ARMELE
Europa feudală Nu putem vorbi de o standardizare a armelor sau a accesoriilor militare în cadrul statelor feudale. Un monarh avea în subordinea lui o serie de nobili vasali, care la rândul lor aveau alţi vasali şamd, numărul lor fiind în conformitate cu mărimea ducatului sau al comitatului respectiv. Fiecare din aceşti feudali erau obligaţi să se prezinte la chemarea monarhului, adică al suveranului suveranilor lor în situaţie de război. Se forma în acest fel armata feudală. Caracteristica unei astfel de armate era că de dotarea acesteia nu răspundea direct monarhul respectiv ci feudalul. Întâlnim aici o foarte mare varietate de arme de atac sau de apărare. Fiecare cavaler feudal îşi comanda propria armură după bunul său plac; coifurile puteau avea felurite forme, cu cimiere diferite, cu viziere diferite, puteau fi fixate direct de platoşă, aşa cum este cazul armurilor de provenienţă germană din secolele XII-XIII, pentru a nu lăsa vreun loc vulnerabil la nivelul gâtului - sau puteau fi separate de platoşă, cum este cazul armurilor de secol XV-XVI. În acest ultim caz gâtul era apărat de o reţea de zale prinsă pe dedesubtul coifului şi care cădea pe pieptul, umerii şi spatele cavalerului. |
|
 |
Coif şi acoperăminte pentru cap şi umeri din zale de fier. Peste acest acoperământ din zale se aşeza coiful şi platoşa. A fost folosit pe toată durata evului mediu timpuriu şi dezvoltat. Se observă pe tapiţeria de la Bayeux a fi în dotarea cavalerilor normanzi din timpul lui William Cuceritorul. Jos imagini de pe tapiţeria de la Bayeux |
 |
|
 |
|
 |
Coif, armuri şi componente ale armurilor de cavaleri din secolele XIII -XIV. Se observă componentele armurii: Coiful, platoşa, mănuşile, cotierele, apărătorile de braţe şi picioare precum şi ţepuşele în prelungirea bombeului bocancilor pentru împungerea cailor inamici în lupta de aproape (armura din stânga).Vizierele coifurilor prezintă numeroase orificii destinate uşurării respiraţiei cavalerului în situaţia unui efort fizic prelungit în arşiţa verii. Foarte mulţi cavaleri mureau din cauza efortului într-o armură încinsă de căldura soarelui. |
 |
|
 |
|
 |
|
 |
|
Pentru o mai bună apărare la acest nivel platoşa era prevăzută cu un fel de guler ridicat, reţeaua de zale fiind prea slabă în cazul unei lovituri de spadă sau de lance. Platoşa, apărătorile de braţe sau de pulpe, puteau avea diferite forme sau accesorii. Mănuşile, cotierele şi genunchierele puteau fi prevăzute cu ghimpi, cavalerul putând lovi cu genunchiul sau cu cotul în funcţie de situaţie. Încălţămintea putea fi prevăzută cu ţepuşe în prelungirea bombeului, folosite la împungerea cailor inamici în lupta de aproape, în situaţia în care cavalerul era înghesuit sau în imposibilitatea de a-şi folosi braţele. Toate aceste accesorii ofensive ale armurii aveau desigur rolul lor în lupta de aproape, însă de cele mai multe ori acestea erau montate pe armuri din motive estetice. Un exemplu ar putea fi acela al apărătorii pentru fruntea calului, necesară pentru apărarea acestuia de lăncile inamicului care veneau frontal. Această piesă de armură pentru cal era prevăzută câteodată cu un corn ca cel al inorogilor, deşi calul nu putea în nici un fel izbi cu acesta. O armură are desigur şi părţi care sunt mai puţin apărate. Platoşa nu putea asigura zona axilară, încheieturile, datorită mişcărilor pe care trebuia să le facă cavalerul în luptă. Se recurgea pentru acestea de regulă la cămaşa de zale care venea purtată pe dedesubtul platoşei. |
|
 |
Cămaşă de zale din metal. Se purta de către cavaler pe sub armură pentru protejarea zonelor vulnerabile neacoperite de platoşă. În stânga, detaliu asupra inelelor de fier care compun cămaşa de zale. |
 |
|
Inelele erau nituite la un capăt după ce în prealabil erau trecute unele prin altele. Greutatea ei varia în funcţie de mărimea ei şi de materialul din care era făcut. Avantajul ei consta în faptul că purtătorul ei avea o libertate mai mare în mişcări deşi ea nu amortiza în nici un fel o lovitură. Purtătorul era doar ferit de tăietura unui paloş sau al unui pumnal pentru că o lovitură dată cu o spadă de o mărime mai mare era prea mult. Cămaşa de zale avea să fie purtată pe sub haine civile şi de personalităţile care se fereau de atentate, fiind ideală pentru oprirea unei lovituri de pumnal. |
|
 |
Modul de fabricare a unei cămăşi de zale din fier. După înfăşurarea sârmei de oţel pe tambur, urma tăierea acesteia iar inelele rezultate se însăilau şi se nituiau la capătul deschis (vezi partea dreaptă) |
 |
|
 |
|
Zalele din piele au fost folosite încă din antichitate. Erau potrivite pentru amortizarea loviturilor dar nu ofereau protecţie împotriva unei lovituri cu tăiş. Purtate dedesubtul unei cămăşi de zale din metal, puteau oferi o protecţie bună loviturilor, luptătorul având avantajul unei mobilităţi mai mari decât al unuia echipat cu o armură de fier. În această combinaţie - zale din metal deasupra unei cămăşi de zale din piele - au fost purtate de către soldaţii armatelor din răsăritul Europei - români, bulgari, bizantini, turci, ruşi - unde tradiţia militară era diferită de cea feudală apuseană. Într-o campanie militară sau în cazul unui turnir, cavalerul era însoţit de mai mulţi scutieri, rolul acestora fiind de a căra întregul set de arme al cavalerului. Armele individuale principale, defensive sau ofensive ale cavalerului feudal erau în genere spada, lancea şi scutul. Alături de acestea cavalerul putea folosi securea de luptă, buzduganul - şi acesta în două forme: cu ghiuleaua legată de un lanţ pentru a da forţă loviturii sau nu. În cazul buzduganului cu lanţ se cerea o bună dexteritate în mânuirea lui de către cavaler. Existau buzdugane duble, cu două ghiulele, legate cu două lanţuri separate. Armura cavalerului medieval, dificil de străpuns în acea perioadă, a dus la apariţia ciocanului de luptă, armă destinată penetrării armurilor celor mai puternice. Buzduganul clasic, fără lanţ poate avea diferite forme şi mărimi, în funcţie de cerinţele luptei. În general era folosit pentru deteriorarea armurilor şi a scuturilor. Era necesară o bună pregătire fizică a celui care-l folosea. |
|
 |
Buzdugane şi ciocane de luptă folosite în evul mediu |
 |
|
Lancea lungă era folosită de cavaler numai în cazul luptelor călare. Scutierul purta de regulă în campanii sau turniruri mai multe lănci, pentru a le înlocui pe cele care inevitabil se vor fi rupt. Lancea era prevăzută la mâner cu o gardă rotundă destul de mare ca să apere nu numai pumnul dar şi o parte din corp. Arma principală a cavalerului feudal era spada cu două tăişuri. Ea era înmânată personal de către senior cavalerului feudal la învestitură devenind astfel personificată. Importanţa ei era în evul mediu aşa de mare încât ea devine eroină a cântecelor menestrelilor, căpătând puteri supranaturale. Putem vorbi de Excalibur, spada regelui Arthur, de Durendal, spada lui Roland sau de spada Balmung a eroului german Siegfried sau, de ce nu, de cea a lui Ştefan cel Mare. Este nelipsită de pe blazoanele regale fiind unul din elementele care, alături de sceptru şi coroană definea statutul suveranităţii de stat. |
|
 |
Tipuri de spade folosite de cavaleri în perioada clasică a evului mediu. Se pot observa ornamentele de pe mâner şi gardă Jos, spadă (floretă) din perioada renascentistă. Se observă trecerea de la o epocă la alta, de la portul armurii la cel al capei muschetarilor francezi. Se observă la floretă inscripţia de pe lamă |
 |
|
 |
|
De regulă, cavalerii căutau să dea spadei sale o aură supranaturală, fie prin mitizarea sa (aparţinea în vechime lui... care a luptat în cutare cruciadă şamd.), fie prin introducerea în mâner a unor elemente sacre: lemn din Sf. Cruce, Sfintele Moaşte ale cutărui Sfânt şamd. Forma spadelor nu diferă prea mult în evul mediu: lama lungă de circa 1 metru lungime, cu două tăişuri şi cu nervură mediană, destul de groasă pentru a rezista loviturilor, o gardă solidă şi mânerul înfăşând ferm lama; în general forma unei cruci latine. Variaţiile ţin de forma gardei şi a mânerului. Cavalerii le mânuiau cu ambele mâini, ele fiind prea grele şi prea mari pentru o singură mână. |
|
 |
|
Garda poate fi rotundă, dreaptă, concavă, convexă, în formă de S sau poate avea mai multe elemente ornamentale. La baza lamei se puteau grava simboluri heraldice sau devize. Cavalerii apuseni foloseau rar arme de lovit la distanţă. În general nucleul armatelor medievale apusene era format din cavaleria feudală greu înarmată, care era şi principala forţă de elită a acestor armate (cavalerul în armură din cap până în picioare, de multe ori inclusiv calul, cu lance a lungă de patru metri, spada grea cu două tăişuri şi scutul ca armă defensivă). Cavaleria avea sarcina de a străpunge şi a da peste cap frontul inamic. Exista un spirit de clasă între cavaleri, între cei care aveau onoarea de a deschide lupta şi de a da lovitura decisivă inamicului. Dispreţuiau infanteria (tălpaşii) ca şi armele folosite de aceştia, între care se aflau armele de lovit la distanţă (arbaleta în special). Considerau că adevărata glorie era cucerită numai atunci când duşmanul era răpus în lupta corp la corp. Cel care lovea de la distanţă nu putea fi în concepţia lor decât un laş care nu avea curajul să se apropie. Nu concepeau retragerea de pe câmpul de luptă chiar şi în situaţii care impuneau aceasta, fapt care le-a adus inevitabil înfrângerea. Perioada descentralizării feudale (secolele X - XV) a fost perioada de glorie a cavaleriei feudale. Ea a dispărut odată cu centralizarea statelor, odată cu apariţia armelor de foc şi mai ales a artileriei de asediu. Un vasal puternic putea face zile fripte unui rege, ştiindu-se apărat într-un castel cu ziduri puternice ca într-un cuib de vulturi şi având sub mână o serie de vasali care nu ascultau decât de el. Odată artileria de asediu apărută, castelul nu mai oferea siguranţă şi nobilii au sfârşit prin a fi puşi la punct de către puterea centrală. Se adaugă faptul că metoda de ducere a războiului se schimbase şi că din ce în ce mai mult războiul însemna o chestiune financiară mult prea grea pentru un particular oricât de bogat. Caracteristica acestei trupe de elită a evului mediu care a fost cavaleria grea feudală era nesupunerea faţă de ordinele unei conduceri unice. Ori în ducerea războiului unitatea de comandă este esenţială pentru ajungerea la un rezultat pozitiv. Una din personalităţile remarcabile în materie de război, Napoleon I, a afirmat în memoriile sale că este de preferabil un comandant unic prost decât doi comandanţi buni. Hiba aceasta a armatelor feudale s-a văzut clar în timpul cruciadelor şi în timpul bătăliilor de la Crecy, Poitiers şi Nicopole. autor:Dragoş Ungureanu
sursa:cimec.ro
|
|
Trebuie să fii membru al Cronopedia pentru a adăuga comentarii!
-->
Răspunsuri