Produsul medalistic de mai sus s-a realizat în anul 1904 de către renumitul gravorul Carniol fiul, cu ocazia Sărbătoririi centenarului al patrulea de la moartea celui care a fost domnitorul Moldovei - Ștefan cel Mare și Sfânt. Pe avers, central, este reprezentat bustul domnitorului în profil spre dreapta. Periferic circular este aplicată inscripția: STEFAN CEL MARE SI SFÂNT DOMNUL MOLDOVEI* 1457 – 1504*. Pe revers central este reprezentată Biserica lui Ștefan cel Mare de la Borzești. Periferic circular la partea superioară este aplicată inscripția: SĂRBĂTORIREA CENTENARULUI AL PATRULEA, iar la partea inferioară: BORZEȘTI 1904.
***
Ștefan al III - lea, supranumit Ștefan cel Mare a fost un domnitor al Moldovei, care s-a născut în anul 1433 la Borzeşti şi a decedat la 2 iulie 1504 la Suceava. Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iarŞtefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă, după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-afost mai greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre. Se urcă pe tron în 1457, deci la un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia - după cum am spus - fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional. Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă. Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii. Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în 1475, când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-şi apere vetrele. Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage. După această aventură — ca să zic aşa —, Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic voievod creştin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic şi politic, crucial pentru dezvoltarea ţărilor române. Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două principate. Prima jumătate a veacului al XVI-lea este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-l517 otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-l566) turcii cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la graniţa Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se transformă într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi şi cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi mai cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol. Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş.(Sursa - Net - Horia Dumitru Oprea)
În legendara localitate de pe Valea Trotuşului se află una dintre cele mai vechi ctitorii din epoca ştefaniană, înălţată de către Ştefan cel Mare şi fiul său, Alexandru, în anii 1493-1494. În cei peste 500 de ani ai existenţei sale, lăcaşul a trecut prin perioade de înflorire şi de decădere. Astfel, în timpul lui Constantin Duca Vodă (1694) se consemna ca fiind “pustie de câtăva vreme”, după cum consemna cronicarul. De-a lungul vremii, biserica a stat în atenţia cercetătorilor consacraţi ai istoriei neamului şi bisericii: Melchisedec Ştefănescu, C. I. Istrati, Nicolae Iorga, G. Balş ş.a. Din concluziile acestora s-a constatat că între această biserică şi cea de la Piatra Neamţ cu hramul “Sf. Ioan”, precum şi biserica “Sf. Mihail” din Roznov-Neamţ se întâlnesc similitudini, acestea aparţinând aceleiaşi epoci ştefaniene. Din punct de vedere stilistic, monumentul de la Borzeşti se înscrie în rândul bisericilor cu plan rectangular, având bolţile cu cupole dispuse “în filă” şi prinse sub un singur acoperiş. Sistemul original de boltire al celor trei cupole constă în faptul că acestea se sprijină pe arce semicilindrice, etajate pe pandantivi. Lipsită de turle, biserica are acoperiş şarpantă din material răşinos şi învelitoarea iniţială din şindrilă. Elevaţia bisericii cuprinde soclul din piatră brută pe care se înalţă pereţii cu profiluri în formă de “L” la colţuri, din pietre uriaşe. Partea superioară a pereţilor, pe care se sprijină acoperişul, este din piatră simplă.În ceea ce priveşte materialele şi tehnicile de construcţie, biserica este zidită din bolovani de piatră şi foarte puţină cărămidă. Pietrele au fost extrase din râu şi din carieră, parte din ele fiind friabile. Materialul de construcţie al pereţilor fiind mare şi grosolan lucrat, a făcut ca zidăria să nu fie foarte solidă şi să cedeze la cutremure. Soclul şi temelia bisericii sunt din piatră brută, de mari dimensiuni, comparativ cu structura pereţilor.Pereţii sunt construiţi din piatră brută, întrerupti de două “asize” de cărămizi smălţuite. În partea superioară, sub acoperiş, sunt dispuse două registre de “ocniţe” (unul mic şi altul mare). Ca volumetrie, în exterior, construcţia apare ca o prismă dreaptă, de mari dimensiuni, cu partea dinspre răsărit rotunjită, marcată de nişe verticale oarbe. Compartimentarea interioară este din pronaos, naos şi altar. Zidul dintre pronaos şi naos este străpuns de o uşă de acces. Componentele artistice ale bisericii de la Borzeşti sunt formate din ancadramente gotice din piatră la uşi şi la ferestre, cu chenare în arc frânt la uşa de la intrare, iar cele din interior din muluri gotice. Elementele gotice în arhitectura ştefaniană sunt puse în legătură cu prezenţa meşterilor constructori transilvăneni la Borzeşti, meşteri care stăpâneau tainele acestui curent artistic. Cât despre înălţimea mică a uşii de la intrare, se spune că ar fi fost egală cu dimensiunea fizică a voievodului, iar credincioşii mai înalţi trebuie să se aplece la intrarea în sfântul lăcaş.Pe parcursul vremii care s-a scurs, monumentului i s-au făcut mai multe reparaţii, între secolele XVIII-XX. În anii 1904-1905 a fost reparat acoperişul şi faţada de vest, îndepărtându-se cele 2 contraforturi. Alte reparaţii au fost în 1924, 1938-1940 şi 1951-1952. Reparaţii în interior şi la exterior au fost făcute în anul 1993, când se pregătea sărbătorirea a 500 de ani de atestare documentară, manifestare care a avut loc în anul 1994.În urma aplicării criteriilor de clasare, monumentul a primit de trei ori excepţional (la vechime, valoare de arhitectură, valoare memorial-simbolică) şi un calificativ de foarte bine (pentru frecvenţă, raritate şi unicitate). Ca urmare a acestei evaluări, biserica de la Borzeşti face parte din grupa valorică “A”, fiind de importanţă naţională şi universală.
***
Dacă îți place subiectul te invit să vezi, să citești și să comentezi articolul de blog de mai jos:
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.com/2022/06/ro-m-on-138.html
ÎȚI MULȚUMESC!
-->
Răspunsuri