi murit şi tu, ce realizai ?
- Atunci, poate că aş fi fost şi eu asemenea grăuntelui...
Lumea toată este călăuzită de exemplul Mântuitorului, Care S-a jertfit pe Cruce pentru mântuirea noastră. Omul trebuie să urmeze şi el acest exemplu fără de care viaţa nu are sens. Cel cu sufletul curat caută binele celorlalţi şi nu pe al său; se roagă pentru toţi şi nu pentru sine; deci, prin tot ceea ce face, trăieşte pentru ceilalţi, nu doar pentru el însuşi.
“Când vă veţi curăţa sufletele voastre, atunci ele vor străluci şi se vor împărtăşi de prezenţa lui Dumnezeu şi de dumnezeiasca şi cereasca Sa strălucire. Atunci, sufletele vor fi ca nişte oglinzi curate, îndreptate spre
lumina dumnezeiască şi vor putea primi şi ele strălucire” - Sfântul Dionisie Areopagitul.
Dragostea călugărului
Pe un drum, un câine a sărit la un om şi a început să-l latre. Omul însă a pus imediat mâna pe o piatră şi a aruncat după animal. Câinele s-a ferit imediat şi, ce să vezi?!, a sărit mai tare la om, gata-gata să-l muşte. Speriat rău, omul a mai apucat doar să intre într-o curte şi să trântească poarta. Acum stătea acolo, în timp ce câinele urla de mama focului dincolo de gard.
Chiar în acel timp, a trecut pe stradă şi un călugăr. Văzându-l, câinele a sărit la părinte, lătrând şi arătându-şi colţii. Liniştit, călugărul a scos o bucată de pâine din traistă şi i-a întins-o căţelului. Imediat, acesta a încetat să latre, s-a apropiat uşor-uşor şi, dându-şi seama de bunătatea omului, a luat bucăţica de pâine chiar din mâna acestuia şi a început să o mănânce de zor. Apoi s-a aşezat lângă călugăr, dând din coadă.
- Vezi, omule – i-a spus părintele celui din spatele gardului – bunătatea naşte totdeauna bunătate. Dacă tu ai fost rău cu câinele, cum ai fi vrut să fie el cu tine. Hai, vino şi mângâie-l! Să nu mai faci niciodată un rău, acolo unde poţi face bine. Şi crede-mă, oriunde şi oricând poţi face numai bine. De tine depinde!
“Dragostea este bucuria de a face altora bucurii” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
-->
Răspunsuri
Imagine din Internet
Șoricelul cel viteaz
Un șoricel de casă, de rasă, bine crescut și plăcut la vedere, alergând mereu disperat din calea pisicii, se pomeni într-o bună zi în pivnița unei case de oameni înstăriți.
Din pricina întunericului, căzu într-o băltoacă ciudată.
Era o baltă de palincă, din cea mai de soi, scursă de sub cepul prost așezat al unui butoiaș făcut din lemn de stejar.
La început, șoricelul nostru gustă timid din acea licoare curiosă.
Îi plăcu savoarea ei. Avea un gust puternic și bine definit, aluneca pe gâtlej asemeni focului.
Când bău tot ce era în baltă, șoricelul nostru se îndreptă de spate, se bătu cu pumnii în piept, își luă o înfățișare feroce și strigă:
- Unde-i pisica?
În vremea noastră prea multă lume are curaj doar cât un șoarece! :)
Iubirea semenilor, iubirea de Dumnezeu sau iubirea de sine
Această poveste este a unui soldat, care, în sfârşit, se întorcea acasă, după ce luptase în Vietnam.
El îşi sună părinţii din San Francisco:
- Mamă, Tată, mă întorc acasă, dar înainte vreau să vă rog o favoare. Am un prieten foarte bun pe care mi-ar face plăcere să-l aduc cu mine.
- Sigur, au răspuns. Ne-ar încânta să-l cunoaştem.
Există ceva ce ar trebui să ştiţi dinainte. El a fost rănit îngrozitor în luptă. A călcat pe o mină şi a pierdut un braţ şi un picior. Şi în afară de asta nu are nici-un loc unde să locuiască.
-Ce suferinţă!!! Regretăm mult să auzim asta.
Poate putem să-l ajutăm să găsească vreun loc unde să locuiască.
-Nu mamă, eu vreau ca el să poată locui la noi acasă! Ce să facă el acum în stadiul acesta și cine să aibă grijă de el. Părinții săi au murit și nu are pe nimeni!
- Dar fiule, nu ştii ce ne ceri, nu ai idee de gravitatea problemei ?
Mama de acord cu tatăl, indică: cineva cu atâta dificultate ar fi o sarcină prea grea pentru noi. Avem propria noastră viaţă şi nu vrem un lucru ca acesta să intervină în modul nostru de a trăi. Nu ne putem permite sa îngrijim o persoană invalidă care nu poate face ceva.
Cred că te poţi întoarce acasă şi uită acest subiect, o să găsească el o soluție la problema lui și nu trebuie să devină o povară pentru noi!
El îşi va găsi singur un mod de a-și rezolva problemele!
Fiul întristat profund închise telefonul şi niciodată nu au mai auzit de el.
Câteva luni mai târziu, părinţii au primit un anunţ de la poliţie, informându-i că fiul lor murise căzând de pe un pod.
Poliţia nu poate găsi un verdict pentru această moarte!
Părinţii, îngroziţi, au zburat în oraşul unde se afla fiul lor şi au fost duşi la morgă pentru identificarea cadavrului.
Ei l-au recunoscut şi spre groaza şi teroarea lor, au descoperit ceva pe care nu îl cunoşteau:
“FIUL LOR AVEA NUMAI UN BRAŢ ŞI NUMAI UN PICIOR”. Prietenul fiului lor era, de fapt, ... el însuși.
Părinţii din această poveste sunt ca noi, găsim că e mai uşor să iubim pe aceia care sunt perfecţi, frumoşi, sănătoşi, simpatici, dar nu ne plac persoanele care ne incomodează şi ne fac să ne simţim rău.
Să ne rugăm lui Dumnezeu, să ne dea puterea de care avem nevoie pentru a accepta, fără restricţii, persoanele aşa cum sunt ele, chiar dacă sunt diferite de noi.
Când cerem lui Dumnezeu, să ne dea răbdare, Dumnezeu ne răspunde prin diferite conjuncturi ale vieții!
Răbdarea se dobândește prin rugăciune în urma frământărilor sufletești, si prin dobândirea Harului de la Dumnezeu; ea nu se poate da, trebuie să fie învăţată, ea se cultivă si se primește în dar de la Dumnezeu.
Dumnezeu ne dă binecuvântarea iar fericirea depinde de noi.
Să nu cerem lui Dumnezeu să ne elibereze de durere, căci suferinţa ne apropie de semenii noștri şi, mai mult, ne apropie de Dumnezeu.
Ce s-ar face bogatul fără cel sărac?
Ce s-ar face cel sănătos fără cel bolnav?
Ce s-ar face înțeleptul fără cei neștiutori?
Așa a făcut Dumnezeu lumea ca să ne completăm unii pe alții, să avem nevoie unii de alții intrând astfel in ARMONIA creată de Dumnezeu!
Să-i cerem lui Dumnezeu să ne ajute să iubim pe ceilalţi, aşa cum EL ne iubeşte pe noi.
Și atunci abia Dumnezeu ne va spune: Ahhhh, în sfârşit, ai înţeles, OMULE, ce vreau de la tine!
“Pentru lume poţi fi o persoană, dar pentru o persoană tu poţi fi lumea”.
Șoimul și cioara
Un pustnic văzu odată într-o pădure un șoim.
Pasărea ducea spre cuibul său o bucată de carne: sfâșie carnea în multe bucățele și începu să hrănească cu ea un pui de cioară rănit.
Pustincul se minună de faptul că un șoim hrănea un pui de cioară și se gândi:
Dumnezeu mi-a dat un semn. El nu uită nici măcar un pui de cioară rănit. Dumnezeu a făcut ca acel șoim înspăimântător să hrănească o pasăre lipsită de ocrotire dintr-o altă specie.
Înțeleg de aici cum Dumnezeu dă tuturor ființelor cele de care au trebuință; și noi ne preocupăm într-atât de noi înșine…
De acum încolo voi înceta să mai am grijă de mine!
Dumnezeu m-a făcut să pricep ce am de făcut.
Nu am să-mi mai caut de mâncare!
Dumnezeu nu lasă în părăsire pe niciuna dintre creaturile sale: nu mă va abandona nici pe mine.
Zis și făcut: se așeză acolo în pădure și nu se mai clinti din loc: se ruga și iar se ruga; nu făcea nimic altceva. Rămase astfel timp de trei zile și trei nopți, fără a bea vreun strop de apă sau să ia vreo îmbucătură de mâncare. După aceste zile, pustnicul era atât de slăbit, încât nu mai era în stare nici să ridice mâna. Cum era așa lipit de putere, adormi. Și iată că în vis i se arată un înger. Îngerul îl privi cu tristețe și grăi:
"Este adevărat că semnul era pentru tine. Dar tu trebuia să înveți a urma pilda șoimului, nu pe cea a ciorii!”
Nu aştepta răsplată atunci când faci un bine
Era aproape de miezul nopţii. O femeie în vârstă, de origine afroamericană, se afla pe o autostrada din Alabama, cu maşina defectă şi înfruntând o furtună înfricoşătoare. Motorul se oprise şi nu mai pornea defel, iar ea, disperată, trebuia neapărat să plece către destinaţie. Udă de sus până jos, se hotărî să oprească prima maşină care ar fi trecut pe acolo.
Un tânăr de rasă albă se opri să o ajute, în pofida tuturor conflictelor care marcaseră anii ’60, între albi şi negri. Tânărul o luă şi o duse într-un loc sigur, o ajută să ia legătura cu cine trebuia, şi apoi o urcă într-un taxi. În disperarea ei, femeia părea jenată că nu-i poate mulţumi cum se cuvine. Îşi notă adresa tânărului, îi mai mulţumi o dată, şi plecă.
Şapte zile trecuseră, când în casa tânărului se auzi soneria de la intrare. Spre surpriza lui, un televizor color de mari dimensiuni îi fu livrat direct, printr-o companie de transport. Avea un bileţel, special lipit pe ambalaj. În el scria: “Profunde mulţumiri pentru ajutorul tău de pe autostradă. Ploaia nu numai că mă udase până la piele, dar îmi înecase şi sufletul. Atunci ai apărut tu. Mulţumită ţie, am putut ajunge la căpătâiul soţului meu care agoniza, cu doar câteva clipe înainte ca el să-şi dea duhul. Dumnezeu să te binecuvânteze pentru ajutorul pe care mi l-ai dat şi pentru binele pe care îl faci celor din jur, dezinteresat. Cu sinceritate, soţia celui ce a fost Nat King Cole”.
Hoțul de grâne
Doi țărani aveau o arie comună unde-și treierau grânele. Unul dintre ei era necinstit, celălalt, onestitatea însăși. Ambii treieraseră în aceeași zi bucatele lor și fiecare își lăsase grâul în arie până în ziua următoare. Cel necinstit voi să fure în noaptea următoare din grânele vecinului și, spre a le recunoaște, așternu pe el de cu seară o pătură.
Întâmplător, veni și celălalt țăran în seara aceea la arie și vâzând grânele acoperite, își zise: ”Ce om bun este vecinul meu! A acoperit grânele mele ca nu cumva să plouă și să mi se strice. Dar nu voiesc nici eu să fiu mai puțin cinstit. Mai bine să se strice grânele mele decât ale acestui om, atât de binevoitor…”.
Luă apoi pătura și acoperi grămada celuilalt. Noaptea, hoțul se duse acolo, pipăi pătura și își umplu sacul din grămada acoperită. A doua zi, venind în arie, constată cu rușine că grămada vecinului era intactă și că, de fapt, își furase lui însuși grâul.
De câte ori în viață omul nu-și fură singur pălăria și se păgubește pe sine!
Zgârciţii între ei
Un zgârcit s-a dus în vizită la un alt zgârcit. A luat cu el un pește decupat din hârtie și o ceașcă plină cu apă în loc de ceai.
Cel de-al doilea zgârcit nu era acasă, așa că l-a întâmpinat nevasta lui. A luat darurile, a mulțumit și l-a invitat să se așeze. Apoi a chemat slujnica să aducă o ceașcă de ceai goală și l-a poftit să bea ceaiul. A mai făcut cu mâinile un semn în formă de cerc și l-a poftit să mănânce plăcinte.
După ce a băut ceaiul și a mâncat plăcinta, zgârcitul și-a luat rămas bun și a plecat.
Nu mult după aceea s-a întors stăpânul acasă. După ce a ascultat cele povestite de nevastă, omul a spus: ”De ce a trebuit să-i dai o plăcintă întreagă? Puteai să scapi de el numai cu o jumătate!”
Ce înseamnă iubirea aproapelui
Un om bogat voia să meargă la Ierusalim, să se închine la locurile sfinte și a luat cu el, ca tovarăș de drum, un om sărac ce nu avea bani să ajungă acolo, dar dorea și el să ajungă pe urmele Mântuitorului.
Când se făcea seară, omul cel bogat poposea la oameni avuți, iar săracul găzduia la cei nevoiași, bolnavi și necăjiți pe care îi ajuta cum putea. De multe ori întârzia și îl reținea din drum pe cel bogat pentru a-i ajuta pe cei în necazuri și suferințe.
O dată săracul pregătea o înmormântare, dar cel bogat nu l-a mai așteptat, ci a mers singur la Ierusalim ca să nu piardă sărbătoarea Învierii Domnului și să-și oprească locul din frunte la slujba de Paști, ca un om bogat ce era.
La Sfânta Liturghie din noaptea Învierii, cel bogat l-a văzut chiar lângă Arhiereu pe consăteanul său cel sărac și s-a supărat și l-a mustrat pentru obrăznicia lui de a sta chiar lângă Arhiereu. Dar cel sărac s-a jurat că el nu a mai ajuns la Ierusalim, căci a întârziat ajutându-i pe cei nevoiași.
Atunci și-a dat bogatul seama că mai răsplătit a fost cel sărac pentru dragostea lui și ajutorul pe care l-a dat aproapelui său, decât el care a participat, fără folos însă, la slujba Învierii, la Ierusalim.
Când noi credem că întâietatea noastră în fața lui Dumnezeu constă în lucruri de suprafață și lipsite de adâncul iubirii de aproapele, ne înșelăm și ne furăm pe noi înșine!
-
1
-
2
-
3
-
4
-
5
de 5 Următor →