Paradoxul lui Epicur este o problemă teologică atât de veche încât este incredibil, că mai există oameni credincioși. Și când te gândești că unii spun că nu au existat atei în vechime.
Acesta e cel mai greu paradox la care ar fi supuşi adepţii religiilor iudaice să răspundă! De ce? Păi, în primul rând acest paradox logic şi raţional, pune nişte întrebări, aparent sucite, dar în acelaşi timp esenţiale pentru a vedea care ar fi “marile argumente” ale adepţilor cultelor iudaice care ar răspunde la acest paradox.
Epicurismul este doctrină morală a lui Epicur și a discipolilor săi bazată pe teoria etică a fericirii raționale a individului.
Termenul epicurianism este, etimologic, un substantiv format pornind de la numele lui Epicur. Sensul extins al termenului face referire la o căutare exclusivă și excesivă a plăcerii. În sens strict, se referă la o doctrină a lui Epicur și a discipolilor săi (spre exemplu, Lucrețiu), fondată pe baza idealului de înțelepciune potrivit căruia fericirea, adică liniștea sufletului (ataraxia) este scopul moralei; această doctrină ne învață să nu ne fie teamă nici de zei, nici de moarte (conform materialismului) și să căutăm plăcerile simple și naturale ale vieții (conform hedonismului).
Istoric
Epicurianismul s-a dezvoltat în Antichitate, atât în Grecia, prin Epicur, cât și la Roma, prin Lucrețiu, în circumstanțe marcate de tulburări politice. Evul Mediu creștin îl va oculta și va contribui foarte mult la alterarea sensurilor sale, răspândind povestea epicurianului care aleargă după satisfacții, poveste care nesocotea idealul de înțelepciune propriu epicureismului antic. Acesta din urmă va fi reconsiderat în perioada Renașterii prin Montaigne și parțial în secolul al XVII-lea prin Gassendi și Hobbes.
Descrierea filosofiei
Filosofia lui Epicur este constituită din trei părți: cea canonică, ce expune regulile adevărului; fizica (din grecescul „psysis”, «natură»), care propune o explicație filosofică a naturii; și morala, care tratează despre condițiile vieții fericite. Ordinea acestor trei părți este importantă deoarece ea corespunde sistemului lui Epicur. Etica este în fapt scopul filosofiei, care are ca fundament fizica: ea oferă, grație canonicii, cunoașterea naturii, care îi va permite înțeleptului să fie fericit.
Canonică
Criteriile adevărului sunt senzațiile, căci ele ne pun în contact cu lucrurile exterioare. Corpurile emit particule fine («simulacre»), care întâlnesc simțurile noastre și permit astfel reprezentarea sensibilă. Aceasta nu este deci «subiectivă» sau înșelătoare: prin «simulacre» ea ne pune în contact cu lucrurile. Senzațiile repetate lasă în noi amprente care ne permit anticiparea percepției, prin intermediul căreia noi putem recunoaște obiectele.
Fizică
Urmând învățăturile lui Democrit (sec. V î.Cr.), Epicur propune o explicație atomistă a naturii: lumea este compusă din elemente materiale minuscule și indivizibile, atomii. În starea inițială, aceștia se deplasează în vid și, prin întâlnirea lor și prin diversele lor legături, formează lucrurile și ființele. Astfel, nimic nu se naște din nimic: tot ceea ce există nu este decât o anumită combinație de atomi; de asemenea, moartea reprezintă descompunearea unui corp în elementele sale «atomice».
Epicur este deci materialist: deoarece orice lucru este o combinație de atomi, orice lucru este de natură materială. Sufletul însăși este o compoziție de atomi; iar ordinea lumii nu este rezultatul unui plan rațional sau al exercitării unei inteligențe divine, ci al hazardului. Ea s-a format prin jocul mecanic și orb de combinații atomice. Astfel, există o infinitate de lumi, iar cosmosul nu este veșnic.
În ceea ce îi privește pe zei (și ei materiali), ei există, dar, fericiți și independenți, tot așa cum vor să ajungă și înțelepții, ei se dezinteresează de lume și de lucrurile omenești.
Concluzia
În epicurianism, numai ataraxia (în limba greacă «absența tulburării») ca și concepție despre natură poate fonda o morală autentică, eliberându-ne de mitologiile populare, de spaime sau de superstițiile care se alimentează în realitate din ignoranța noastră cu privire la natura lucrurilor.
Astfel, dacă zeii sunt indiferenți, nu avem de ce să ne temem de ei. Dacă sufletul nu este decât un compus material din atomi, nu avem de ce să ne temem nici de călătoria lui în regatul morții sau în legătură cu diferitele reîncarnări, credințe obișnuite pentru greci.
Nu avem de ce să ne temem de moarte, care este descompunerea compusului material din care suntem alcătuiți, corp și suflet și care nu este deci, decât privare de senzații. Moartea nu înseamnă nimic pentru noi, căci atunci când suntem noi, ea nu este, iar când survine, noi nu mai suntem.
Întrucât nu există lumea de dincolo, fericirea înțeleptului trebuie să se realizeze în această lume. Senzația, care este criteriul cunoașterii, este, de asemenea, și ghidul care ne face să căutăm plăcerea și să fugim de durere. Această fericire va consta deci în satisfacerea plăcerilor, printre care, acelea ale inteligenței. Morala epicurianistă este un hedonism care nu constituie o apologie a plăcerii și a lipsei de măsură ci o promovare a unei juste reglementări a plăcerilor, viața înțeleptului fiind temperată, contemplativă și virtuoasă.
Potrivit Wikipedia.org :
“Născut în insula Samos, fiu al atenianului Neocles, Epicur trăiește perioada de decadență a lumii grecești, după dominația exercitată de Filip al Macedoniei și de către fiul său Alexandru cel Mare. Epicur își urmează părinții în exil la Colofon, unde se afirmă ca profesor de filosofie.
Ține prelegeri în Mytilene (311 î.Hr.), unde se împrietenește cu Hermachos, viitorul său succesor, iar apoi în Lampsacos (310 î.Hr.). Haosul exterior al cetății îl determină să propovăduiască o reîntoarcere asupra vieții interioare. În 306 î.Hr., el cumpără o grădină (kepos), un teren situat la nord-est de Atena, unde va rămâne până la moarte. Aici adună o comunitate de prieteni care trăiesc în jurul maestrului, îndepărtați de viața politică. Își deschide propria școală de filosofie care rivaliza cu Academia și Peripatos. Prin activitatea de la Atena, Epicur pune bazele unui nou curent filosofic – epicurismul – cu un puternic ecou până la sfârșitul lumii antice. Ca și în cazul lui Socrate, pe care îl aprecia, moartea lui Epicur a fost aceea a unui înțelept senin și perfect stăpân pe el.
Scrieri
Diogenes Laertios menționează 40 de titluri din opera lui Epicur, remarcabile prin claritatea și accesibilitatea stilului și a limbii. Până la noi au ajuns 3 scrisori, Catheismul celor 40 de sentințe (Kyriai doxai) și fragmente disparate din restul operei, în primul rând din cea mai importantă dintre lucrările sale, Peri physeos (Despre natură).
Filosofia lui Epicur este construită din trei părți:
Kanonika (Logica), necesară pentru distingerea adevărului de fals
Physika (Fizica), ce propune o explicație filosofică a naturii
Ethika (Etica), care tratează despre condițiile vieții fericite.
Ordinea acestor trei părți este importantă: ea corespunde sistemului lui Epicur. Etica este în fapt scopul filosofiei, care are ca fundament fizica: ea oferă, grație canonicii, cunoașterea naturii, care îi va permite înțeleptului să fie fericit.
Concluzia
Urmând învățăturile lui Democrit, Epicur propune explicația atomistă a naturii: lumea este compusă din elemente minuscule și indivizibile, atomii. Pentru Epicur, numai această concepție despre natură poate fonda morala autentică, adică ataraxia (în gr., absența tulburării), eliberându-ne de mitologiile populare, de spaimele deșarte și de superstițiile care se alimentează în realitate din ignoranța noastra cu privire la natura lucrurilor.
Astfel, dacă zeii sunt indiferenți, nu avem de ce să ne temem de ei. Dacă sufletul nu este decât un compus material de atomi, nu avem de ce să ne temem nici în legatură cu călătoria lui în regatul morții, sau în legătură cu diferitele reîncarnări, credințe obișnuite pentru greci. Nu avem, de asemenea, de ce să ne temem de moarte, care este descompunerea compusului material din care suntem alcătuiți, corp și suflet, și care nu este deci, decât privare de senzații. “Moartea nu înseamnă nimic pentru noi”, căci atunci când suntem noi, ea nu este, iar când survine, noi nu mai suntem. Întrucât nu există lumea de dincolo, fericirea înțeleptului trebuie să se realizeze în această lume.
Senzația, care este criteriul cunoașterii, este și ghidul care ne face să căutăm plăcerea și să fugim de durere. Acestă fericire va consta deci în satisfacerea plăcerilor, printre care acelea ale inteligenței. Morala lui Epicur este un hedonism (din grecescul hedone, plăcere). Hedonismul epicurian nu constituie totuși o apologie a plăcerii și a lipsei de măsură. El promovează o justă reglementare a plăcerilor, viața înțeleptului fiind temperată, contemplativă și virtuoasă. De la Epicur avem exemplul mesei cu pîine si apă. Hedonismul promovat de Epicur, se deosebește de cel al lui Aristip din Cirene. Epicur numeste hedonismul bazat pe plăcerile fizice, promovat de catre Aristip „morala porcului”. El considera ca ataraxia poate fi atinsă prin cultivarea placerilor sufletului.”
În cadrul raționalismului științific se ajunge la îndoieli privind existența lui Dumnezeu nu datorită unei descoperiri anume, ci progresiv. Pe de o parte e simplu de pus sub semnul întrebării existența creației așa cum e descrisă de religie: știința nu a putut dovedi concludent că a existat un potop mondial iar secvența evoluționară a universului nu coincide cu nici o versiune a genezei religioase; mai mult, toate fenomenele care erau explicate ca supranaturale au căpătat în timp explicații științifice. În aceste condiții principiul parcimoniei (Briciul lui Occam) implică ipoteza prezenței divine ca nenecesară.
Problema răului
„Problema răului” e probabil cel mai vechi și mai puternic argument al ateismului contra religiei. Pe scurt, existența răului în lume e incompatibilă cu existența unui Dumnezeu binevoitor, și e mai rezonabil să concluzionezi că Dumnezeu nu există decât că există dar nu face nimic să oprească Răul.
Paradoxul lui Epicur este acesta, care evident e folosit ca si argument al ateilor:
“1. Vrea Dumnezeu să oprească răul, dar nu poate?
Atunci nu este atotputernic.
2. Poate Dumnezeu să oprească răul, dar nu vrea?
Atunci el însuși este rău.
3. Poate și vrea Dumnezeu să oprească răul? Atunci de ce mai există rău în lume?
4. Nu poate și nu vrea Dumnezeu să oprească răul?
5. Atunci de ce îl numim Dumnezeu?”
Briciul lui Occram reuşeşte oare să răspundă la paradox? sau nu?
Briciul lui Occram, este un fel de alternativă pentru explicaţii logice şi raţionale la probleme cu adevărat profunde cum ar fi paradoxul lui Epicur. Citez de pe wikipedia.org :
“Pluralitas non est ponenda sine necessitate („Nu trebuie să punem mai multe lucruri fără necesitate”) sau
Frusta fit per plura quod potest fieri per pauciora („În zadar se face prin mai multe ceea ce se poate face prin mai puține”)
Lama lui Occam, (numită și Briciul lui Occam) sau principiul parcimoniei, este folosit pentru a justifica anumite afirmații științifice. Lui William de Occam i se atribuie principiul conform căruia cea mai simplă explicație pentru un fenomen este de preferat. Acest principiu își găsește formularea deseori în felul următor: “entitățile nu trebuie să fie multiplicate dincolo de necesar” (entia non sunt multiplicanda praeter necessitatem).
A se considera situația omniprezentă a două teorii A și B, unde A este versiunea cea mai simplă a teoriei, care se potrivește cu datele, iar B este o versiune a lui A augmentată cu cu elemente adiționale care nici nu îmbunătățesc, nici nu dăunează problemei. Principiul briciului lui Occam ne sfătuiește să îndepărtăm elementele suplimentare din B, rămânând cu versiunea mai simplă A.
Deoarece pentru orice teorie există un număr infinit de variații care sunt în mod egal consistente cu datele actuale, briciul lui Occam este folosit în mod implicit în orice cercetare științifică. De exemplu, a se vedea teoria faimoasă a lui Isaac Newton privind “acțiunea și reacțiunea”. O teorie alternativă ar fi: “pentru fiecare acțiune există o reacțiune egală și opusă, cu excepția lui 12 Ianuarie 2055, când reacțiunea va avea intensitate înjumătățită”. Această adăugire aparent absurdă violează principiul briciului lui Occam deoarece este o adăugire care nu este necesară. Într-adevăr, fără o lege precum briciul lui Occam, nu ar exista nici o justificare filozofică sau practică pentru savanți ca să enunțe orice teorie în fața competitorilor ei care sunt ca număr infiniți. Prin urmare, știința nu ar mai putea să facă deloc prognoze.
Dificultatea în cazul briciului lui Occam constă în faptul că aceasta nu specifică, și nici nu este întotdeauna clar, care teorie este mai simplă. Mai mult, briciul lui Occam nu reprezintă decât o preferință estetică pentru simplicitate. Prin urmare nu poate fi considerată riguroasă. Există abordări matematice legate de aceasta, cum ar fi cele care rezultă din analiza bayesiană și teoria informației care urmăresc să cuantifice simplicitatea. O asemenea abordare este inferența numită lungimea minimă a mesajului.
Lama lui Occam nu afirmă că cea mai simplă explicație este de preferat indiferent de capacitatea sa de a explica neregularități și excepții. Principiul falsificabilității afirmă că orice excepție care poate fi reprodusă în mod veridic trebuie să invalideze cea mai simplă teorie, și că argumentul următor, în ordinea simplicității, care poate să încorporeze excepția în ca parte a teoriei trebuie să fie preferat în locul primei. După cum a afirmat Albert Einstein: “Scopul ultim al oricărei teorii este de a asigura ca elementele de bază ireductibile să fie cât mai simple posibil și reduse ca număr, fără să trebuiască să renunțe la reprezentarea adecvată chiar și a unui singur experiment”.”
Doctrinele orientale, cum ar fi filozofia budistă, pot răspunde la paradoxul lui Epicur, prin argumentarea principiului lor panteist cu privire la Univers conform căruia energia care controlează universul şi dirijează totul într-o ordine, ATENŢIE ENERGIA, nu dumnezeu, nu dumnezei, ci ENERGIA, se afla în noi şi noi sintem că şi universul o manifestare a ei. Adică, o căutare a divinităţii în propria personală. Spinoza are o întreaga teză despre panteism, care e privită de teişti şi gnosticii teişti că fiind un fel egoism al unor persoane, deşi ei nu pot răspunde la paradoxul lui Epicur (deisto-gnosticii)
Budismul de pildă, el ar spune că karma este cea după care funcţionează Universul. Mai exact, faci rău, primeşti rău, faci bine, primeşti bine, deci e logic şi raţional, tocmai de aceastam budismul e filozofie şi nu religie habotnică!
Dacă mergem pe principiul karmei răspundem la paradoxul lui Epicur şi anume:
1. Vrea Dumnezeu să oprească răul, dar nu poate?
Religiile iudaice gândesc în termeni de zei şi Dumnezeu, adică teistic, adică a crede şi a te supune în faţa unui zeu, cum ar fi Yahwe, unul dintre multitudinea de zei biblici, islamici şi iudaici. Răul există în starea sa, conform Karmei, că o stare ce planează asupra unei persoane care a făcut rău şi ea la rândul ei. Căci atunci când ne întrebam, “de ce este un copil bolnav de cancer, de ce s-a născut aşa?”, religiile deistice, adică cele cu credinţă în zeul Yahwe, spun că zeul Yahwe a pedepsit copilul pentru faptele părinţilor, dar doctrinele orientale atrag atenţia persoanelor spunandu-le că în funcţie de faptele care le fac în viaţa asta îşi vor primii o viaţa mai bună ori mai rea în următoarea, lucru ne-acceptat în religiile iudaice!
2. Poate Dumnezeu să oprească răul, dar nu vrea?
Yahwe într-adevăr este rău, căci vorbim de religiile iudaice, despre zei şi dumnezei, nu va imaginaţi că în univers există nişte zei care vor să sacrificii animale ori să arzi tămâie că să le simtă mirosul. Deci în doctrinele iudaice, Dumnezeul iudeo-creştinilor este un Dumnezeu negativ, în Biblie le ordonă evreilor să ucidă, deci nu vrea să oprească răul!
3. Poate și vrea Dumnezeu să oprească răul? Atunci de ce mai există rău în lume?
În prima explicaţie am argumentat că atât râul cât şi binele se află în om, dar oamenii le pun pe seama unor zeii sau Dumnezeu, încercând să scape de anumite complexări în cazul eşecurilor lor din viaţă şi vor zice: “O! M-a pedepsit Dumnezeu, nu am crezut în el”.Nu eşti obligat să crezi în el, deci vedem clar că totul e pe ideea credinţei oarbe şi a supunerii sau cum zic islamiştii “pace şi supunere faţă de Allah (Yahwe)”, adică două cuvinte antagonice, total opuse!
Nu există rău total pentru toţi, cum nu există bine total pentru toţi. Sunt persoane care au viaţă de coşmar, iar ei pun asta pe seama unui Dumnezeu atotputernic, dar pozitiv. Ei nu vor putea să răspundă acestui paradox, pe când în budism s-ar răspunde aşa: “există rău doar pentru tine, că şi tu ai făcut cândva rău”. Asta sună a legea Karmei de care vorbeam la punctul 1, adică legea Cauză-Efect, nu poate există efect fără cauza, iar o cauză are întotdeauna un efect precum un bumerang!
4. Nu poate și nu vrea Dumnezeu să oprească răul?
Dumnezeii religiilor iudaice nu vor oprii niciodată răul.Pputeau să oprească Războaiele Mondiale, cruciadele, inchiziţia,etc. De ce nu au făcut-o? Pentru că aceştia sunt o scuză, cum spuneam pentru incompentența oamenilor, iar ei au nevoie să de-a vina pe ceva, iar acel ceva e faptul că nu s-a rugat destul la Dumnezeu. Cum spuneam, faci rău, primeşti rău, faci bine, primeşti bine.
5. Atunci de ce îl numim Dumnezeu?
Îl numim Dumnezeu, în cazul creştinilor, islamiştilor şi iudaicilor, deoarece ne este teamă de el ! De câte ori nu aţi auzit afirmaţia: “nu mai are omul frică de Dumnezeu!”, “nu îţi e frică de Dumnezeu?”, deci cuvântul care sare în ochii oricărui logician din această afirmaţie este cuvântul FRICĂ. Asta intra într-o contradicţie teribilă cu aşa-zisa pozitivitate a UNICULUI DUMNEZEU, dar scindat de iudeo-creştini într-o sfântă treime. Adică Dumnezeu, el e unic, dar în acelaşi timp iudeo-creştinii l-au făcut TATĂ, FIU şi SFÂNT DUH, aici ar râde de ei orice logician.
Sursa: istorie şi cultură
-->
Răspunsuri
Multumesc pentru acest articol, care mi-a explicat pentru prima data in mod succint sistemul lui Epicur. As vrea sa adaug aici, in continuarea intrebarilor 1... 5 privind existenta si scopurile lui Dumnezeu, cateva posibile raspunsuri, sau alternative de cugetare:
1. Filozofii s-au intrebat ce vrea Dumnezeu, dar Dumnezeu a spus deja ce vrea: "Eu vreau ca toti oamenii sa se mantuiasca. (E sris in Sfanta Scriptura, care este Cuvantul lui Dumnezeu sau Revelatia).
2. Afirmatia de mai sus nu va fi primita ca adevarata decat prin credinta, respectiv in cazul de fata credinta ca Scriptura este Cuvantul lui Dumnezeu, deci adevarata si neschimbabila in eternitate.
3. Credinta si Revelatia sunt singurele modalitati de cunoastere a dumnezeirii. In absenta credintei si a Revelatiei mintea si rationamentele ei nu pot genera nici un gand valabil despre Dumnezeu.
4. in pofida rationamentelor facute in lipsa credintei si a revelatiei, precum sunt cele din articolul discutat, Dumnezeu, asa cum Se reveleaza pe Sine in Scriptura, totusi exista. Sunt dovezi si marturii cu neputinta de respins.
5. rezulta ca pentru cel credincios se vor ofili toate rationamentele mintii despre existenta si persoana lui Dumnezeu, ca facute in necunostinta de cauza, iar pentru cel necredincios se vor desfiinta si obtura singurele cai posibile de cunoastere a dumnezeirii. Cheia cunoasterii sau necunoasterii lui Dumnezeu este credinta. Cu toate acestea, si indiferent de acestea, Dumnezeu exista, iar Revelatia data oamenilor (Sfanta Scriptura ) este adevarata si neschimbabila.