relatia cultura civilizatie part 2

[Lenuş Lungu]

NASTEREA SI DEZVOLTAREA CIVILIZATILOR
S-a spus, pe buna dreptate, ca cea mai mare contributie la studiul civilizatiei au adus-o istoricii si perspectiva istorica. Daca in analiza culturii filosofii au dat raspunsurile cele mai interesante, o oarecare dezicere fata de fenomenul civilizatiei fiindu-le caracteristica, in ce priveste analiza civilizatiei istoricii si etnologii par sa detina suprematia. Dar nu toti istoricii, ci numai aceia care s-au incumetat a trece dincolo de faptul marunt si au iesit de sub robia modalitatii descriptivist-cauzale de interpretare proprii istoriei, cei care nu au mai privit istoria omenirii ca ansamblul istoriilor popoarelor. Un astfel de om a fost Arnold J. Toynbee. Ii pomenim numele aici, desi nu e singurul care merita acest lucru, pentru ca exemplul lui serveste cel mai bine scopurilor noastre: analiza civilizatiei din perspectiva istorica si morfologica (a mecanismelor si elementelor componente care o fac sa se manifeste intr-un anumit fel). Chiar daca multe dintre ideile sale nu au fost acceptate de catre cercetatorii fenomenului, Toynbee ramane ilustru tocmai prin indrazneala cu care pune probleme, prin lipsa de conformism, prin capacitatea de a valorifica un material imens si prin redarea demnitatii civilizatiei in raport cu cultura. Exercitiul cu ideile sale despre civilizatie cred ca este o gimnastica intelectuala benefica pentru orice cititor. Ne vom folosi in demersul nostru de mai vechiul dar excelentul studiu al lui Nicolae Bagdasar consacrat ganditorului englez si publicat in cartea sa ''Teoreticieni ai civilizatiei'', precum si de sinteza operei lui Toynbee intitulata ''Studiu asupra istoriei'', in doua volume, si publicata in 1997 la Editura Humanitas.
Inca din primul volum al lucrarii sale ''A Study of History'', Toynbee arata ca dezvoltarea statelor nationale, indeosebi in secolul al XIX-lea si inceputul acestuia, i-a determinat pe istorici sa aleaga natiunile ca ''domenii normale de studii istorice'' ca si cum statul national isi este suficient sie insusi. Toynbee considera o astfel de atitudine eronata. Nici o natiune si nici un stat national nu pot oferi integral o istorie explicabila prin ea insasi, caci fortele care actioneaza asupra dezvoltarii istorice a unei natiuni sunt mult mai vaste decat natiunea respectiva. Acest punct de vedere ''parohial'' al istoriei de pana atunci ar trebui depasit si, ca atare, obiectul istoriei trebuie sa fie civilizatiile, grupuri umane cu manifestarile lor si care isi sunt, teoretic, suficiente lor insesi (deoarece pentru explicara si intelegerea lor nu este nevoie sa se recurga si la alte comunitati). Iata, asadar, argumentata ideea demnitatii stiintifice si utilitatii studierii civilizatiei.
a. Cat priveste nasterea civilizatiilor, Toynbee respinge teoriile dupa care fiintele omenesti care au operat, acum aproximativ sase mii de ani, tranzitia de la societatea primitiva, statica, la societatea dinamica, civilizata, ar fi apartinut unor rase particulare superior dotate. Cu aceeasi hotarare el respinge si teoriile care sustin rolul hotarator al conditiilor geografice si climatice in geneza civilizatiilor. Toynbee ofera ca solutie actiunea comuna a celor doi factori - mediu geografic (natura) si om (rasa). Actiunea pe care mediul geografic o exercita asupra omului o numeste provocare, iar reactiunea omului la provocarea naturii o numeste riposta. Dupa el, geneza civilizatiilor fara antecedent, adica a civilizatiilor care provin din societatile primitive (egipteana, sumeriana, prechineza, maya si minoica), se datoreste jocului reciproc dintre provocare si riposta. Acest lucru e valabil nu numai pentru civilizatiile fara antecedent, ci si pentru asa-zisele civilizatii afiliate, adica cele care se nasc in afara teritoriului pe care se afla civilizatiile din care descind, desi la acestea elementul care constituie provocarea este in general de natura umana.
Toynbee sustine ca exista insa si provocari stimulante de natura umana, deci ale mediului uman. Unele se produc din afara comunitatii respective (presiunile migratorilor), altele au loc din interiorul insusi al unei societati (el le numeste stimulenti ai penalizarilor, adica ai persecutiilor politice si sociale).
Aceste provocari, insa, pentru a fi stimulente, severitatea lor nu trebuie sa fie supraexcesiva. Ea trebuie sa aiba o minima intensitate care sa ''provoace'' si sa nu depaseasca un anumit prag pentru a nu ''inhiba'' (expresiile ne apartin).
b. A.J. Toynbee duce explicatia mai departe, ocupandu-se si cu problema cresterii civilizatiilor, a dezvoltarii lor. Toynbee sustine ca unele civilizatii nu au putut creste, nu s-au putut dezvolta. Pe unele le numeste ''civilizatii avortate'', adica civilizatii care au fost victimele unei mortalitati infantile, iar pe altele le numeste ''civilizatii imobilizate'', adica, in aceeasi exprimare plastica, civilizatii care au fost victimele unei paralizii infantile. Nu ne oprim asupra exemplelor pe care le da autorul englez pentru ca, se pare, spun specialistii, aici el forteaza nota, exemplele sale (unele) fiind viu contestate.
Trecand la analiza factorilor care contribuie la dezvoltarea unor civilizatii pana la maturitate, Toynbee se foloseste de aceeasi notiune de provocare. In cazul cresterii, ''provocarea cu adevarat optima este aceea care nu numai stimuleaza pe adversar sa execute o singura miscare victorioasa'', ci care, totodata, ii da un nou impuls sa faca fata si altor provocari, sa treaca la rezolvarea unei alte probleme. Cheia acestor riposte victorioase, ceea ce sustine o comunitate in trecerea sa de la dezechilibrul produs de provocare la echilibrul stabilit in urma ripostei, si asa mai departe, intr-o progresie potential infinita, este o forta misterioasa, imateriala, un fel de elan vital á la H. Bergson. O civilizatie care s-a nascut si a ajuns la maturitate reprezinta deci rezultatul unui ansamblu de riposte victorioase la provocari succesive optime sub actiunea potentelor acestui elan vital.
La intrebarea: „Care sunt insa criteriile cu ajutorul carora se poate stabili cresterea, dezvoltarea, progresul civilizatiilor?", Toynbee sustine ca expansiunea geografica, intinderea in spatiu a unei civilizatii, ar constitui un astfel de criteriu. Toynbee neaga rolul de criteriu al cresterii civilizatiilor progresului tehnic sau cel spiritual. Un rol major in expansiunea geografica a unei civilizatii revine razboiului, iar in articularea unui stadiu cu altul urmator in devenirea unei civilizatii - ''personalitatilor creatoare'' sau ''minoritatilor creatoare''. Aceste personalitati, capabile sa rupa cu traditia si sa deschida drumuri noi, prin mimetism scot masele din inertie, le pun in miscare, facandu-le sa progreseze.