Primele forme de rezistenţă armată anticomunistă au apărut în Bucovina, odată cu pătrunderea trupelor sovietice (1944). Rezistenţa armată anticomunistă din România s-a desfăşurat în zonele muntoase şi cele puternic împădurite (1944-1960). Luptătorii proveneau din toate segmentele sociale: militari, legionari, intelectuali, preoţi, studenţi, ţărani care se opuneau colectivizării, femei şi muncitori. Oficial, aceştia erau numiţi de autorităţile comuniste „bandiţi”, “terorişti”, “legionari”, “fascişti”. Dotarea cu armament era precară: arme abandonate de armata germană în retragere, arme de vânătoare, arme şi muniţie capturate de la forţele represive. Luptatorii atacau de obicei grupuri izolate ale forţelor represive, eliminau activişti de partid din sate sau acţionau în vederea destabilizării anumitor zone şi chiar declanşării unor revolte regionale. Durata şi eficienţa acestor grupări depindea de atitudinea populaţiei locale. Numeroşi săteni le ofereau adapost, alimente şi informaţii despre trupele de represiune, alţii îi trădau. Împotriva lor regimul comunist folosea Securitatea, Miliţia, unităţi militare, uneori chiar şi armament greu. Se foloseau arestări masive pentru intimidarea populaţiei locale şi se recrutau informatori.
Principalele centre de rezistenţă au fost în Bucovina, Munţii Banatului (colonel Ion Uţă), Maramureş, Munţii Apuseni (maior Nicolae Dabija), Vrancea şi Munţii Neamţului. Deosebit de intensă a fost rezistenţa în Munţii Făgăraşului, unde acţionau grupurile conduse de Ion Gavrilă Ogoranu pe versantul nordic şi grupul colonelului Gh. Arsănescu şi ale fraţilor Toma şi Petru Arnăuţoiu pe versantul sudic.
O altă formă de rezistenţă anticomunistă o constituiau revoltele şi răscoalele ţărăneşti împotriva echipelor de colectivizare trimise de Partidul Comunist. Regiuni întregi au fost asediate cu ajutorul Miliţiei şi Armatei în Bihor, Arad, Suceava, Vlaşca, Gorj. După 1959 orice rezistenţă a fost eliminată, ca urmare a încheierii colectivizării. După distrugerea grupurilor armate anticomuniste din munţi, regimul comunist nu a mai fost confruntat cu fenomene de rezistenţă decât după 1975, sub forma disidenţei intelectuale (Paul Goma, Doina Cornea, Dan Tudoran, Ana Blandiana, A. Pleşu) care au criticat cultul personalităţii şi au cerut respectarea drepturilor omului. Împotriva lor, regimul va dezlănţui un val de persecuţii, izolându-i, instituind domiciliul obligatoriu sau deportându-i în zone îndepărtate ale ţării. Ei s-au alăturat protestelor unor largi pături ale populaţiei împotriva agravării condiţiilor de viaţă, care au culminat cu greva minerilor din Valea Jiului (1977) şi puternica demonstraţie de protest a muncitorilor din Braşov (1987).
De asemenea, un rol important în susţinerea disidenţei şi a moralului celor care luptau împotriva regimului comunist revine postului de radio Europa liberă.
Represiunea politică era realizată cu ajutorul instrumentelor create de partid. Securitatea (Direcţia Generală a Securităţii Poporului) înfiinţată în 1948 putea aresta, ancheta şi executa pe opozanţi. Ea va teroriza întreaga populaţie a României, atât prin efectivele ei (38 000 de persoane în 1989) cât şi prin numărul mare de informatori (400 000 persoane). Miliţia, înfiinţată în 1949, pe lângă atribuţiile proprii, a secondat Securitatea în reprimarea şi terorizarea populaţiei. De asemenea, un rol semnificativ în represiunea politica îl va juca şi Justiţia, total aservită puterii comuniste.
Sistemul concentraţionar românesc a imitat modelul sovietic, comuniştii români urmărind să-şi elimine toţi adversarii politici. În coloniile de muncă (canalul Dunăre – Marea Neagră), pe lângă interogatoriile interminabile, torturile sălbatice din timpul anchetelor, deţinuţii politici trebuiau să suporte munca istovitoare, subalimentaţia şi comportamentul inuman al gardienilor. De o sinistră celebritate se “bucurau” închisorile de la Sighet, Gherla, Râmnicu Sărat, Aiud, Jilava, Făgăraş, Miercurea Ciuc. După 1950 a fost încurajată metoda reeducării prin violenţă, devenită celebră mai ales datorită experimentului de la Piteşti.
Începând cu anul 1964, regimul închisorilor şi exterminarea fizică au fost înlocuite cu metode mai subtile de supraveghere a societăţii.
sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea, Istorie. Sinteze (recapitularea materiei din programă) 21 de variante complete (rezolvate şi explicate), Ed. Aula, Braşov, 2010
-->
Răspunsuri