,,Adu-ţi aminte că vrăjmaşul necinsteşte pe Dumnezeu şi poporul cel smerit huleşte numele tău, Doamne.’’ (Psalmi 73, 19).
Domnul este în inima mea, sălăşluieşte ca o sămânţă din care îmi creşte credinţa. Domnul este veşnic acolo, o rădăcină a binelui imens împrăştiat în întregirea trupului meu, revărsându-se constant ca o sămânţă vitală supravieţuirii. Cu Domnul în faţă, cu Domnul pe umeri, pe creştet, în calea credinţei ce sunt, cu Domnul în întregirea Sa, mi-e sufletul un înalt – concept absolut al desăvârşirii. Oare sunt demnă de această imaculată sfinţenie? În mod particular, sunt o parte inegală a alcătuirii sub învelişul carnal şi şters. De regulă mă privesc mizantropic, mă autocritic dur şi cred că este necesar.
,,Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedpsit pe cel ce ia în deşert numele Lui.’’. Aceasta este a treia poruncă din care mi-am propus să disec câteva din aspectele ce implică respectarea sau consecinţele nerespectării ei. Normele creştin-ortodoxe au stabilit o serie de factori prin care această poruncă este încălcată, factori ce nu sunt altceva decât variante prin care se poate lua ,,în deşert’’ numele Domnului, ori Dumnezeu a dat poruncile pentru a fi respectate. Spune psalmistul: ,,Opriţi-vă şi cunoaşteţi pe Dumnezeu’’; aşadar nimic nu justifică voita sau nu încălcare a poruncilor, în special hula îndreptată fără sens împotriva lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este tot ceea ce poate fi suprem, este deasupra oricărui lucru sau manifestare; deci nimic nu ne îndreptăţeşte să ne jucăm cu numele Lui, să Îl purtăm dintr-o mână în alta, dintr-un gând în altul şi să îl desfiinţăm sub pretextul oricărei neînsem-nate stări prin care trecem într-un anumit moment. Avându-L cu noi ,,lumina necreată a lui Dumne-zeu îţi va da pretutindeni strălucirea ei; Soarele Dreptăţii îşi va trimite razele lui. Dar câţi n-au ochi, nu-i vorbă s-o dobândească acolo. Vor fi ca nişte orbi. Bună mireasma Duhului Sfânt se răspândeşte neîncetat şi va umple de bună mireasmă toate. Dar cei ce n-au dobândit încă de aici mirosul duhovnicesc, nu o vor simţi niciodată, ca de altfel nici aici.’’ În acest context, ne convin-gem de noi sub forma finită a ceea ce ne arată arhetipul primordial: un sens sacru, imortalizat în veşnicia incalculabilă. Astfel, suntem confruntaţi cu starea primară, acea stare în care omul aproape că nu era pasibil de greşeală sau, dacă o făcea, ţintea spre competenţa nevinăvăţiei, argumentând prin ideea că acel Dumnezeu adamic iartă tot. Nicăieri, în nicio scriere, nu am găsit că Iisus a cerut iertare lui Dumnezeu pentru cei care-I batjocoresc numele, aceasta ca o confirmare a cuvintelor Mântuitorului, Care a atras atenţia că există unele păcate pe care Dumnezeu nu le iartă.
Prin încălcarea poruncii a treia, ne întovărăşim cu diavolul. El este duşmanul omului şi-n mod excepţional a lui Dumnezeu; el întinde capcane în preajma omului în cele mai diverse şi atrăgătoare moduri, cu scopul meschin de a extinde microbul păcatului şi al morţii peste tot ceea ce este viaţă, strălucire şi frumuseţe. Diavolul este prototipul esenţial negativ, are vârful de ac cel mai ascuţit, iar muşcătura sa este aducătoare de moarte chinuitoare şi tenebroasă.
Diavolul a fost în preajma omului încă de la creaţie: la acea muşcătură profană din fructul nepermis, la căpătâiul pământului culpabil de sângele lui Abel, lângă Faraon cel înrăit şi chiar lângă evreii robiţi. Dacă este duşmanul lui Dumnezeu Cel Bun şi Iubitor, de ce îl lăsăm să pătrundă acolo unde ar fi de fapt locul lui Dumnezeu?
În Vechiul Testament hulitorii şi cei care luau numele lui Dumnezeu în derâdere, cei care îl înţelegeau şi îl interpretau fals sau îl foloseau în sens impropriu, erau ucişi cu pietre. Moise, din porunca lui Dumnezeu, a hotărât ca acei ce hulesc să piară şi asta pentru că Dumnezeu nu poate ierta toate păcatele, nu pentru că nu ar avea putere, ci pentru că aşa a hotărât El, iar ceea ce Dumnezeu a hotărât este sfânt. Spunea Mântuitorul, referindu-se la Duhul Sfânt: ,,Oricine ve huli împotriva Duhului Sfânt, nu are iertăciune în veac, ci de păcat veşnic va fi vinovat’’.
Înjurăturile sunt, cred, cele mai îngrozitoare consecinţe ale încălcării acestei porunci. Cel care înjură înfăptuieşte un păcat imens pentru că diavolul a aşezat răul în gura şi inima sa. Omul smerit, cu evlavie şi plecăciune în sine, nu se pretează la asemenea înjosiri; el nu-şi pleacă sufletul în faţa unor ,,dificultăţi’’ atât de simple şi nesemnificative. Omul smerit şi evlavios este înţelept, iar în încelepciunea sa discerne exactitatea răului şi falsului. Omul smerit este apt de Dumnezeul incon-testabil, iar la prezenţa diavolului este imun, pentru că acesta nu produce niciun efect asupra sa, manifestându-se exact ca o umbră care nu are putinţa decât de a trece ag, nelipindu-se de nimic. Omul smerit este temător de Dumnezeu până în profunzime. El urmăreşte doar trăirea sacră într-o convieşuire reală cu Dumnezeu şi în Dumnezeu. În omul smerit nu intră răul, ura, invidia, lenea şi toate armele nevăzute ale diavolului. Acestea trec, este adevărat, şi pe lângă cel smerit şi evlaios, dar nu-l ating, nu-l contaminează, pentru că el Îl are pe Dumnezeu în sine în orice împrejurare, ca taină proprie şi dătătoare de identitate.
Înjurăturile sunt acte nefireşti, nepersonale, de care omul, în unele momente ale vieţii se foloseşte iraţional. Odată intrate în inima omului, cu sprijinul celui rău, acesta poate deveni dependent de ele. Sunt ca şi un drog, doar că ele sunt ieftine la cost, dar grele în balanţa păcatului. Înjurăturile sunt exact reversul bucuriei şi al plinătăţii inimii, ele pornesc dintr-o persoană întinată cu prezenţa diavolului, cu o minte programată după un computer demonic care sacrifică mintea omului în folosul său, ca acesta să piară pentru totdeauna. Acel om în mintea căruia este mai mult loc pentru diavol decât pentru Dumnezeu, este un om unidirecţional, malefic, un om pentru care undeva curg nişte lacrimi, lacrimi care ar putea fi ale Maicii Fecioare sau ale Preaiubitului ei Fiu. Dar cum putem noi îngădui ca ochii divini ai Mântuitorului, care au plâns pentru păcatele omenirii întregi, să mai plângă o dată sau cum am putea îngădui ca sfinţii ochi ai Maicii Domnului să se mai întristeze pentru noi, când ei au plâns pentru moartea Fiului ei, Cel care a murit la rându-I pentru noi?
În jurul meu văd oameni care înjură şi tulburător este că înjură pe Dumnezeu. Văd copii pe stradă care se ceartă dintr-un motiv neîntemeiat şi-n prostia şi neglijenţa lor se înjură folosindu-se de sfinţenia numelui lui Dumnezeu. De asemenea, nici Sfânta Fecioară nu este ocolită, nici Sfânta Biserică sau sărbătoarea Sfintelor Paşti, Sfântul Altar, Sfânta Cruce sau alte obiecte sfinte şi purtătoare de har dumnezeiesc. Celui rău se dau unii pe alţii şi se trimit necondiţionat, se înjură într-o infernală poveste înfricoşătoare de care omul înţelept, temător şi cu frică de Dumnezeu se cutremură şi multe sunt aspectele premergătoare. Unora ca aceştia, Mântuitorul le-a zis: ,,Voi din tatăl vostru diavolul sunteţi şi voile tatălui vostru voiţi să le faceţi. Acela ucigător de oameni a fost din început şi în adevăr n-a stătut. Cănd vorbeşte minciuna, din ale sale grăieşte, căci mincinos este şi tatăl minciunii’’.
Cei care înjură de cele sfinte şi de Dumnezeu, se despart de tot ce e divin, pentru că, în orbirea lor aşezată ca un văl infernal peste dânşii, ei detestă sfinţenia şi aduc laudă nesfinţeniei. De fapt, ei nu cunosc latura sfântă, în ei încropeşte diavolul cuiburi ale pierzaniei irecuperabile. Ei sunt aproape morţi, doar haina numită trup, haina văzută este vie, dar sub un aspect mort, pentru că moartea în ei este iminentă, pe cănd în omul smerit şi evlavios, haina este înmiresmată, purtătoare şi păstrătoare de duh.
În consecinţă, oamenii sunt de două categorii: cei cu Dumnezeu şi cei fără Dumnezeu. Toţi se mişcă în acelaşi cerc unde Dumnezeu este reperat în sens propriu. Cercul se lărgeşte cu fiecare zi, incluzând în el pe alţii, pentru că ,,atâtea sunt darurile lui Dumnezeu oferite oamenilor, atâtea sunt cinstirile, dragostea şi slava care aşteaptă pe cei credincioşi cu adevărat încât, dacă am avea parte de toate acesteaşi le-am simţi înadâncul inimilor noastre, n-am înceta să plângem cu lacrimi prea dulci ziua şi noaptea’’. Fiecare ar trebui să Îl caute pe Dumnezeu în ,,Duhul cel viu’’, indiciu după care, cu gândul la El, să fim pasibili de raţionamentele realităţii.
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: ,,Dacă auzi pe cineva hulind pe Dumnezeu în mijlocul târgului, apropie-te de el şi ceartă-l şi, de este trebuinţă, loveşte-l peste obraz şi zdrobeşte-i gura şi se va sfinţi mâna ta prin această lovire şi, de te vor duce la judecată, du-te; şi de va căuta să te pedepsească judecătorul pentru aceasta, zi cu îndrăzneală că l-ai lovit fiindcă a hulit pe împăratul îngerilor. Iar de va fi trebuinţă, să suferi şi moarte, pentru că ai înţelepţit pe fratele tău; răbdarea aceasta în loc de mucenicie se va socoti’’. Să luăm aceasta ca pe un sfat-poruncă, model de comportament şi să nu permitem pătrunderea diavolului sub nicio formă în noi şi nici măcar să nu-l suferim în preajmă, pentru că el creează carenţele propice dezmembrării întregului ce suntem. Prin prezenţa lui, suntem tentaţi să încălcăm această a treia poruncă divină, poruncă pe care Dumnezeu n-a scris-o întâmplător la numărul trei, pentru a o încrusta şi-a o dărui pentru totdeauna oamenilor. Suntem datori cu luptă, o luptă prin rugăciune, ,,căci nu se poate dobândi înţelepciunea fără luptă şi nu se poate duce la bun sfârşit o luptă fără luare aminte’’.
(articol publicat în revista CANDELA, iulie-august 2003, revista Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, de Anişoara Dumbravă*)
* numele meu din acea vreme
Răspunsuri
Mulţumesc, prieteni dragi!