Preocupările pentru realizarea unui Muzeu al Marinei Române au început să prindă contur încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea dar vor capăta concreteţe abia la începutul secolului al XX-lea. La data de 30 decembrie 1919, Ordinul Comandantului Marinei Militare nr. 282, dat cu prilejul scoaterii din serviciu a unui număr de zece nave militare, cerea Diviziei de Mare şi Diviziei de Dunăre să fie demontate de pe aceste bastimente aparate de navigaţie, agregate şi armament naval pentru a fi expuse într-un viitor muzeu. Cu aceste obiecte s-a constituit „Secţiunea marină” din cadrul Muzeului Militar Naţional înfiinţat prin Înaltul Decret nr. 6064 din 18 decembrie 1923. Dar această soluţie nu a satisfăcut visul iubitorilor de ape şi marină care îşi doreau un muzeu numai al lor. În septembrie 1932, Jean Bart, impresionat de preocuparea pe care vecinii noştri ruşi şi bulgari o manifestau pentru „cunoaşterea şi propaganda mării”, concretizată prin înfiinţarea de acvarii şi muzee maritime în ţările lor, se întreba: „Cum, noi nu putem avea la Constanţa asemenea instituţii?” După părerea ilustrului ofiţer de marină și scriitor, adevăratul muzeu maritim, ştiinţific, tehnic și istoric trebuia înfiinţat la Constanţa, primul port al ţării, unde se perindau anual mii şi mii de vizitatori, excursii şi colonii şcolare. „Toată această lume – scria el în paginile revistei „România maritimă şi fluvială” – atrasă de orizontul Mărei, va învăţa într-o oră petrecută la Muzeul Maritim, lucruri ce nici în şcoală şi nici în viaţă nu au putinţa să le înveţe”.În acelaşi an, contraamiralul Ioan Bălănescu, vicepreşedinte de drept al Ligii Navale Române (L.N.R.) şi preşedinte al filialei din Constanţa, a iniţiat aici înfiinţarea unui Muzeu al Marinei, donând şi primele obiecte din partea Diviziei de Mare. Expoziţia a fost organizată în spaţiul ocupat de Liga Navală Română, în clădirea fostului Hotel „Carol”, cumpărat de Marina Militară pentru a fi transformat în Comandament şi care funcţiona în acel moment ca hotel militar. Activităţile menite să facă cunoscută istoria marinei, care au subliniat, de altfel, prin efectele lor, interesul publicului pentru acest domeniu specific, au cunoscut însă, o arie mult mai largă de desfăşurare. În toamna anului 1936 a fost organizată în capitală prima expoziţie marinărească la nivel naţional. Expoziţia deschisă în perioada 15 septembrie – 21 octombrie, a fost dedicată împlinirii a 40 de ani de la inaugurarea oficială a Serviciului Maritim Român. Vizitată de peste 40.000 de oameni, ea a fost o reuşită la care au contribuit: Marina Militară, SALVAMAR, Yacht Clubul Regal Român, Liga Navală Română, Navigaţia Fluvială Română, Serviciul Maritim Român, Cercetaşii marinari, Şcoala de piscicultură din Giurgiu, Şantierele „Neptun” din Constanţa, „Nautica” din Reghin, „România” din Brăila, Societatea „Orizontul” din Constanţa, precum şi unele societăţi străine de navigaţie pe Dunăre
***
Până la războiul de neatârnare, România, abia închegată şi fară o eşire directă şi sigură la mare, nu are nici putinţa, nici nevoia de a-şi creia o marină comercială proprie. După 1877 însă, situaţiase schimbă cu desăvârşire. Odată cu independenţa, ea capătă o întinsă coastă maritimă, prin alipirea Dobrogei, iar prin începerea unei organizări raţionale de punere în valoare a bogăţiilor ţării, ea îşi câştigă locul între principalele naţiuni producătoare. Apoi, aşezarea sa geografica la gurile Dunărei şi în drumul cel mai scurt între Occident şi Levant, lasă să se întrevadă o mare desvoltare a traficului de transit de mărturi şi călători, înspecial din Nordul şi Nord-Vestul Europei şi din ţinuturile Dunărene. Crearea unei marine comerciale naţionale, în scopul de a înlesni exportul pe pieţele occidentale, de a deschide noui debuşeuri produselor româneşti în Levant şi a încuraja tranzitul, se impune acum ca o realizare din cele mai necesare şi grabnice. România a înţeles delà început că însemnatul litoral ce posedă la Marea Neagră este o chemare şi un imbold şi chiar o obligaţiune de prim ordin, de a-şi stabili acolo un punct de plecare pentru navele sale, ajutată fiind şi de aşezarea geografică favorabilă a ei. In adevăr, Deputatul Ştefandache, care era raportorul legei înfiinţării unui serviciu naţional de navigaţiune maritimă, arată în 1885, cu foarte multă dreptate, că deşi România riverană a celui mai însemnat fluviu al Europei şi mai cu seamă plasată pe porţiunea de cea mai mare importanţă a Dunărei şi deşi posedând, de asemenea, o considerabilă coastă maritimă, dispunea în 1885 numai de trei vase cu pânze. In continuare, oratorul arăta, comparând, că în anul 1885, au ieşit din Constanţa 1452 vase cu un tonaj de 898 854 tone, această cifră fiind foarte însemnată prin acele vremuri. Deşi Serviciul Maritim Român fusese creiat prin legea din 31 Dec. 1887, el nu căpătă viaţă decât abia în 1895 când Regia Monopolului Statului este însărcinata printr'un Decret Regal să organizeze şi un serviciu Maritim, punându-i-se la dispoziţie în acest scop un fond de lei aur 25.00 000.-, cu care cumpără Meteorul şi Medea şi se organizează agenţii la Constantinopol, constanţa şi Brăila, începând la 25 Septembrie 1895 o linie de pasageri între Constanţa şi Constantinopol şi una de mărfuri delà Brăila. In anul următor 1896) S.M R. trece la Căile ferate române, formând o Direcţie specială în C.F.R. Anul 1897 este acela care măreşte parcul vaselor S.M.R. cu alte 6 unităţi, căci pe lângă faptul că în acest an este cumpărat vaporul Principesa Maria, alte cinci vase de marfa de acelaş tip sunt construite: Dobrogea, Bucureşti, Iaşi, Turnu - Severin, şi Constanţa. Toate aceste vase, inclusiv Principesa Maria, au costat atunci frumoasa sumă de 5 682.942 lei aur. In anul 1898 este cumpărat vasul Sulina, care după ce este exploatat timp de 14 ani este vândut. Tot în 1898 este construit luxosul vas de pasageri Regele Carol I. Vapoarele Principesa Maria, Regele Carol I şi Medea, sunt întrebuinţate a întreţine traficul de pasageri pe liniile Constanţa - Constantinopol şi Constanţa -Constantinopol - Salonic, până în anul 1902. Tot în acest an, vapoarele Dobrogea, Bucureşti, Iaşi, Turnu Severin şi Constanţa, întreţin linia Dunăre-Occident, pentru transporturi de cereale, şi cherestea. In anul 1907, se construeşte vasul de pasageri Dacia. Vasele Principesa Maria, Regele Carol I, România şi Dacia, fiind vopsite încă delà început în alb sunt supranumite lebedele Mărei Negre şi rivalizează în această epocă în viteză, lux şi confort, cu vasele celor mai cunoscute Companii din Occident. In posesia acestui parc de vase de pasageri, Serviciul Maritim Român poate acum să modifice şi amplifice, cu, începere din anul 1905, liniile regulate înfiinţând noui linii de pasageri : una Constanţa-Constantinopol - Smirna, cealaltă Constanţa - Constantinopol- Pireu, care apoi se prelungeşte în anul următor până la Alexandria, pe care port îl părăseşte în 1914, îl reatinge apoi în 1921 ca să formeze un cap de linie al itinerariilor urmate până astăzi de vasele Dacia şi România. In tot acest interval de timp, vapoarele de marfă leagă porturile dunărene de cele occidentale. Războiul mondial găseşte Serviciul Maritim Român, într'o activitate rodnică şi prosperă. Prin închiderea strâmtorilor toată flota este blocată în Marea Neagră, afară de cargobotul Bucureşti, care este întrebuinţat pentru transporturi de muniţii pentru aliaţi şi care naviga chiar pană în mările arctice şi ale Japoniei, până la terminarea războiului. Celelalte vapoare S.M R., prinse în Marea Neagră, sunt puse la dispoziţia Guvernului rus, care le înarmează, şi de care se foloseşte ca crucişetoare auxiliare, port avion, transporturi, etc. După terminarea războiului, România intră în posesia vaselor sale, însă cu foarte mare greutate şi într'o stare deplorabilă, Rusia fiind în epoca aceia în plină revoluţie Vasele sunt apoi, treptat reparate şi se reiau vechile linii S.M.R.Desigur că în urma alipirii provinciilor la patria mamă, populaţia dublându-se, s'au mărit şi produsele la export, în special cheresteaua, aşa că s'a simţit imediat nevoia unei măriri a capacităţii de transport a vaselor SMR , ori aceasta nu se putea realiza decât prin achiziţionarea de noui unităţi.Acest deziderat se împlineşte abia în anul 1932, prin cumpărarea vasului Ardeal, urmat apoi de vasele Peles, Alba Iulia şi Suceava, toate de câte 8000 tone dw. şi de acelaş tip.In anul 1938, flota S.M.R. se măreşte cu încă două motonave de mare lux şi viteză, comandate în Danemarca, Transilvania şi Basarabia, având un tonaj brut de câte 6672 tone, destinate a deservi linia Constanţa-Istambul-Pireu-Beirut- Haifa-Alexandria. După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial în 1945, SMR a fost desfiinţat iar flota sa a fost preluată de sovietici, conform tratatului de armistiţiu. Din cele 16 nave pe care SMR le deţinea la acea dată, doar două au fost returnate României: motonava „Transilvania” şi vaporul mixt „Ardeal”. Pe ruinele SMR a fost înfiinţată compania româno-sovietică „Sovromtransport”, la înfiinţarea căreia, partea română a participat cu cele două nave, iar sovieticii cu patru cargouri.
***
Dacă îți place subiectul te invit să vezi, să citești și să comenetezi articolul de blog;
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.com/2023/07/filatelie-prima-expozitie-marinareasca.html
ÎȚI MULȚUMESC!
-->
Răspunsuri