Începând cu 23 decembrie 2022, Banca Națională a Moldovei a pus în circulație o monedă comemorativă ca mijloc de plată și în scop numismatic. Moneda face parte din seria „Evenimente istorice” și are ca temă “100 ani de la încoronarea Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria ca suverani ai României Mari”.
Principalele caracteristici tehnice ale monedei sunt următoarele:
- seria – Evenimente istorice
- tema – 100 ani de la încoronarea Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria ca suverani ai României Mari
- valoarea nominală – 100 lei
- forma – rotundă
- diametrul – 35 milimetri
- greutatea – 22 grame
- metal compoziție – argint
- puritate – 99,9%
- margine – zimțată
- calitate - proof
- tiraj – 300 exemplare
În câmpul central al aversului, în interiorul unui cerc liniar continuu se prezintă Stema Republicii Moldova, în partea de sus – anul emiterii “2022”, în partea de jos, sub o linie, pe două rânduri orizontale – valoarea “100 LEI” și periferic circular - inscripțiile: “REPUBLICA” (pe partea stângă) și ”MOLDOVA” (pe partea dreaptă). Valoarea 100 LEI este încadrată de înscrisurile: “Ag 999” (materialul din carte este confecționată moneda – argint - și puritatea acestuia) și “22 gr” (greutatea monedei). În câmpul central al reversului și tot în interiorul unui cerc liniar continuu, pe fundalul hărții României Mari sunt redate efigiile Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria, în partea de sus pe două rânduri orizontale este aplicată inscripția: “100/ANI”, la partea de jos orizonatl este aplicat anul emiterii monedei - 2022 și periferic circular este aplicată inscripția: ”ÎNCORONAREA REGELUI FERDINAND I ȘI A REGINEI MARIA CA SUVERANI AI ROMÂNIEI MARI”.
Ferdinand I este unul dintre cei mai importanți regi ai României, personalitatea sa fiind strâns legată de realizarea Marii Uniri, visul de veacuri al românilor, despre care ne aducem aminte cu emotie. Om de o vastă cultură, poliglot și botanist pasionat, Regele Ferdinand a fost sincer devotat românilor, sub domnia sa înregistrându-se cea mai înfloritoare perioadă a statului românesc modern. Născut la data de 24 august 1865, Prințul Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său nobiliar complet, era de fapt fiul Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al României. Ferdinand a ajuns la tron printr-o conjuctură de familie avantajoasă, peste care s-a suprapus și importanța continuității statului roman sub formă de regat într-un context politic internațional instabil. Când avea 19 ani a făcut prima sa vizită în România, ulterior a revenit în Germania pentru a-și desăvârși studiile liceale și universitare. Anul 1893 l-a găsit absolvind prestigioasa Universitate din Leipzig si Scoala Superioara de Stiinte Politice si Economice din Tubingen. Chiar în același an s-a stabilit la Bucuresti pentru a-și îndeplini menirea de moștenitor al tronului României. El devenise de fapt moștenitor al tronului Regatului Românie după ce atât tatăl său cât și fratele mai mare au renunțat la tron. Odată sosit la București, tânărul prinț german se declara cucerit de flora României, o adevarată provocare științifică pentru un botanist pasionat cum era Ferdinand. Nu rămâne insensibil nici la frumusețea proverbială a româncelor, fiind cucerit de Elena Văcărescu. Aventura celor doi idealiști a fost oprită brusc din considerente politice. Ferdinand a fost nevoit să-și întrerupă relația cu Elena Văcărescu la intervenția și insistențele Consiliului de Miniștri al României, care i-a reamintit principelui ca niciun membru al Familiei Regale nu se poate căsători decât cu femei de sânge regal. Ferdinand nu are încotro și pe data de 10 ianuarie 1893 se însoară cu Maria de Edinburgh, nimeni alta decât verișoara sa de gradul trei. Ferdinand și Maria au avut împreună 6 copii, trei fete și trei băieți. Cel mai mare dintre băieți a devenit urmîtorul rege al României, Carol al II-lea.La vârsta de 49 ani, Ferdinand I devine rege al României depunând jurământul solemn și luându-și în fața țării angajamentul că va fi un "bun român". Ferdinand a iubit România și poporul roman. Din admirație și respect pentru religia națională a românilor, Ferdinand renunță la cultul catolic și se botează creștin-ortodox. Atașamentul și dragostea lui Ferdinand pentru mica și fermecătoarea, la acea dată, tara din Est nu aveau să se limiteze la acest gest. Istoria menționează că datorită admirației sale pentru România, Regele Ferdinand avea sa fie supranumit fie "Lealul", sau "Întregitorul". Visul lui Ferdinand a fost în egală măsură același cu al românilor - crearea României Mari. La acea dată Ardealul se afla sub stăpânire austro-ungară, acolo unde românii nu aveau nici cele mai elementare drepturi. Momentul prielnic s-a ivit odată cu declanșarea primului război mondial. Deși era german a ales să acționeze în acel război de partea Antantei (14 august 1916) luptând împotriva Puterilor Centrale conduse de Germania. La Castelul Hohenzolernilor din Prusia era mare derută și nemulțumire, Ferdinand a fost renegat iar steagul heraldic al familiei a fost coborât în doliu. În ciuda entuziasmului și speranțelor românilor, situația pe front era dezastruoasă, armata română, slab echipată și înarmata înregistra mari pierderi. Puterile Centrale au ocupat și Dobrogea și Bucureștiul a intrat sub ocupație germană. Ferdinand și întregul guvern român a fost nevoit să se refugieze la Iasi. Luptele eroice de la Mărăști, Mărășești și Oituz, purtate de Armata Română au schimbat cursul evenimentelor. Jertfa și eforturile românilor au dus la oprirea înaintării germane în Moldova. În momentul în care bolșevicii au pus mâna pe putere în Rusia și au cerut instituirea păcii (1918), România se afla înconjurata de armatele Puterilor Centrale. Regatul Romaniei a fost forțat de Germania să semneze la București un tratat de pace dezavantajos pentru țara noastră, tratat pe care Ferdinand a refuzat să-l semneze. Când trupele Triplei Alianței au avansat pe frontul din Salonic dezmembrnd armata bulgară, România a reintrat în razboi. Imperiile Rus și Austro-ungar se dezintegrau. Avantul militar al trupelor române nu mai putea fi stopat, eforturile acestora ducând la mult așteptata unire cu Bucovina, Basarabia si Transilvania. În urma înfrangerii Republicii Sovietice Ungare conduse de agentul bolșevic Bela Kun, trupele române au ajuns să ocupe Budapesta, iar Ferdinand se întoarcea ca un învingător în fruntea armatei, într-un București entuziasmat. În anul 1922, pe data de 15 octombrie, Ferdinand este încoronat Rege al României Mari la Alba Iulia. Viața politică din timpul domniei sale a fost dominată de Partidul Național Liberal, condus pe atunci de frații Ion și Vintilă Brătianu. Unirea cu Ardealul a lărgit, în mod ironic, baza electorală a opoziției ale cărei partide principale s-au unit în anul 1926 pentru a forma Partidul Național Țărănesc. Regele a fost cu adevărat un "bun român" așa cum a jurat. Unii istorici îl consideră ca cel mai strălucit rege, în ciuda faptului că era o persoană relativ timidă și introvertită. Ferdinand I a fost martorul realizării României Mari cu provinciile Basarabia, Transilvania și Bucovina de Nord. A înfăptuit reforma agrară împărțind pământ țăranilor, prioritate având veteranii de război și familiile celor căzuți în războiul pentru reîntregirea țării. În ciuda succesului în război și al creării României Mari, Ferdinand se confrunta cu mari probleme de ordin personal. Fiul său cel mare, prințul Carol al II-lea, mare amator de lux și desfrâu, trăia o viață scandaloasa, căsătorindu-se clandestin cu Ioana "Zizi" Lambrino, cu care avea un copil nelegitim. Prințul a ajuns totuși să se căsătorească cu Elena, fiica regelui Constantin al Greciei și acest mariaj eșuând repede. Carol fuge cu amanta sa, Elena Lupescu, la Paris. Regele se vede nevoit să îl desemneze drept urmaș la tron pe nepotul său, prințul Mihai de România, pe atunci un copil, Carol al II-lea, tatăl lui Mihai, fiind dezmoștenit de Regele Ferdinand. La doar 62 de ani, după o domnie ce s-a întins peste 13 ani tumultuoși pentru istoria României, Ferdinand moare în urma unui cancer de colon, fiind înmormantat la Curtea de Argeș alături de Regele Carol I și Regina Elisabeta. În timpul scurtei sale domnii, România a atins un nivel de dezvoltare nemaiîntâlnit pănă atunci. Agricultura era o forță, țara noastră fiind supranumită "Grânarul Europei". S-a dezvoltat comerțul concomitent cu exploatarea zăcămintelor de petrol, economia țării noastre fiind printre cele mai puternice și stabile din întreaga lume, totul sub conducerea unui rege care, între problemele personale și războaiele care au răvășit țara, a găsit totuși timp să se dedice și știintei și cunoașterii, fiind președinte și protector al Academiei Române din 1914 până la trecerea sa la cele veșnice (20 iulie 1927).
Coroana de oţel a regilor României este simbolul independenţei şi al întregirii ţării având începuturile în anul 1881. În acel an, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice a instituit o comisie în componenţa căreia, alături de Theodor Aman, se regăseau istoricii Bogdan Petriceicu Haşdeu, Alexandru Odobescu şi Grigore Tocilescu. Misiunea fundamentală a acelei comisii a fost aceea de a stabili forma pe care urmau să o primească însemnele regalităţii, inclusiv coroana regală. Ulterior, Theodor Aman a fost însărcinat cu desenarea coroanei şi sceptrului primului suveran al României; schiţa în tuş în care sunt reprezentate însemnele regalităţii se află în patrimoniul muzeului din Bucureşti care poartă numele artistului, scrie Muzeul Național de Istorie a României pe pagina de socializare a instituției. Coroana de oțel a fost folosită pentru prima dată de Carol I cu prilejul încoronării ca rege şi a proclamării Regatului României în ziua de 10/22 mai 1881. Primul rege al României şi-a manifestat dorinţa ca această coroană să fie confecţionată la Arsenalul Armatei, din oţelul unuia dintre tunurile capturate de armata română în confruntarea cu trupele turceşti la Plevna, în anul 1877. Un fapt care trebuie amintit este acela că la încoronarea din 1881 coroana de oțel a avut mai mult un rol simbolic: a fost sfințită, la Mitropolie, pe 9/21 mai, dar regele Carol I nu a purtat-o! De altfel, încoronarea în sine poate fi considerată atipică: nu s-a desfășurat în biserica Mitropoliei, ci într-un spațiu special amenajat în afara acesteia; Mitropolitul Primat și cel al Moldovei au dat binecuvântarea solemnă, dar suveranul nu a dorit, din motive religioase (era catolic convins), să fie încoronat și uns de un înalt prelat ortodox. Gestul său avea și un alt substrat, Carol I dorind să arate că a ajuns rege prin forțele proprii. Ulterior, coroana de oțel și cea a reginei Elisabeta au fost aduse, de preşedinţii Corpurilor legiuitoare, în Sala Tronului. În discursul său, Regele a declarat „…Cu mândrie dar primesc această Coroană, care a fost făcută din metalul unui tun stropit cu sângele eroilor noştri şi care a fost sfinţită de biserică. O primesc ca simbol al independenţii şi puterii României”. În nicio imagine din perioada domniei sale (fie că vorbim de fotografii, cărți poștale sau alte reprezentări artistice), primul rege al României nu apare cu coroana de oțel pe cap. Un aspect semnificativ a fi menţionat este acela că amintita coroană s-a regăsit, încă din prima zi a proclamării Regatului României şi până în momentul abdicării Regelui Mihai la 30 decembrie 1947, pe stema naţională a ţării noastre. Coroana regală, respectând normele heraldice, are în compunere un cerc frontal de oţel, ornamentat cu pietre oblonge, rombice şi perle tot din oţel. În partea superioară a cercului au fost aplicate opt ornamente mari, sculptate în formă de frunză (fleuroane), alternate prin opt figuri mai mici având în partea superioară perle. Din vârfurile fleuroanelor pleacă spre mijlocul coroanei opt lame înguste, de formă arcuită, împodobite cu mărgăritare, care se unesc într-un glob în care este montată crucea „Trecerii Dunării”. Toate elementele coroanei sunt din oţel, chiar şi perlele, numai căptuşeala interioară este din catifea purpurie.
Majestatea Sa Maria, Regină a României, Principesă a Romaniei, Principesă de Edinburg și de Saxa Coburg și Gotha, născută Marie Alexandra Victoria, din Casa de Saxa – Coburg și Gotha (născută la data de 29 octombrie 1875 în localitatea Eastwell Park, ducatul Kent din Anglia şi decedată la data de 18 iulie 1938 în Sinaia), a fost mare prinesă a Marii Britanii şi Irlandei, consoarta regelui Ferdinand şi regină a României. A fost nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. Este mama regelui Carol al II-lea al României. Viitoarea regină Maria a României s-a născut pe 3 octombrie 1875, fiind fiica ducelui de Edinburgh, Alfred, al doilea fiu al reginei Victoria (devenit după 1893 duce de Saxa-Coburg-Gotha), şi a marii ducese ruse Maria Alexandrovna. Maria, principesă de Edinburgh, s-a căsătorit cu Ferdinand, principele moştenitor al coroanei României, în decembrie 1892. A avut şase copii: Carol (1893 - 1953), Elisabeta (1894 - 1961), Mărioara (1899 - 1961), Nicolae (1903 - 1978), Ileana (1908 - 1991) şi Mircea (1913 - 1916). Personalitate puternică, femeie foarte frumoasă, extrem de iubită de armată, se pare că Maria a îndrăgit cu adevărat România. În al doilea război balcanic a îngrijit în lagărul de holerici de la Zimnicea bolnavii întorşi din Bulgaria. Se pare că a avut un rol important în luarea deciziei României din 1916 de a intra în război alături de Antantă. Regina Maria a încetat din viaţă pe 18 iulie 1938, inima ei fiind depusă la Balcic iar trupul în gropniţa domnească de la Curtea de Argeş. „Înainte de a fi condusă de la Palatul Cotroceni pe ultimul ei drum, regina a fost salutată de militari cu baionetele înfipte în pămînt şi cu patul armei în sus, gest unic pe care Armata nu l-a oferit niciodată unui alt om.”
TESTAMENTUL REGINEI MARIA
Ţării mele şi Poporului meu,
Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu,
eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice,
care rămâne pentru noi o mare taină.
Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o,
aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată,
chiar de dincolo de liniştea mormântului.
Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de greu este calea, pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea? – cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea. Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre. Aceasta ţi-o pot spune astăzi căci nu mai sunt în viaţă. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag; m-ai numit “Mama tuturor” şi aş vrea să rămân în amintirea ta aceia care putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme când m-aţi negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta, şi v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta e uitată. Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc; totuşi, orice om ajunge la capătul drumului său. Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută. Am credinţa că v-am priceput: n-am judecat, am iubit… Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele, nu prea luam uneori seamă la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăieşte cum poate nu cum ar dori. Dar când îţi vei aminti de mine, Poporul meu, gândeşte-te ca la una care a îndrăgit viaţa şi frumuseţea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece. N-am nici o avuţie să vă las, ceiace cu atâta mărinimie mi-aţi dăruit am cheltuit între voi: am înfrumuseţat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase iţi vor aminti de mine atunci voi fi îndeplin răsplătită de dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez. Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juva ( Balcicul ) a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aşi putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să fie adusă şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am cladit-o la marginea mării. Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea încât moartă chiar, aşi dori să mai poată veni la ea dealungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale ci dinpotrivă de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă. Încredinţez copiii mei, inimei Poporului meu, fiind muritori pot greşi, dar inimile lor calde aşa cum a fost a mea: iubiţii şi fiţi folositori unul altuia căci aşa trebuie să fie. Şi acum vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare. Necunoscând vremea ce-mi este hărăzită pe pământ hotărăsc prin acest testament ultimele mele voinţe. Binecuvântez Ţara, pe copiii şi nepoţiii mei. Rog pe copii mei să nu uite niciodată că încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Îi rog să fie uniţi, să susţie Ţara şi să se susţie între ei. Îi mai rog să se supuie fără discordii ultimelor mele voinţe. Iubirea mea de Mamă pentru ei, este aceiaşi şi dacă dispun de partea disponibilă numai în favoarea unuia din ei, este numai pentru că este mai lipsit de nevoile vieţii. Aş fi vrut să pot lăsa mai multe iubitei mele Ţări în semn de dragoste necurmată ce i-am purtat şi pe care o las izvor nesecat moştenitorilor mei. Dorinţa mea fierbinte ar fi fost să înalţ o biserică mică pe fostul front de la Oneşti şi să înfiinţez un cămin cu numele meu pentru studentele de la Universitatea din Iaşi, ca amintire a zilelor grele petrecute acolo în timpul marelui războiu pentru întregirea neamului. Resimt o vie întristare că modesta mea avere, datorată generozităţii iubitului meu soţ Regele Ferdinand, şi redusă încă prin greutăţile din ultimul timp nu-mi îngăduie să fac binele ce aş dori. Iert pe cei cari m-au făcut să sufăr. Rog pe cei cărora involuntar le-aş fi greşit să mă ierte căci nu am voit să fac rău nimănui. ( … ) Acest testament a fost făcut, scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic, astăzi Joi 29 iunie 1933. - MARIA, REGINA ROMÂNIEI
Coroana purtată de regina Maria la încoronarea de pe 15 octombrie 1922 de la Alba Iulia a fost executată la Paris, de casa de bijuterii „Falize”, după desenele pictorului Costin Petrescu. Acesta a folosit ca sursă de inspiraţie coroana purtată de Doamna Elena - Despina (soţia lui Neagoe Basarab, domnitor al Ţării Româneşti între 1512 şi 1521, fiica despotului sârb Iovan Brancovici), aşa cum apare ea zugrăvită în tabloul votiv al bisericii episcopale de la Curtea de Argeş. Braţele coroanei sunt evazate, fiind terminate în vârfuri cu crini. Coroana este bătută cu pietre scumpe. Pe laterale are câte un pandantiv, cu câte un disc de care atârnă câte trei şiruri de mărgele, terminate cu câte o cruce gamată. Pe cele două discuri sunt reprezentate stema României şi a Marii Britanii (aceasta din urmă ca un omagiu adus originii britanice a reginei Maria). În vârful coroanei se găseşte o cruce gamată. Din punct de vedere artistic, coroana aparţine aşa-zisului „stil 1900”. Coroana are aproape 2 kg, cu diametrul la bază de 17,5 centimetri şi cu înălţimea de 18 centimetri. În prezent ea este expusă în sala Tezaur a Muzeului Naţional de Istorie, la Bucureşti. Această coroană a costat, la timpul ei, aproximativ 65000 de franci fiind asigurată în prezent pentru suma de 25 milioane de euro.
Regina Maria și Regele Ferdinand au venit cu trenul regal de la București în dimineața zilei de 15 octombrie 1922. Au fost întâmpinați la gară de premierul Ionel Brătianu și primarul orașului din Alba Iulia. De la gară, familia regală a fost transportată în două calești trase de cai până la catedrală, unde a fost așteptată de zeci de mii de oameni. Regina Maria era îmbrăcată „într-o rochie auriu-roșiatică, cu o mantie de catifea roșie pe umeri, căptuşită cu albastru şi argintiu, purtând pe cap un voal auriu strâns pe frunte cu o panglică de aur”. În cadrul ceremoniei de încoronare, Regele Ferdinand a primit coroana regală de la președintele Senatului și și-a așezat-o singur pe cap. A ridicat apoi coroana de aur a reginei și a sărutat-o pe frunte pe Maria: „Eu am îngenuncheat în fața lui Nando (n.a. Ferdinand), care a pus greaua coroana pe capul meu, în vreme ce toate clopotele au sunat și acele salve de salut regal au fost trase”. În acel moment miile de oameni aflate în fața catedralei au izbucnit în ovații pe fundalul Imnului Național intonat de fanfarele militare prezente la marele eveniment. Suveranii României au urcat apoi la un balcon de unde au salutat mulțimea venită să-i vadă. Festivitatea a fost urmată de un dineu oficial la care au participat aproximativ patru sute de invitați, printre care reprezentanți ai caselor regale ale Angliei, Italiei, Spaniei, miniștri plenipotențiari din diverse țări și figuri militare de talie europeană. După terminarea dineului, Regele Ferdinand și Regina Maria au dat onorul celor peste cincizeci de mii de soldați participanți la parada militară ce a început în partea de vest a cetății de la Alba Iulia. A doua zi, pe 16 octombrie 1922, festivitățile au continuat la București. Mai întâi alaiul regal a trecut pe sub Arcul de Triumf, au urmat apoi Te Deum-ul de la Mitropolie și defilarea prin Piața Universității, în fața statuii lui Mihai Viteazul.
-->
Răspunsuri