1 - torsul
Mai ştie cineva cum arată un fus? Fusul e o piesă din lemn strunjit, alungită, frumos ornamentată, folosită la formarea şi răsucirea firului de lână. Fusul se sprijină cu unul din capete de un suport tare, masă sau duşumea, iar cu trei degete de la mâna dreaptă i se imprimă o mişcare de rotaţie în jurul axei sale. Firul se extrage cu mâna stângă dintr-un caier, care este un norişor de lână dărăcită – seamănă cu vata de zahăr. În jurul fusului se înfăşoară firul de lână, care se numeşte acum “fir de tort”. De pe fus, firul de lână se înfăşoară în etapa următoare pe un ghem. Cu ghemul se joacă pisica.
Aici voiam să ajung. Fusul, rotindu-se pe scândură, scoate un zgomot sonor, un fel de rrrrrr… rrrrrr… Firul de lână răsucit se numeşte “fir de tort”, iar operaţiunea de extragere şi răsucire a firului de tort se numeşte a toarce, sau tors. De la cuvântul latinesc torquere, a întoarce, a răsuci. Și fiindcă pisica era de faţă când s-a întâmplat aceasta, i s-au dat şi ei drepturi de coautor: şi pisica toarce, împreună cu bunica.
De la o vreme, numai pisicile au rămas însă cu străvechea activitate. Îmi aduc aminte ca prin ceaţă, de pe vremea când eram mic-mic, cum se dărăcea lâna în casă, cum se torcea, cum se vopsea, cum se ţesea. Femeile bătrâne făceau aceasta, bunicile şi străbunicele. Tot ele au continuat să poarte ciorapi şi ilice de lână împletite cu mâna lor până pe la sfârşitul secolului 20. O pereche de ciorapi de lână îngloba munca unui an de zile, dacă socotim de la tunsul oilor.
Un an de zile în care se făceau bineînţeles şi altele. Erau şi zile de muncă, şi zile de sărbătoare, şi duminici, şi vecernii, parastase şi sfinţi în calendar. Era un an de zile complet. A trăi egal cu a te ruga, a te hrăni, a te îmbrăca, a munci. Mai este oare timpul nostru de astăzi complet?
Tu, nu te îngriji pentru ziua de mâine ce vei mânca sau cu ce te vei îmbrăca… [Luca, 12.22]
2 - ţesutul
De ce se cheamă războiul de ţesut război? Printr-un cuvânt bulgăresc însemnând gâlceavă, jaf, ucidere, românii au desemnat atât starea de beligeranţă dintre două tabere, popoare sau naţiuni cât şi paşnica unealtă cu ajutorul căreia se leagă strâns laolaltă două tabere de fire şi fibre textile: cele orizontale cu cele verticale.
Bunicul din partea mamei era croitor. Deşeurile atelierului de croitorie – margini de material căzute la croire - erau măturate de pe jos şi strânse în saci de iută (nu se inventaseră încă sacii de polietilenă). Bucăţile de stofă divers colorate, de regulă postav negru sau maron, căci atelierul făcea mai ales pantaloni bărbăteşti, dar şi albe de la pânza de diftină şi olandă pentru cămăşi şi cearceafuri, erau apoi tăiate cu foarfeca în fâşiuţe lungi şi subţiri, asemănătoare cu cojile de măr. Toate intrau într-un proces de revalorificare la războiul de ţesut.
Acesta, războiul, era un monstru scheletic din lemn care ocupa o cameră întreagă. Două seturi de fire galbene de bumbac erau ridicate alternativ unul deasupra celuilalt prin apăsarea unei pârghii – acestea formau urzeala. Cine a urzit (a inventat, a întemeiat, a stabilit, a complotat – lat. Ordire) mecanismul războiului şi piesele lui a trăit se pare în urmă cu mii de ani pe malurile Nilului sau ale Eufratului, însă românii când l-au văzut, s-au uitat îndelung la el şi l-au rebotezat intuitiv după alte noţiuni familiare lor.
Firele de urzeală se mai numesc şi iţe (lat. Licia) dar tot iţă se mai numeşte şi rama cu sfori paralele printre care trec firele de urzeală pentru formarea rostului (spaţiul unghiular dintre cele două seturi de iţe prin care trece suveica – lat. rostrum). Din ce în ce mai complicat, nu-i aşa? Dar cum să nu se complice, când însăşi denumirea lor o cere: iţele când se încurcă, se complică lucrurile…
Printre urzeala şi iţele latineşti se strecoară agilă suveica bulgărească (sovalka), o piesă alungită şi şlefuită din lemn, care antrenează firul orizontal de bătătură, acela care dă culoare şi formă ţesăturii (lat. Batitura).
Pentru că iţele sunt mereu aceleaşi, dar bătătura se schimbă mereu după model.
În cazul nostru, bătătura o constituie deşeurile textile diferit colorate, ajustate îngust cu foarfeca, numite şi coade (lat. Coda). Rezultatul era un preş (un cuvânt cu etimologie necunoscută), un fel de traversă lată de un metru – un metru şi jumătate, şi lungă de câţiva metri, un fel de precursor al mochetei. Podeaua caselor ţărăneşti, din scândură de brad (ceea ce era un lux) sau din pământ “de lipit” (pământ galben amestecat cu balegă de cal - calul nefiind rumegător are digestia incompletă şi de aceea elimină fibrele celulozice tari) se acoperea cu preşuri. Preşul este uşor gofrat la atingere cu tălpile goale şi are desenul unei zebre, cu dungi albe şi negre. Preşul mai servea - şi încă mai serveşte şi acum – ca mijloc de transport.
Ducem pe cineva cu preşul de fiecare dată când îl amăgim sau îl purtăm cu vorba.
A ţese (lat. texere) rămâne o activitate inteligentă, isteaţă, care modifică substanţial proprietăţile materiei. Din fire uni-dimensionale creează suprafeţe bidimensionale, cu care ne putem acoperi trupurile.
Priviţi la crini cum cresc: Nu torc, nici nu ţes. Şi zic vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. [Luca 12.27]
-->
Răspunsuri
Interesant articol...Felicitări!
Va multumesc!
Recomand materialul pentru revista Chronos (in serial pe mai multe numere). Sugerez si o tema: Vaiata la tara in pictura romaneasca (http://g1b2i3.wordpress.com/alexandru-ciucurencu-pictor-roman/viata...)
Va multumesc pentru recomandare si pentru sugestie. Multi din tinerii plecati de la sat in Epoca de aur, ca sa ajunga functionari sau intelectuali de cariera la oras, au ajuns astazi sa se considere mai curand niste tarani in spatiul virtual. E si cazul meu.
Va multumesc pentru ilustratii! Era o perioada cand munca fiecarui membru al familiei era foarte pretioasa. Cu cat mai mare familia, cu atat mai bine. Plusprodusul se acumula in familie. Individualismul acesta ingust si antisocial a fost vestejit de propaganda comunista si apoi de globalizare. Familia si satul si gospodaria taraneasca au fost micsorate si aduse la stadiul de caricatura a ceea ce a fost.
Ştefan Dimitrescu – Femei ţesând la război
Octav Băncilă – Ciobăniţă cu fuior
Ștefan Dimitrescu – Taranca torcand
Nicolae Grant – Torcătoare (Alegorie a portului național)
-
1
-
2
de 2 Următor →