Jurnalul de regina al Iuliei Hasdeu
- Iulia Hasdeu a visat sa se marite cu printul Ferdinand, viitorul rege al Romaniei. Nu stim cand a mijit acest gand, dar el strabate ca un fir rosu insemnarile intime ale tinerei poete, disparuta atat de prematur si dramatic. Ucise la varste la fel de fragede, alte doua adolescente celebre au tinut jurnale pline de iluminari mistice -
Cronica Reginei Iulia
Am descoperit, la Arhivele Statului din Bucuresti, insemnari jurnaliere, secrete, ale Iuliei Hasdeu. Erau si mai sunt inca o noutate. Le-am numit "jurnalul de regina".
Recent s-a publicat Jurnalul "mirean", nefictiv, al Iuliei Hasdeu, la Editura Eminescu, o carte de 568 pagini, editie ingrijita de Crina Decusara-Bocsan. Acest volum nu include paginile "princiare" despre care vorbesc aici. Nu stiu daca vreun cercetator le-a remarcat pana azi. Asadar, le semnalez spre cercetare.
Jurnalul de regina al Iuliei Hasdeu este bine mascat, bine tainuit: pulverizat in multe si diferite caiete, scris intre temele de clasa, intre conspecte sau in margine de file cu poezii. Astfel ca, pentru a-l citi, trebuie sa-l culegi din locuri neasteptate, din maculatoare de scoala sau din manuscrisele poetei.
In buna parte, acest jurnal este fictiune personalizata. Autoarea noteaza pe ani, pe zile, pe ore, episoade din viata sa "princiara", care va urma. Este imaginatie, este delir de filiatie, este delir de grandoare, este proiect utopic de destin.
Pacea de 100 de ani a Romaniei
Iulia Hasdeu
Iulia Hasdeu scrie deci, anticipand, dar folosind verbele la timpul trecut, ca si cum lucrurile ar fi reale si intamplate: ca s-a maritat cu printul Ferdinand, ca acesta a fost intronat rege al Romaniei si ea a devenit regina Romaniei. Apoi scrie despre viata ei cu regele, la Sinaia si la Suceava. Prin urmasi, prin casatoriile acestora, Iulia ajunge sa se inrudeasca treptat cu mari familii incoronate ale Europei. Regina Iulia scria cronica amanuntita a primirilor ei la palat si cronica apoteozei ei literare.
In Regatul Romania al Iuliei Hasdeu, timp de 100 de ani, este pace si prosperitate, nu sunt nici razboaie balcanice, nici razboaie mondiale, nici rascoale, evident, nici dictaturile stiute numai de noi. Ci numai bunastare si cultura, diplomatie eleganta si concerte simfonice. Si tot asa, pana in 1971.
In fine, undeva ea a notat, in limba franceza:
"Regina Iulia a murit la 21 mai 1971, ora 11.20, dimineata, la 101 ani, 6 luni si 6 zile...".
Intamplarea surprinzatoare facea ca eu descopeream aceasta pagina tainica de jurnal, exact pe 21 mai 1971, spre amiaza. Am fost cutremurat de aceasta coincidenta perfecta, de parca Iulia Hasdeu mi se adresase mie, cu o precizie uimitoare. Pe vremea aceea, eram june lector universitar si studiam fondul Hasdeu, elaborand o monografie. Pe care n-am mai terminat-o niciodata. Notita aceasta ultima, despre faptul ca va trai 101 ani, a fost scrisa, probabil, la 1888, cand boala poetei se agrava si, peste putin, ea avea sa moara. Murea la 19 ani si isi facea planuri minutioase, regesti si literare, pentru 100 de ani. Contracarand fictiunea vietii prin realul textului.
Frapat de coincidenta cu talc metafizic ca am descoperit fila exact la data "prescrisa" de poeta, am notat in caietul meu aceste cuvinte din Heraclit Obscurul:
"Muritorii sunt nemuritori, unul traind moartea altuia si sfarsind viata celuilalt".
Finalul mioritic
Revin acum la Jurnalul nefictiv. O ultima nota din acel Jurnal, din septembrie 1888, e adresata mamei sale. Iulia ii spune ca ea pleaca intr-un loc tainuit, ca sa fie autonoma si sa se realizeze in glorie. Textul este in franceza, si in traducere suna asa: "Maica, eu va parasesc pentru totdeauna. N-o sa va mai vad. Sub un nume necunoscut, imi voi dobandi existenta. Voi ajunge, fara ajutorul nimanui, prin propriile mele puteri, la slava pe care am visat-o".
Transformarea simbolica a mortii in realizare fericita aminteste si de "Miorita", si de maharismele hristice. Daca vom tine cont de faptul ca ea nu cunostea bine balada "Miorita", care inca nu avea popularitatea de azi, vom intelege ca intr-insa vorbea un arhetip al mantuirii la care au acces predestinatii.
Jurnalul de "tarina" al Mariei Baskirteva
Maria Baskirteva
In octombrie 1884, cand murea de ftizie pictorita si scriitoarea Maria Baskirteva (in franceza, ea a semnat Marie Bashkirtseff), Iulia Hasdeu avea 15 ani. Iulia a mers la inmormantarea Mariei, la Paris. A fost impresionata de sfarsitul timpuriu al pictoritei, care se stingea la 24 de ani.
Maria Baskirteva a lasat mosteniri artistice insemnate: tablouri, desene, dar mai ales un Jurnal in doua volume: romanul unei vieti. Povestea unei rusoaice transplantate in Franta. Un jurnal plin de viata, de lume ruseasca si franceza, dar si cu introspectii, cu simtul tragicului, care da profunzime paginilor. Si cu nadejdea romantica a supravietuirii prin geniu.
Un fapt uimitor, in analogie cu reveriile Iuliei: si Maria Baskirteva isi viseaza un viitor imperial, prin mariaj cu tarul. Intai isi viseaza realizarea artistica, prin pictura si sculptura. Apoi isi prevede ca va excela ca interpreta la harfa. Va electriza masele prin vorbire.
In fine, ea a notat:
"Imparatul Rusiei se va casatori cu mine ca sa se mentina pe tron". Dar Maria Baskirteva se trezeste din visare si zice: "Si totusi, voi sfarsi intr-un sicriu. Si nici macar n-am cunoscut dragostea!". Si mereu, pana in ultima clipa, are nadejde si credinta. Ultimul ei tablou, Mironositele la Mormantul Domnului, a fost plasat in cripta ei, neterminat.
Jurnalul de neant al Katherinei Mansfield
Katherine Mansfield
In 1888, la o luna de zile dupa moartea Iuliei Hasdeu, se nastea, in Noua Zeelanda, Katherine Mansfield. Sunt paralelisme de destin intre Katherine si artistele evocate mai sus. Katherine este, si ea, o exilata, o fiinta "smulsa din solul natal" (cum suna un vers al Iuliei). Katherine paraseste Noua Zeelanda la 13 ani, vine in Europa, la rudele tatalui originar din Franta. Are o evolutie scriitoriceasca remarcabila, discret-elitista. Scrie proza si articole de revista literara. Se imbolnaveste de plamani. Moare in Franta, in apropiere de Paris, la Institutul-manastire al lui Gurdjieff. A lasat cateva volume de proza si un Jurnal sclipitor - unul din cele mai bune din cate s-au scris. In perioada cat am locuit in Wellington (Noua Zeelanda), mergeam adesea la casa in care s-a nascut Katherine Mansfield, pe Karori Road, un loc tare frumos. Treceam si pe la scoala unde a facut clasele primare. Cand eram nostalgic, cand ma simteam izolat in acel colt de Polinezia, mergeam pe taramul Katherinei Mansfield. O percep ca pe o ruda, nici nu simt ca ne separa un secol. M-a apropiat de ea un destin al drumetului intre Europa si Antipozi. Ca si ea, am facut de doua ori acest drum, ca un pelerinaj la taina nuntii. Parca am fi contemporani, parca am fi liberi de tot. Intre Bucovina si Noua Zeelanda, distantele sunt astazi la fel de mari ca atunci: la 1900, ea facea 30 de zile cu vaporul, la 2000, eu faceam 30 de ore de zbor cu avionul.
Cum viseaza Katherine Mansfield?
Ea viseaza ca dezradacinatii care pribegesc cu soarele natal in suflet. Cu cat e mai aproape de moarte, cu atat se viseaza mai des in Noua Zeelanda. Dar ea traieste maritor si vede maritor. Cu cat este mai aproape de neant, acest suflu maritor se extinde pana la dimensiuni metafizice. Zice: "Incep sa retraiesc scene... halucinante: miraculos de vii. Ma intorc pe partea dreapta si-mi duc mana stanga la frunte de parca m-as inchina. Pozitia asta se pare ca imi declanseaza viziunile".
Are uneori strafulgerari in fata carora tot ce-a scris sau citit ii apare mic, zadarnic, neinsemnat. Cunoaste "secunda care rezuma viata intreaga a sufletului". Mai pretioasa decat scrisul. Descopera ca sinceritatea este un gen de iluminare, o experienta mistica feminina. "Si numai cand m-a secerat boala, mi s-a daruit acest - cum sa-i spunem? - premiu de consolare. Dumnezeule, e un lucru minunat".
Traieste si experienta iesirii din corp, "zvarlita afara din viata". Dupa o astfel de traire a iesirii duhului din trup, se petrece cu ea o mutatie: ii dispare spaima de moarte.
Mai notez aceste randuri din pragul trecerii: "Ce-i viata mea?... Multumesc Domnului ca mi-a daruit scrisul... Doresc sa fiu ceea ce sunt in stare sa devin... un copil al soarelui... Cu totii ne temem cand suntem in sala de asteptare, totusi trebuie sa trecem dincolo. Undeva, adanc in mine, ma simt fericita. Totul e bine."
Un premiu de consolare de la Dumnezeu
Parisul celor trei scriitoare damnate
Jurnalele acestor trei scriitoare sunt ca si in continuitate. Vieti paralele, pe alocuri convergente. Privesc si portretele celor trei artiste, chipul lor vazut. Toate trei bretonate, cu fata ovala, cu trasaturi asemanatoare: mi se par rude, surori. Inrudite si prin energia launtrica, si prin experienta vecinatatii neantului. Compensand fiecare prin vis maritor, prin perceptie arzator maritoare - mai mare decat realul - scurtimea vietii. Primind, ele, acest "premiu de consolare" al lui Dumnezeu: secunda iluminatorie, clipa in care "toate sunt mult mai reale, mult mai bogate" decat in realitatea vazuta si pamanteana.
Vasile Andru
Sursa: Formula As
-->
Răspunsuri
Necunoscute sunt caile Domnului...
Iulia Hasdeu - Genialul copil al culturii romane si viata de apoi
Si daca…daca Iulia Hasdeu nu ar fi avut o trecere atat de scurta prin viata? Daca geniul ei creator ar fi inflorit intru cinstea culturii romanesti? Daca eruditia sa precoce ar fi transformat-o intr-un
adevarat ambasador al limbii si culturii romanesti in afara granitelor
acestei tari? Prea multi “daca” si doar cateva certitudini. Scrierile
sale, atatea cate au fost, anuntau deja o mare poeta, insa sortii au
hotarat ca posteritatea sa o cunoasca pe Iulia Hasdeu doar din operele
sale de tinerete si din…sedintele de spiritism, in cadrul carora fiica
continua sa fie alaturi de batranul ei tata.
Si daca…daca Iulia Hasdeu nu ar fi avut o trecere atat de scurta prin viata? Daca geniul ei creator ar fi inflorit intru cinstea culturii romanesti? Daca eruditia sa precoce ar
fi transformat-o intr-un adevarat ambasador al limbii si culturii
romanesti in afara granitelor acestei tari? Prea multi “daca” si doar
cateva certitudini. Scrierile sale, atatea cate au fost, anuntau deja o
mare poeta, insa sortii au hotarat ca posteritatea sa o cunoasca pe
Iulia Hasdeu doar din operele sale de tinerete si din…sedintele de
spiritism, in cadrul carora fiica continua sa fie alaturi de batranul ei
tata.
Bogdan Petriceicu Hasdeu este unul dintre marii carturarii care fac cinste culturii romanesti, o personalitate unica, pluridisciplinara, un om erudit pentru care cunoasterea nu era decat o mare adanca in care se
imbaia cu placere. Noi, cei de astazi, il cunoastem din lucrarile sale
sau din biografiile mai mult sau mai putin romantate ale altor autori.
Printre contemporanii sai, insa, Hasdeu era un mare om de cultura, dar
pana la urma, un om. Credinta i-a fost greu pusa la incercare atunci
cand Dumnezeu i-a luat averea sa cea mai de pret: viata fiicei sale,
Iulia.
Cei ce au impartasit durerea familiei care nu si-a mai revenit
niciodata dupa aceasta pierdere, sustin ca daca Iulia Hasdeu ar fi avut o
existenta mai lunga, geniul ei nu ar fi cunoscut precedent in limba
romana, intrecandu-l chiar si pe cel al lui Eminescu. Daca
lucrurile ar fi stat asa sau nu, nimeni nu o poate spune. Cultura romana
a fost vaduvita, pe nedrept, de unul dintre cei mai frumosi muguri ai
sai, chiar inainte ca acesta sa infloreasca.
Deschiderile culturale ale lui Hasdeu au explorat spatii vaste, de la
filozofie, istorie, lingvistica, pana la spiritism. Atractia pentru ceea
ce se afla dincolo de noi si de existenta noastra lumeasca a existat
dinaintea decesului fiicei sale, insa dorinta de a o avea tot timpul
alaturi, chiar daca numai spiritual, a facut ca aceste experiente sa se
transforme in adevarate sedinte de spiritsm. Dar, mai intai, sa vedem
cum a inceput totul…
Un copil grabit
Hasdeu, un spirit justitiar si critic la adresa celor care prin
intermediul actiunilor lor, mai cu seama politice, daunau intereselor
nationale, publica si pamflete dure la adresa oamenilor politici ai
vremii, aruncand vorbe ironice al caror ecou s-a facut resimtit chiar si
mai departe de clasa politica, patrunzand pana in cercurile
intelectuale in care acesta activa. Prin urmare, in anul 1869,
cand Hasdeu si-a depus candidatura la Academie a fost pus in fata unui
refuz prea dur, poate, pentru un om de cultura consacrat. Lovitura
a fost insa mai usor de suportat, de vreme ce acasa il astepta cea mai
dulce dintre alinari. Nasterea unicei fiice a familei Hasdeu a fost un
motiv de bucurie, care i-a tinut pe cei din familie intr-o stare de
exaltare continua timp de mai multe luni. In fapt, aceasta bucurie nu
s-a diminuat deloc timp de 19 ani. In timpul scurtei sale vieti, Iulia a
fost mai intai mandria familiei si apoi, mandria intelectualitatii
romanesti.
La doi ani buchisea deja literele si invata limba franceza, la
patru ani scria, iar un an mai tarziu compune deja primele poezii. Dupa
ce invatatorii si-au dat seama ca fetita este mult deasupra colegilor
ei in ceea ce priveste cunostintele, au facut o exceptie (in acea vreme,
nu exista procedura de a absolvi mai multe clase deodata) si au lasat-o
pe micuta Iulia sa isi sustina examenele de absolvire ale cursului
primar. La acea data, avea doar opt ani, iar mirarea dascalilor ei era
intretinuta si de faptul ca fizionomia nu-i reflecta nicidecum varsta,
ajutand-o sa para si mai mica decat era in realitate. Intre timp, invata
si limba engleza pana la stapanirea ei la acelasi nivel cu franceza. De
altfel, aceasta din urma a ramas limba ei de suflet, preferata in
redactarea scrisorilor catre tatal ei, dar mai ales in compunerea operei
sale poetice. Mama sa ii impartaseste notiunile de baza ale limbii
germane, iar aprofundarea continua sub supravegherea unei profesoare.
La varsta de 11 ani absolvea gimnaziul Sf. Sava si apoi termina
Conservatorul, sectia de canto si pian. La numai 16 ani, in 1886, se
inscrie la Sorbona, devenind astfel, prima femeie din Romania care a
studiat in aceasta prestigioasa universitate. Grandoarea
acestui loc nu este de natura sa o sperie. In ciuda varstei fragede,
Iulia reuseste sa isi uimeasca profesorii.
Doi ani mai tarziu apar primele semne ale tuberculozei, boala pe care
Iulia se hotaraste sa o infrunte, scriindu-i tatalui ei intr-o epistola
ca este hotarata sa isi sustina lucrarea de doctorat, al carei subiect
si-l alesese deja. Numai agravarea starii ei de sanatate a fost de
natura sa o induplece sa paraseasca Parisul pentru Italia si Elvetia,
locuri insorite, mai prietenoase cu plamanii ei deja afectati. In ciuda
tratamentelor primite de la medici straini prestigiosi, starea tinerei
paciente se degrada vazand cu ochii. In vara anului 1888, tatal
ingrijorat o aduce la Bucuresti. Spre disperarea celui care era numit
“batranul Hasdeu” (desi avea numai 50 de ani in momentul pierederii
fiicei sale), nici tratamentele si nici aerul curat de la Agapia nu au
mai fost de nici un folos. Pana in ultima clipa, batranul carturar
Hasdeu a sperat intr-o minune. Un miracol ce nu avea sa mai vina
niciodata…
Templele Iuliei
Hasdeu nu s-a resemnat niciodata cu pierderea celei mai dragi fiinte.
Decedatii din familia sa (parintii, fiica si apoi sotia) i-au schimbat
ireversibil modul de abordare al vietii si mai ales, a celor de dupa
viata lumeasca, insa discernamantul sau a fost treaz pana in ultima sa
clipa. In prologul pe care l-a scris pentru lucrarea sa, “Sic cogito”,
Hasdeu se confeseaza:
“Trecusera sase luni dupa moartea fiicei mele. Era in martie: iarna
plecase, primavara nu sosise inca. Intr-o seara umeda si posomorata
sedeam singur in odaie langa masa mea de lucru. De-nainte-mi, ca
totdeauna, era o testea de hartie si mai multe creioane. Cum? nu stiu,
nu stiu, nu stiu, dar fara ca s-o stiu, mana mea lua un creion si-i
rezema varful de luciul hartiei. Incepui a simti la tampla stanga batai
scurte si indesate, intocmai ca si cand ar fi fost bagat intr-insa un
aparat telegrafic. Deodata mana mea se puse intr-o miscare fara
astampar. Vreo cinci secunde cel mult. Cand bratul se opri si creionul
cazu dintre degete, ma simtii desteptat dintr-un somn, desi eram sigur
ca nu adormisem. Aruncai privirea pe hartie si cetii acolo foarte
limpede:
“Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit
te suffire. Julie Hasdeu” - (Sunt fericita; te iubesc; ne
vom revedea; asta ar trebui sa-ti fie indeajuns. Iulia Hasdeu)
Era scris si iscalit cu slova fiicei mele. Ce sa fie? O va spune
aceasta carte.”
Dupa ce a primit mesajul fiicei sale intr-un mod atat de
neasteptat, Hasdeu era convins ca a gasit calea ideala de a-si tine
fiica aproape de sufletul sau, bucurandu-se de sfaturile pretioase ale
acesteia si procedand intotdeauna asa cum ii indica aceasta. Nu
este un secret ca atat cavoul Iuliei de la cimitirul Bellu, cat si casa
de la Campina, au fost construite dupa directivele riguroase ale
spiritului acesteia. In sprijinul acestei afirmatii, sustinuta
intotdeauna de Hasdeu si de apropiatii sai artisti si intelectuali care
au participat la ridicarea acestor doua mausolee inchinate Iuliei, vin
si numeroasele simboluri care se regasesc in ambele locuri.
Un mormant-poema
Asa avea sa numeasca si nu se insela deloc, G. Ionnescu – Gion in 1891
mormantul Iuliei Hasdeu. Insusi Hasdeu numea locul de veci al fiicei
sale “Micul Templu”, iar in acea vreme nu exista nimic care sa il
contrazica. Imaginea actuala a cavoului mai pastreaza doar o amintire a
maretiei acestuia de inceput. La intrare, pe frontispiciu sunt scrise
cuvintele: “Trecatori, priviti d-asupra; cugetatori cautati in launtru:
moartea da viata”.
Inauntrul cavoului, nimic nu parea sa sugereze celor care il
vizitau ca se afla intr-un mormant. Sentimentul general era de
liniste, iar cei aflati acolo puteau simti invaluirea intelepciunii. O
oglinda fixata pe bolta avea rolul de a potenta vizualul catre infinit.
Pe langa acestea se aflau candele, ingeri si chipul Iuliei. Un altar
gazduia bustul Iuliei, vase cu flori, obiecte simbolice si doua pietre
de marmura ce purtau o incarcatura spirituala puternica.
In stanga sta scris: Legea religioasa: “Crede…Crede in Dumnezeu.
Crede in nemurirea sufletului. Crede in darul comunicarii cu cei dusi.”
Legea morala: “Iubeste si ajuta…Iubeste si ajuta neamul. Iubeste si
ajuta pe cine te ajuta si te iubeste. Iubeste si ajuta fara a precugeta
la folosul tau.”
In dreapta se afla: Legea sociala: “Nu necinsti…Nu necinsti pe tine
insuti, ca sa te cinsteasca altii. Nu necinsti pe altii, ca sa te
cinsteasca pe tine insuti. Nu necinsti munca, caci munca e viata”.
Legea filozofica: “Cand atunci…Cand faptul stii, atunci adevarul
stii. Cand nu vrei sa crezi, atunci nu poti sa vezi. Cand cauti dovada,
atunci gasesti tagada”.
Busturile membrilor familiei, de vita nobila de altfel, isi aveau locul
aici, asezate sub busturile lui Cristos, Shakespeare si Victor Hugo, pe
care Iulia i le-a cerut special tatalui ei, intr-una din sedintele de
spiritism, la data de 16 octombrie 1890, in limba franceza: “In
numele scumpilor mei, iti multumesc; dar, in fiecare unitate, este o
trinitate. Ea mi-a comandat sa pun, in templu, formand altarul superior,
busturile lui Christ, Shakespeare si Victor Hugo. Este trinitatea a
carei unitate reclama o noua trinitate, in total noua. Este ceea ce ea
mi-a comandat, ulterior, desemnand noua membri ai familiei, ale caror
portrete trebuiau sa fie plasate in tocul ferestrei, de o parte si de
alta a altarului superior”. Tot aici, pe o carte din
marmura au fost inscriptionate formele cuvantului Dumnezeu, pe care
acesta le ia in limbile greaca, latina, araba, ebraica si chineza.
Marele Templu
Constructia “Marelui Templu”, dupa cum il numea Hasdeu, a inceput in
anul 1893 si s-a incheiat trei ani mai tarziu. Ca si in cazul cavoului,
planurile castelului i-au fost minutios indicate lui Hasdeu de catre
fiica sa, in timpul sedintelor de spiritism. Constructia castelului
reprezinta o mostra unica a arhitecturii romanesti, unde utilitatea
functiunii, deci profana la nivel simbolic, se impleteste magistral cu
cea spirituala, o mostra a arhitecturii sacre. Functia de locuinta
devine secundara, iar elementele specifice spiritualului domina. Fundatia
castelului are forma unei cruci, iar cifrele 3 si 7 sunt adoptate fara
retineri de geometria constructiei. Edificiul este structurat
din trei turnuri, iar pentru a intra in castel este necesar sa pasesti
sapte trepte, in vreme ce jilturile imparatesti de la intrare au
incrustrate sapte volume de carti suprapuse. Deasupra usii sunt
sculptate in basorelief blazonul familiei Hasdeu cu deviza familiei:
“Pro fide et patria” si langa ea, apoftegma lui Galilei “E pur si
muove”. Mai sus, Ochiul Divin incadrat in trunghi.
Cei care viziteaza astazi Muzeul Memorial Iulia Hasdeu de la
Campina pot patrunde, condusi de un ghid, in initimitatea biroului lui
Hasdeu, in salon, in camera in care se afla pianul Iuliei si mai ales,
atractia tuturor turistilor, in camera de spiritism in al carei perete
se poate observa o gaura cu un diametru destul de mare. Nu
suficient peantu a permite accesul unui om, insa perfect pentru trecerea
spiritului Iuliei, atat de asteptat la aceste sedinte. O alta
“prezenta” care atrage atentia in castel este o statuie a Mantuitorului,
avand o inaltime mai mare decat statura obisnuita a unui om. Acesta se
ridica deasupra unor nori cu bratele ridicate intr-un gest de
binecuvantare, insa cu ochii in lacrimi. Reprezentarea deosebita si
amplasarea sa intr-o lumina speciala au facut ca imaginea Mantuitorului
sculptat sa impresioneze peste masura pe cei care au calcat pragul
castelului.
Sedintele de spiritism
Pana la construirea castelului, locurile de desfasurare ale sedintelor
de spiritism au fost variate insa, apoi, acesta a fost preferat cu
deosebire, deoarece fusese construit la indicatiile Iuliei si favoriza,
prin arhitectura sa deosebita, sedintele de comunicare cu spiritele. In
Bucuresti, atunci cand acestea nu se desfasurau la cavoul Iuliei din
cimitirul Bellu, aveau loc in biroul lui Hasdeu de la Arhivele
Nationale, unde era director.
Scrierile lui I.L. Caragiale pastreaza una dintre cele mai frumoase
descrieri ale castelului, unde chiar de la inceput, Hasdeu incearca sa-i
faca clar lui Caragiale cine este adevarata stapana a acasei:
“Noi suntem aci numai in gazda. Pentru aceea, mai nainte de orice,
trebuie sa te prezint stapanei casei”. Hasdeu si-a condus
prietenul catre trunchiul unui copac batran, unde, intr-o scorbura se
afla portretul Iuliei Hasdeu, incadrat intr-un muschi viu, din care
rasareau plante de munte.
Din perioada 23 decembrie 1890 pana in 18 aprilie 1903 s-a pastrat
transcrierea a numai 101 rezumate ale sedintelor de spiritism, insa in
realitate, numarul acestora a fost mult mai mare. Limba preferata a
acestor comunicari era franceza, insa puteau fi si in romana, engleza,
rusa si chiar araba. Desi pentru oamenii simpli care locuiau in jurul
castelului, ceea ce se petrecea inauntru era de neinteles, pentru cei
aflati in interiorul zidurilor, majoritatea carturari si artisti, aceste
sedinte nu faceau altceva decat sa le deschida noi orizonturi de
explorat.
Au fost invocate pe rand spiritele Iuliei Hasdeu, si, ulterior
dupa deces, al mamei acesteia, al lui Nicolae, fratele lui Hasdeu si ale
lui Tadeu si Alexandru Hasdeu, bunicul si tatal scriitorului. In orice
astfel de sedinta era imperios necesara prezenta unui mediu capabil, iar
in aceasta privinta sunt date unele lamuriri chiar in transcrierile
sedintelor care s-au pastrat pana azi. Iulia vorbeste despre
casa, ii da tatalui ei sfaturi cu privire la diverse probleme si
povesteste chiar si despre vietile ei anterioare sau despre imersiunea
unor spirite inferioare in comunicatie (in timpul sedintelor, in afara
de spiritele celor care vorbeau, mai existau si spirite asistente, care
puteau ingreuna sau usura procesul). Este foarte interesanta una dintre
transcrierile pastrate in Fondul de Manuscrise din cadrul Arhivelor
Nationale, in care Iulia vorbeste despre viata ei pamanteana ca Hypatia.
“Da, aceasta este, ai perfecta dreptate; nervozitatea mediumului meu
a tulburat intreaga inspiratiune si a fost absolut imposibil sa-l fac
sa scrie corect numele meu, Hypatia, dar tu ai ghicit
imediat!...Fusesem, cum iti spun, lapidata, Papaliga (Papaliga nu este
nimeni altul decat Hasdeu, iar acesta era numele cu care Iulia il alinta
adeseori, cand se aflau in intimitatea familiei); am cazut la
picioarele unei cruci intr-o biserica si lumea m-a tarat, apoi, prin
oras: linsata si resturile bietei mele materii arse din ordinul
patriarhului Cyrille. El fusese proclamat sfant, incomparabilul care
priveste de la inaltimea crucii sale, i-a vazut sfintenia si…sa nu-i
iertam aceluia, caci…vrea in mod absolut. Pentru biografia mea, da, dar
tu vei vorbi in aceasta carte numai despre cele sase incarnari ale mele;
primele trei vor ramane doar pentru tine; acelea nu sunt…inainte de a
fi Hypatia; una dintre aceste existente este Syria, fiica Monicai. Am
plecat din orasul incendiat pierind in flacarile sale, accident care
mi-a rapit viata la numai 12 ani…caci nu devenim ceea ce dorim dintr-o
data; Nicolas spune ca trebuie sa te lasi”.
In epilogul cartii sale “Sic cogito”, Hasdeu marturiseste cine
i-a inspirat alegerea acestui nume pentru lucrarea sa asupra
spiritismului, prima de acest gen din Romania:
“In capul cartii mele se citeste: Sic cogito “asa cuget eu”…In
sedinta din 22 martie, eu primii prin Sperantia, scriind automaticeste
in stare cataliptica, o lunga comunicatiune in care fie-mea vorbeste,
intre altele, despre studiile mele asupra Spiritismului: “Tonul lor
trebuie sa fie impunator si convins, un fel de Sic cogito, adeca: cine
poate sa se convinga, cu atat mai bine pentru el, cine nu – cu atat mai
rau…Cat priveste pe al tau Sic cogito, sa stii ca el va fi cuvantul
final si totodata titlul operei intregi”.
http://www.descopera.ro/fenomenele-paranormale/4619696-iulia-hasdeu...