Jocul dublu al lui Richelieu punea în primejdie ceea ce regina avea mai scump: prestigiul ei, autoritatea şi puterea ei – şi îndeosebi ascendentul ei asupra fiului. Tocmai de pasiunea ei pentru putere se folosiră Bérulle şi ai săi, amorsând un proces care avea să se demonstreze curând fatal pentru toată lumea. Dominată de ură şi de dorinţa de răzbunare, Maria îi ceru lui Ludovic al XIII-lea capul cardinalului, vinovat pe plan politic de opţiuni hazardate şi hărăzite eşecului, iar pe plan moral, de ingratitudine, lipsă de lealitate, de procedee ascunse menite să submineze unitatea familiei regale.
Lupta ei dură, cu sinuozităţi, timp de un an. Ludovic al XIII-lea ezită în privinţa alegerilor pe care le avea de făcut, nehotărât între stat şi Biserică, între politica externă şi problemele interne ale ţării, între refuzul puterii materne abuzive şi necesitatea de a o avea pe regină alături într-o situaţie familială dificilă. La 10 noiembrie 1630, conflictul dintre regina-mamă şi Richelieu ajunse la capăt. La ieşirea de la reuniunea Consiliului, care se ţinuse la Luxemburg, palatul unde locuia suverana, aceasta îl chemă deoparte pe cardinal, îi declară că nu mai avea încredere în el şi-l concedie: apoi se duse la rege şi-i ceru demisia ministrului. Regele temporiză şi amână discutia pentru ziua următoare; a doua zi se ţinu de cuvânt şi merse la mama lui la Luxemburg, găsind-o încă ocupată cu toaleta zilnică. Nici măcar nu începuseră să vorbească şi Richelieu îşi făcu apariţia: informat de întâlnirea care trebuia să-i hotărască destinul, cardinalul decisese să joace totul pe o singură carte şi să-şi justifice personal acţiunile. Întrucât servitorii îi interziseseră accesul în apartamentele reginei, ajunse acolo pe ascuns, pe o scară secundară, ce ducea în capela privată a suveranei, şi de acolo pătrunse în dormitor.
Depăşindu-şi uluirea iniţială, Maria îşi pierdu controlul şi, într-un crescendo de furie, îl acuză pe Richelieu de toate relele posibile, revărsând asupra lui o avalanşă de insulte. După ce încercase în zadar să se justifice, strivit de atâta violenţă, Richelieu izbucni în lacrimi, ceru iertare, se umili, se prosternă la picioarele ei, sărutându-i poalele şi în sfârşit, la un semn al regelui, se retrase. Renunţând să-şi calmeze mama, Ludovic al XIII-lea părăsi de asemenea Luxemburgul, fără a-i arunca măcar o privire cardinalului care îl aştepta în josul scărilor palatului. Părea că regina-mamă câştigase partida şi vestea dizgraţiei ministrului era acum pe buzele tuturor, când o lovitura de teatru răsturnă situaţia.
În primele ore ale dimineţii de 12 noiembrie, Maria primi vizita supraintendentului pentru Finanţe, care-i anunţa hotărârea regelui de a-l păstra pe Richelieu; puţin mai târziu, afla că Michel de Marillac fusese desărcinat din postul lui şi arestat. Regina înţelese atunci că bătălia era pierdută şi se hotărî să dea vina pe întâmplare: „dacă n-aş fi lăsat un zăvor deschis – se pare că ar fi spus mai apoi – cardinalul ar li fost pierdut“. Dinspre partea sa, Ludovic al XIII-lea prefera să declare că nu putea să lipsească statul de un slujitor de neînlocuit. Nu întâmplator, acea zi de luni 11 noiembrie a intrat în istorie sub numele de „Journée des Dupes”, ziua păcăliţilor.
Preferându-l pe cardinal mamei sale, Ludovic al XIII-lea săvârşea, la treisprezece ani de la asasinarea lui Concini, un al doilea „matricid politic”, un matricid de care era vinovat Richelieu, care îi datora Mariei tot ceea ce devenise. Amintirea reginei-mame avea să apese pentru totdeauna asupra relatiilor dintre rege şi cardinal, împiedicând ca între ei să se instaureze o prietenie limpede.
Din motive de oportunitate politică nu mai puţin decât din raţiuni de morală, Ludovic al XIII-lea dorea să pună capăt conflictului cu propria-i mamă, dar se izbi de un zid de furie şi obstinaţie. Nu numai că Maria refuza să mai apară la Consiliu şi nu-şi înceta lupta împotriva lui Richelieu, dar, dând dovadă de iresponsabilitate politică, îl instiga la rebeliune pe al doilea fiu al ei, Gaston, care, în lipsa unui Delfin, era în continuare moştenitorul tronului. O dată mai mult, un nemăsurat egocentrism ce o împiedica să vadă dincolo de sine, avea să se întoarcă împotriva ei.
În februarie 1631, aşa cum se întâmplase cu zece ani mai devreme, regina-mamă primi un ordin de exil şi se pomeni prizonieră într-unul din castelele regale. Şi, întocmai cum se întâmplase în urma cu zece ani, hotărî să fugă, prezentându-se drept victimă în faţa Curtilor europene şi aducând aceleaşi motivatii întrebuinţate contra lui Luynes: fiul ei o sacrifica ambiţiilor unui sfătuitor pernicios, care nu ezita să semene discordie în sânul familiei regale pentru a-şi urmări propriile ţeluri. Dar consecinţele gestului ei aveau să fie diferite. Lipsită de sfatul lui Richelieu, regina-mamă făcu o serie de opţiuni necugetate, angajându-se pe un drum fără ieşire. Se refugie în străinătate şi ceru azil unor ţări în conflict cu Franţa, atrăgându-şi astfel o acuzaţie de trădare care-l autoriza pe Ludovic al XIII-lea să treacă la confiscarea bunurilor ei, lipsind-o astfel de orice mijloc de subzistenţă. Firea ei invazivă, nevoia cronică de susţinere economică, intrigile sale sfârşiră prin a face din ea un oaspete incomod, erodând capitalul de simpatie pe care putuse conta.
În cei unsprezece ani câţi îi mai rămâneau de trăit, ea, care fusese soţie şi era mamă de rege, precum şi soacră a regilor Spaniei şi Angliei şi a ducelui de Savoia, avea să rătăcească între Ţările de Jos spaniole, Olanda si Anglia, pentru a muri apoi la Koln singură, părăsită, plină de datorii, după ce asistase de la distanţă la eşecul tuturor comploturilor împotriva lui Richelieu şi la triumful politicii primului-ministru. Nu s-a mai întors în Franţa în cursul vietii, iar Ludovic al XIII-lea a rămas surd la implorările ei, refuzând să mai reia orice contact cu ea; după moartea ei, regele se limită să-i repatrieze trupul, pentru a o înmormânta la Saint-Denis. Cu toate acestea, amintirea ei continuă să-l chinuie pe Ludovic al XIII-lea: ajuns aproape de obştescul sfârşit, acesta declară că remuşcarea lui cea mare era aceea „că-şi tratase rău mama”.
sursa: Benedetta Craveri, Amante şi regine, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009
-->
Răspunsuri
Mulţumesc frumos dl Muntean pentru acest videoclip