Forțele Navale Române reprezintă o categorie de arme ce face parte din Armata României. Ele efectuează operațiuni îndeosebi în Marea Neagră și pe fluviul Dunărea. Forțele Navale Române, parte militară a Marinei române cuprind :
- Flota militară maritimă cu aproximativ 45 de unități (nu toate simultan în serviciu) care operează mai ales în Marea Neagră, dar și pe mările și oceanele lumii în cadrul operațiunilor NATO
- Flota militară fluvială cu aproximativ 15 unități care operează pe Dunăre.
La aceste 60 de unități trebuie adăugate vedetele și șalupele grănicerești ale Poliției de Frontieră. Cu o lungime de 245 km a coastei maritime, România ocupă un loc important în cadrul țărilor riverane Mării Negre prin amploarea spațiului terestru cu ieșire la mare. De asemenea, România deține 1.075 km de fluviu, reprezentând 38% din lungimea totală a Dunării, din care 236 km sunt ape interioare, ambele maluri ale acestuia fiind pe teritoriul român. Ca suprafață, bazinul Dunării ocupă pe teritoriul României 221.670 km2, reprezentând 28% din totalul bazinului hidrografic. Dezvoltarea Marinei Române a început să se contureze odată cu Unirea Principatelor Române, în 1859, care a atras după sine unificarea flotilelor celor două țări surori, la 22 octombrie 1860, sub denumirea de Corpul Flotilei, comanda acestei structuri, care a constituit nucleul viitoarei conduceri a Marinei Militare, fiind încredințată colonelului Nicolae Steriade. În timpul Războiului de Independență de la 1877-1878, Flotila română s-a afirmat în numeroase acțiuni de instalare de baraje, atac al navelor inamice și sprijin cu foc de artilerie, demonstrând utilitatea serviciilor marinarilor pentru apărarea suveranității statului. Până la primul Război Mondial, potențialul combativ al României a crescut semnificativ, Marina Militară Română (noua denumire, din anul 1898) beneficiind de trei programe de dotare cu nave și mijloace de navigație. Implicarea conducerii marinei a fost directă în aplicarea acestora. Amintim aici rolul contraamiralului Emanoil Koslinski în implementarea celui de-al treilea program de dotare cu nave de luptă, în cadrul acestuia, în anul 1907, la Galați, fiind lansate patru monitoare și opt vedete fluviale, care au format prima Escadră de Dunăre. În anii Marelui Război al Reîntregirii Țării (1916-1918), Marina Română s-a încadrat în efortul general de război, Comandamentul Marinei organizând misiuni de apărare a capului de pod de la Turtucaia, de sprijin al flancului drept al trupelor de uscat, de retragere a navelor române pe linia frontului, de neutralizare a artileriei inamice din zona orașului Tulcea, de transport al materialelor și de lichidare a rezistenței navelor rusești din Delta Dunării.În timpul celei de-a doua conflagrații mondiale, întreaga marină, sub conducerea Comandamentului Marinei Regale și-a adus un aport considerabil la susținerea efortului general de război, edificatoare în acest sens fiind acțiunea din 26 iunie 1941, când, în fața orașului Constanța, artileria distrugătoarelor ,,Mărăști” și ,,Regina Maria” și bateriile de coastă au respins incursiunea navelor sovietice, liderul ,,Moskva” - nava comandant de flotilă - fiind scufundat, iar distrugătorul ,,Harkov” avariat. O altă acțiune deosebit de importantă a constituit-o evacuarea, pe calea mării, a trupelor române și germane din Peninsula Crimeea, în cadrul celei mai mari operații navale organizată și desfășurată în Marea Neagră, cu numele de cod ,,Operațiunea 60.000”. După cel de-al doilea Război Mondial, România a fost lipsită, în primii ani postbelici, de flota maritimă și, într-o mare măsură, și de cea fluvială, din cauza preluării navelor românești de către flota Uniunii Sovietice, nave restituite ulterior, parțial, în urma înțelegerii între guvernele României și U.R.S.S. Cu toate aceste greutăți, generate de amestecul brutal al sovieticilor, conducerea Forțelor Maritime Militare a continuat să susțină marina militară ca armă de elită în cadrul Armatei României și să participe la garantarea suveranității și integrității teritoriale a țării. Odată cu reintrarea în dotare a monitoarelor, a fost reconstituită Flotila de Dunăre, denumită din 1959 Brigada Fluvială. În anul 1962 a fost înființată Divizia 42 Maritimă, continuatoarea tradițiilor Diviziei de Mare, mare unitate care fusese desființată la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial. În perioada 1965-1989, Comandamentul Marinei Militare a pregătit, a susținut și a coordonat dezvoltarea accentuată a marinei militare în conformitate cu politica internă și externă a României, precum și cu doctrina de apărare a țării în vigoare în acea perioadă. O serie de nave militare maritime construite în șantierele navale românești, la sfârșitul anilor ’70 și la începutul anilor '80, precum escortoarele „Midia” și „Constanța”, crucișătorul ușor „Muntenia”, transformat în distrugător, iar ulterior în fregata „Mărășești”, fregatele din clasa „Eustațiu Sebastian”, clasificate apoi în corvete, a dimensionat capacitatea Marinei Militare, iar Comandamentul structurii a planificat și coordonat, cu deplin succes, nenumărate aplicații la standardele impuse de evoluția marinelor contemporane. După evenimentele din decembrie 1989, Comandamentul Marinei s-a restructurat într-o manieră modernă, susținând aplicarea unei politici noi privind apărarea țării în noul context geopolitic european, schimbându-și denumirea în Statul Major al Forțelor Navale. Reînviindu-se tradiția apărării fluvio-maritime, a fost înființat Comandamentul Flotei Maritime, transformat apoi în Comandamentul Operațional Naval, iar ulterior în Comandamentul Flotei și Componenta Operațională Navală. La fluviu au fost înființate Comandamentul Flotilei de Dunăre și Flotila de Dunăre, transformate în Componenta Fluvială și ulterior în Serviciul Fluvial, subordonat Comandamentului Flotei. Fie și dintr-o privire retrospectivă succintă, se accentuează rolul și locul Forțelor Navale Române, a conducerii sale, în istoria statului român modern, mereu în serviciul intereselor navale și fluviale naționale, participând până la sacrificiul suprem la apărarea hotarelor de apă ale țării, îndeplinindu-și rolul atribuit de conducerea politico-militară. În prezent, Forțele Navale ale României continuă tradiția semnificativă a acestei categorii de forțe militare, în interesul națiunii și pentru apărarea unor idealuri generoase precum siguranța granițelor, securitatea fluvială și maritimă și dezvoltarea relațiilor complexe militaro-diplomatice la Marea Neagră și pretutindeni unde statul român își află interesul geostrategic. Încadrându-se în amplul proces de reformă a Armatei României, cu principala finalitate a creării interoperabilității cu forțele armate ale statelor membre ale NATO, Statul Major al Forțelor Navale a transformat marina militară, după integrarea României în Alianța Nord-Atlantică, în anul 2004, în prima categorie de forțe complet profesionalizată.
***
Dacă îți place subiectul te invit să vezi, să citești și să comentezi articolul de blog de mai jos:
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.com/2023/07/gryfino-polonia.html
ÎȚI MULȚUMESC!
-->
Răspunsuri