Muzeul Judeţean Teleorman este o instituţie publică de cultură, de interes judeţean, cu personalitate juridică, ce funcţionează în baza Hotărârii nr. 6 din 13 mai 1993 sub autoritatea Consiliului Judeţean Teleorman, fiind situată pe Strada 1848, la nr.1. Fără a avea tradiţia altor instituţii similare din ţară, Muzeul Judeţean Teleorman a căutat să-şi îndeplinească menirea de păstrător al valorilor arheologice, istorice şi etnografice locale şi a urmărit să păstreze, prin activităţile culturale desfăşurate, prin prestigiul său profesional şi al angajaţilor săi, rolul de reper în mediul cultural teleormănean şi naţional. O primă încercare de constituire a unui muzeu în Teleorman datează din anul 1934, în timpul sărbătoririi centenarului oraşului Alexandria, atunci când Consiliul comunal hotărăşte să înfiinţeze un muzeu al oraşului care să expună şi să păstreze documentele găsite în diferite arhive, cât şi unele materiale ce dovedeau existenţa şi cultura populaţiei de pe aceste meleaguri. Muzeul a fost instalat, la început, într-o încăpere din localul Primăriei Alexandria, iar în anul 1936 a fost strămutat într-o încăpere a Palatului Cultural „Victor Antonescu”.La data de 1 mai 1952 s-a deschis, în mod real, un Muzeu de Istorie a Alexandriei, în care erau expuse documente privind întemeierea oraşului, monede, ceramică, dovezi materiale din diferite epoci istorice. Din anul 1974, Muzeul Orăşenesc de Istorie Alexandria devine Muzeul Judeţean de Istorie Teleorman şi, ulterior, Muzeul Judeţean Teleorman. Începuturile timide ale muzeului din Alexandria au fost reflectate şi de lipsa unui spaţiu propice precum şi a unui personal calificat şi asemenea altor muzee din ţară, a fost înfiinţat ca urmare a deciziei politice generată de propaganda comunistă. Sediu al muzeului, între anii 1968-1977, a fost pe str. Dunării, nr. 188, pe locul unde în prezent se află clădirea Administraţiei Finanţelor Publice Teleorman. Aici expoziţia era organizată în cinci săli, dintre care cea mai mare abia atingea 25 metri pătrași. Sediul din str. Dunării, nr. 137, unde muzeul a funcţionat între anii 1977-1997, aparţine în prezent Direcţiei de Protecţie Socială a Primăriei Alexandria. Aici a fost reorganizat muzeul şi expoziţia permanentă, axată doar pe arheologie, după mutarea din precedentul sediu, puternic afectat de cutremurul din 4 martie 1977. După anul 1989 instituţia a trecut într-o altă etapă a existenţei sale. De această dată, principalul obiectiv a fost rezolvarea problemei sediului. Soluţia a fost găsită prin reconversia clădirii fostelor ateliere-şcoală, abandonate după 1985. Actualul sediu al Muzeului judeţean Teleorman din str. 1848, nr.1, inaugurat la 13 noiembrie 1997, oferă un spaţiu adecvat pentru expoziţii permanente şi temporare, spaţii pentru depozitarea patrimoniului, laboratoare de conservare şi restaurare, birouri, bibliotecă. Completarea structurii personalului de specialitate cu arheologi, muzeografi, restauratori şi conservatori, realizarea expoziţiilor permanente şi a unor programe educaţionale, participarea la proiecte expoziţionale şi de cercetare ştiinţifică, au condus la o nouă deschidere a instituţiei către public şi la o mai bună vizibilitate în plan naţional şi internaţional.
Carul solar de la Bujoru este un produs arheologic foarte prețios descoperit întâmplător în anul 1974, cu ocazia unor lucrări agricole pe raza localității Bujoru, din județul Teleorman. Piesa, confecționată din bronz și fier, cântărește 2860 de grame, având următoarele dimensiuni de gabarit: 26 x 15,5 x 16,5 centimetri, diametrul roților fiind de 10,2 centimetri. Specialiștii arheologi au datat acest obiect în perioada mijlocie a primei epoci a fierului (Hallstatt mijlociu), secolul al VIII-lea IEN, perioada culturii (stilului ceramic) Basarabi. Pe locul desoperirii piesei a existat un mormânt tumular de inhumație distrus fără voie de tractoriști. Pe lîngă acest car solar s-au mai descoperit: un car-recipient cu protome aviforme (păsări acvatice) și două figurine aviforme (păsări acvatice), o figurină zoomorfă (cabalină), un pandantiv în formă de secure-dublă (labrys), aparținând, cel mai probabil, carului-recipient , o aplică fruntar, patru aplice cruciforme și două falere de harnașament, trei fragmente de saltaleoni, o bară mică de bronz cu două orificii verticale și un cuțit mic din fier, precum și fragmente ceramice (decorate și nedecorate). În anul 1975 carul solar a fost adus pentru prima dată în laboratoarele de specialitate ale Muzeului Național de Istorie a României, pentru lucrări de consolidare preventivă și realizarea unei copii de către restauratorul Dan Ivanovici. De remarcat faptul că, la descoperirea sa, roțile erau detașate de corpul propriu-zis al carului-recipient, inclusiv unele dintre protomele avimorfe care ornamentau aceste componente. Între snii 1975 și 1979 piesa originală a fost expusă la Muzeul Județean de Istorie Teleorman din Alexandria, iar la Muzeul Național de Istorie a României s-a aflat o replică a acestui obiect. Dată fiind degradarea progresivă a stării sale de conservare, piesa a revenit — în vara anului 1979 — la Muzeul Național de Istorie a României, unde a intrat într-un laborios proces de investigare fizico-chimică și restaurare. Piesa originală, restaurată a fost expusă pentru prima dată la Muzeul Național de Istorie a României în mai 1980, putând fi admirată, cu unele întreruperi, în expoziția permanentă a acestuia vreme de două decenii, până la începutul anilor 2000, când au început lucrările de reabilitare și moderninzare ale muzeului. Carul votiv de la Bujoru constituie una dintre piesele de importanță excepțională din colecțiile Muzeului Național de Istorie a României. Ulterior piesa a fost prezentată și în cadrul unor expoziții internaționale de renume. Piesa se prezintă sub forma unui car miniatural din bronz, format dintr-un recipient oval (cazan de mici dimensiuni), acoperit cu capac şi susţinut pe două osii (din fier). În partea inferioară a recipientului, dispuse simetric, câte patru perforații (tubulare) prin care trec osiile roților. Pe fiecare dintre osii câte două roţi fixe, cu patru spiţe (în formă de „T”), având obezile supraturnate, pe diametrul interior, cu fier. Pe capac câte o protomă aviformă (pasăre acvatică) la fiecare extremitate, având atașat în partea inferioară a ciocului câte un anou fix (din fier) cu un pandantiv în formă de secure dublă; în partea centrală capacului o apucătoare, formată dintr-o tijă verticală, suprapusă de un anou fix, terminat în partea superioară cu două protome aviforme (păsări acvatice), dispuse antitetic. Pe capac, dispuse simetric, la baza gâtului celor două protome aviforme, câte o perforație circulară având corespondent pe marginea recipientului. La ambele capete ale recipientului câte o pereche de protome aviforme (păsări acvatice), fiecare având în zona gâtului un anou fix (din fier) cu pandantiv. În cazul tuturor celor șase protome aviforme mari, ochii sunt figurați prin mici protuberanțe cilindrice. În partea inferioară a gâtului fiecăreia dintre cele șase protome aviforme mari câte patru caneluri. Cinci din cele șase pandantive în formă de secure-dublă (labrys), atașate printr-un anou fix din fier în zona ciocului (în cazul celor două de pe capacul recipientului) și a gâtului (în cazul celor patru de de la extremitățile recipientului) fiecăreia dintre cele șase protome aviforme mari, sunt reconstituite din rășină sintetică în contextul procesului de restaurare a piesei realizat în laboratoarele de specialitate ale Muzeului Național de Istorie a României la finele anilor ’70 ai secolului XX. Pe fiecare butuc (din fier) al celor patru roţi, câte o figurină avimorfă (pasăre acvatică), în poziție verticală, două dintre acestea fiind desprinse din vechime și repoziționate în contextul procesului de restaurare. Cele patru roți sunt dispuse ușor oblic față de planul vertical. Piesa în discuție are caracter de unicat, dar există o serie de analogii, cel puțin din punct de vedere tipologic. Cea mai apropiată dintre acestea este, cu siguranță, carul-recipient votiv de la Orăștie, foarte probabil, parte a unui depozit de bronzuri, ce poate fi admirat în colecțiile Muzeului de Istorie Naturală din Viena.
***
Dacă îți place subiectul te invit să vezi, să citești și să comentezi articolul de blog de mai jos:
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.com/2022/08/horst-olanda.html
ÎȚI MULȚUMESC!
-->
Răspunsuri