Ca piftia...
:format(webp):quality(100)/http://www.bzi.ro/wp-content/uploads/2021/12/ce-trebuie-sa-fac-daca-nu-sa-inchegat-piftia-5.jpg)
Termenul culinar piftie are atestări destul de vechi, datorate în primul rînd utilizării sale ca termen de comparație și sensurilor figurate pe care le-a căpătat. Cum cele mai vechi texte românești păstrate nu sînt cărți de bucate, ci mai ales scrieri religioase, juridice și istorice, nu erau multe șanse ca termenul piftie să apară în ele.
Prima atestare a cuvîntului (în varianta pihtire) se găsește, totuși, într-un text bisericesc: la Dosoftei, în Viața și petrecerea sfinților (1682-1686), într-un fragment care descrie cu exces de detalii martiriul unor sfinți pomeniți în luna septembrie: „Deciia îi scoasă şi le zdrobi cu beaţe clinciuroase oasele braţelor şi umerilor, şi speatele, şi mînule, şi şoldurile, şi stinghile, şi fluierile, şi picioarele, de-i feace ca o culeaşe carnea cu oasele frămîntate cu sînge cu tot într-una, ca o pihtire”. Textul ilustrează una dintre cele mai frecvente situații în care piftia devine termen de comparație; pentru a descrie rezultatul bătăii, al chinuirii, al strivirii este încă folosită expresia (înregistrată de Zanne, Proverbele românilor, IV) a face piftie (pe cineva). Sinonimele populare și regionale ale cuvîntului piftie (de exemplu, răcitură sau aitură) nu au dezvoltat expresii și sensuri metaforice similare.
O formă asemănătoare cu cea din textul lui Dosoftei (piftire) apare la Cantemir, într-un pasaj polemic din Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, în care unor autori li se reproșează afirmațiile neîntemeiate, neverificate. Cei ironizați dovedesc fie neștiință, fie memorie slabă: „sau pănă a nu şti li s-au părut că ştiu sau, de au ştiut, pomenirea (care decît cerbii mai fugare şi decît piftirea mai dejgheţătoare iaste) i-au amăgit”. În această comparație mai puțin obișnuită, piftia apare ca un reper al instabilității. Amintirea se șterge cu viteza cu care aleargă cerbii și cu ușurința cu care se dezgheață piftia.
Piftia a rămas până mai târziu un etalon al închegării. Sursa cuvîntului românesc (intrat probabil în română mai întîi prin intermediar bulgar, așa cum sugerează dicționarele noastre) e greceasă, forma pihti (pikti) avînd chiar sensul „gelatină”, legat de ideea de „închegare”. Poate tocmai sub influența etimonului grecesc traducerea lui Vasile Radu și Gala Galaction din Cartea lui Iov, publicată în Revista Fundațiilor Regale (1 octombrie 1935), cuprindea o formulare cam stridentă: în seria atribuțiilor divine pe care nu le deține omul era amintită și puterea „ca pulberea să se facă piftie” (Iov 38, 38). Soluția găsită de traducători a fost ironizată de T. Pisani, în articolul „Limba noastră”, din Universul (15 iunie 1936). În Biblia publicată în 1939 la Editura Fundațiilor, fragmentul apărea modificat, locul controversatei piftii fiind luat de verbul a se închega: „ca pulberea să se închege”.
Faptul că piftia se încheagă pare a fi un lucru uimitor și în esență pozitiv. Într-o poveste a lui Ispirescu, stadiul de piftie e un pas important spre reconstituirea vieții: cu ajutorul apei moarte, eroului făcut bucăți îi sînt lipite la loc oasele și îi e reconstituită carnea: „pielea se făcu ca piftia, întrupîndu-se”. Pentru că totuși este făcută din fragmente, e moale („moale ca piftia”, Zanne, IV) și poate redeveni lichidă, piftia trezește mai ales imagini negative și comice, ale distrugerii. Dicționarul limbii române înregistrează și expresia a avea carnea piftie, cu sensul „a fi obosit”, iar un citat emblematic este cel din Craii de Curtea-Veche a lui Mateiu Caragiale: „Deșurubat de la încheieturi, cu șalele frînte, mi se părea că ajunsesem în stare de piftie”. Cea mai frapantă imagine, cu sute de atestări mai vechi și mai noi, este, probabil, cea a tremurului gelatinei: a tremura ca piftia.
Piftia este și un reper al răcelii – „Cine s-a fript cu păsatul, suflă și în piftie” (Zanne, Proverbele românilor, II). În fine, trebuie amintită o zicală comică pe care o rostește bătrîna Aneta în Gaițele lui Kirițescu: „Bărbatul fără ibovnică, ca piftia fără usturoi”.
Prin mărunțirea părților componente, prin ușurința de a se închega și de a se înmuia, prin consistență, tremur, răceală, piftia a fost probabil percepută ca un fel de mîncare atipic, care a stimulat imaginația lingvistică a vorbitorilor, dezvoltînd serii diferite de comparații și sensuri figurate.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
-->
Răspunsuri