Afirmarea în planul politicii externe a Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti a depins de tratate şi convenţii internaţionale. Prin Tratatul de la Paris din 1856 care înlocuia protectoratul rus cu garanţia comună a marilor puteri (Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Al doilea Imperiu Francez, Regatul Sardiniei, Imperiul Austriac, Prusia) şi a Imperiul Otoman se acordă posibilitatea celor două Principate aflate sub suzeranitatea turcească să intre pe calea reformelor aduse de principele Alexandru Ioan Cuza şi continuate ulterior de Carol I. Sub Carol I se promulgă în luna iunie 1866 Constituţia ţării, în care stabileşte că Principatele Unite să se numească România, fără a fi menţionată dependenţa faţă de Imperiul Otoman.
Perioada cuprinsă între 1866-1876 a fost folosită de guvernele conservatoare şi liberale care se succedau la conducerea ţării, pentru încheierea de alianţe cu popoarele balcanice subjugate de turci. Se configura o nouă hartă a Europei. România pe plan economic întâmpina greutăţi în dezvoltarea sa, datorită lipsei capitalului necesar, dar şi a inexistenţei unui sistem vamal pentru a o apăra de concurenţa produselor străine. În acest sens, se poate menţiona Convenţia comercială impusă de Austria şi Ungaria în 1875, care a contribuit la întărirea autonomiei vamale, dar prin care se acordau înlesniri la import produselor venite din aceste ţări.
Interesele politice diferite ale marile puteri europene, care toate convergeau spre influenţă economică în Balcani, se grupau în jurul Chestiunii Europene cu privire la existenţa Imperiului Otoman. Astfel Rusia era direct interesată de controlul la gurile Dunării şi de accesul în Marea Mediterană pentru flota sa civilă şi militară, cât şi de dominarea Basarabiei. Austria se temea de mişcările naţionale ale minorităţilor şi era interesată de integritatea Imperiului Otoman. Franţa se opunea intereselor Rusiei, iar Regatul Unit dorea restrângerea influenţei Imperiului Ţarist în Europa.
Din punct de vedere al creştinătăţii Rusia era susţinătoarea ortodoxiei, fiind cea mai mare ţară cu această religie. Izbucnirea revoltelor din Herţegovina în 1875, urmate de cele din Bosnia şi Bulgaria, aducea un nou prilej de instabilitate. „Nota Andrassy” (numită astfel după diplomatul austro-ungar Julius Andrassy) chema la evitarea unui conflict generalizat în sud-estul Europei şi îi sugera sultanului să instituie o serie de reforme, printre care şi garantarea libertăţii religioase a creştinilor. În scurt timp pe scaunul Imperiului Otoman s-au succedat trei sultani, datorită instabilităţii interne a imperiului, ultimul fiind Abdul Hamid al doilea care a contribuit la reprimarea insurgenţilor. Acest aspect a influenţat decizia Rusiei de a interveni ca apărătoare a creştinătăţii, ea dorind şi redobândirea drepturilor pierdute prin tratatul de la Paris din 1856.
Pregătirile pentru declanşarea războiului au început în 29 septembrie 1876 cu întrevederea de la Livadia, unde România şi-a dat acordul ca Rusia să treacă trupele sale armate pe teritoriul românesc cu respectarea integrităţii şi neamestecului în treburile interne ale României. Înţelegerea de la Livadia a fost parafată la Bucureşti în 4 aprilie 1877. Acest acord reprezenta un risc asumat de către România prin renunţarea la sprijinul puterilor garante semnatare ale tratatului de la Paris din 1856, jucând totul pe acordul doar cu Rusia. Sprijinul solicitat de Rusia evidenţia prudenţa acesteia în a preîntâmpina declanşarea unui război general în Balcani.
Pentru România care solicitase în prealabil pe cale paşnică recunoaşterea independenţei sale în toamna lui 1876 şi primăvara lui 1877 la Conferinţa marilor puteri de la Constantinopol unde a primit răspuns negativ, deşi în noua constituţie a Imperiului Otoman se regăsea ca regiune privilegiată, era o singură soluţie de a obţine Independenţa: pe câmpul de luptă. La data de 21 aprilie Turcia bombardează oraşul Brăila. În 26 aprilie România răspunde atacând fortăreaţa Vidin. Guvernul României recunoaşte în 29 aprilie starea de război şi întreruperea relaţilor cu Turcia. Suma de 914000 lei care reprezenta tributul către înalta poartă a fost transferată ministerului de război. În data de 9 mai 1877 Mihail Kogălniceanu, interpelat în Parlament, a declarat festiv independenţa României spunând: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare…, suntem o naţiune liberă şi independentă.” Pe 10 mai, prin semnarea de către Domnitorul Carol I a actului de declarare a independenţei, acesta căpăta putere de lege.
Pe plan european Franţa a primit cu rezervă acest act, în timp ce Turcia şi Regatul Unit au întâmpinat cu ostilitate declararea conflictului. Războiul a fost puternic susţinut moral de întreaga populaţie, dar şi cu contribuţii băneşti şi materiale. Pe front faptele de vitejie au fost unanim recunoscute, ca merite deosebite ale tinerei şi bravei armate române. Marele Duce Nicolae a solicitat expres în urma respingerii de către turci a două atacuri ruse intrarea armatei romane în război. Solicitarea a fost făcută telegrafic în data de 19 iulie 1877: „Turcii, adunând cele mai mari trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziunea, demonstraţiunea şi, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata după cum doreşti”.
Dialogul purtat între cele două părţi asociate a stabilit ca trupele ruse şi române din zona Plevnei să fie plasate sub comanda domnitorului Carol I, secondat de generalul rus Zotov şi de generalul român Al. Cernat. Armata română şi-a adus din plin contribuţia, reuşind să cucerească cu grele pierderi, estimate la 10.000 de oameni, reduta Griviţa 1 şi 2 de la Plevna. Pe parcursul a şase luni grele de luptă armată romană, cu un efectiv de 50.000 soldaţi, a contribuit alături de armata rusă care avea un efectiv de 250.000 soldaţi, la cucerirea redutelor Rahova, Vidin, Smârdan.
După terminarea războiului, independenţa trebuia recunoscută. La tratativele de la San Stefano reprezentatul României colonelul Arion nu a fost primit, Rusia asumându-şi responsabilitatea reprezentării şi pentru România cu scopul de a obţine ieşire la Gurile Dunării. Tensiunea dintre cele două ţări s-a agravat ducând spre conflict armat. Au intervenit celelalte puteri şi au organizat Congresul de pace din iunie-iulie 1878 de la Berlin, unde reprezentanţii României, respectiv Brătianu şi Kogălniceanu, au fost acceptaţi la audieri, dar nu sunt şi ascultaţi. România primeşte Independenţa şi unirea Dobrogei, dar cedează Rusiei judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail din sudul Basarabiei.
Recunoaşterea independenţei a fost condiţionată de modificarea articolului 7 din Constituţie cu referire la obţinerea cetăţeniei de către locuitorii altor etnii, stabiliţi în România. Moldova avea un număr mare de cetăţeni de diferite etnii pentru care se solicita acest drept. Ca soluţie s-a acceptat modificarea acordării cetăţeniei după un stagiu de zece ani şi pe baza unei cereri personale. Au fost prevăzute şi excepţii pentru persoanele care aveau merite deosebite în artă, cultură sau erau veterani ai războiului de independenţă.
Primele state care au recunoscut Independenţa au fost Austro-Ungaria, urmate de Rusia şi Germania în februarie 1880. Germania a condiţionat recunoaşterea de promulgarea legii de răscumpărare a căilor ferate construite de societatea Strousberg, pentru a satisface cerinţele bancherilor germani. Ulterior şi celelalte puteri europene au recunoscut Independenţa României. Impactul cuceririi Independenţei a deschis calea marilor transformări şi a culminat cu realizarea României Mari la 1 decembrie 1918.
-->
Răspunsuri
interesant articol