În data de 29 mai 2023 Banca Naţională a României va lansa în circuitul numismatic mondila o monedă din argint și o monedă din aur cu tema 175 de ani de la Revoluția Română din 1848. Aversul monedelor redă monumentul Eroilor Pompieri din București, stema României, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, valoarea nominală “10” sau „100 LEI” și anul de emisiune „2023”. Reversul comun al monedelor prezintă portretele și numele revoluționarilor pașoptiști Avram Iancu, Nicolae Bălcescu și Mihail Kogălniceanu și inscripțiile „REVOLUTIA ROMANA” și „1848”.
Caracteristicile tehnice ale monedelor sunt următoarele:
- emitent – Monetăria Statului la comanda Băncii Naționale a României
- data lansării în circuitul numismatic – 29 mai 2023
- tema – 175 de ani de la Revoluția Română din 1948
- metal (compoziție) – aur cu titlul de 90% (cea de 100 lei); argint cu titlul de 99,9% (cea de 10 lei)
- forma – rotundă
- diametrul – 21 milimetri (cea de aur) și 37 milimetri (cea de argint)
- greutate – 6,452 grame (cea de aur) și 31,103 grame (cea de argint)
- cant – zimțat
- calitate – proof
- tiraje – 1000 exemplare (cea din aur) și 5000 exemplare (cea de argint)
- prețuri unitare de achiziție de la magazine BNR, fără TVA – 3100 lei (cea de aur) și 490 lei (cea de argint)
Revoluția Română de la 1848 a fost parte a revoluției europene din același an și expresie a procesului de afirmare a națiunii române și a conștiinței naționale. Un factor deosebit de important l-a constituit Revoluția Franceză din februarie 1848 care a avut repercusiuni asupra întregii Europe. Deoarece Franța era un stat național unitar, revoluția de aici a avut un predominant caracter social, pe când în celelalte țări a luat diferite forme, după necesitățile locale. Astfel că, principiul libertăților cetățenești cerute de revoluționarii francezi a evoluat și s-a transformat în libertăți naționale pentru popoarele supuse, iar peste revendicările sociale s-a suprapus ideea de unitate națională. Revoluția Română de la 1848 s-a desfășurat în condițiile în care părți din teritoriul național se aflau în stăpânirea imperiilor vecine (Transilvania, Bucovina, Basarabia) în timp ce Moldova și Țara românească erau constrânse să accepte protectoratul Rusiei țariste și suzeranitatea Imperiului Otoman.
Hotărârea de a se ridica un monument dedicat pompierilor aparţine unui comitet de iniţiativă constituit în anul 1898 cu ocazia aniversării a cinci decenii de la revoluţia din 1848. În data de 11 iunie 1898, în Bucureşti, pe Dealul Spirii, în fața Arsenalului Armatei, s-a pus piatra de temelie a Monumentului Eroilor Pompieri – un pios omagiu adus celor care la 13 septembrie 1848 au luptat pentru apărarea ideilor sfinte de libertate ale poporului român. Monumentul este creaţia talentatului sculptor Vladimir Hegel fiind realizat prin contribuţie publică şi s-a inaugurat la 16 septembrie 1901 în cadrul unei mari adunări populare, la care au fost prezenţi şi 17 luptători de la 1848. Lucrarea a fost plătită prin subscripție deschisă, gestionată de o comisie, al cărei președinte a fost Eugeniu Carada. La baza monumentului este un postament hexagonal din piatră compus dintr-un piedestal cu o înălţime de 5 m, în formă de trunchi de piramidă cu un brâu spre partea interioară şi un ornament arhitectural ce sugerează în partea superioară un capitel. Compoziţia statuară are o înălţime de 2,50 m şi reprezintă Zeiţa Victoriei care sprijină cu mâna dreaptă trupul unui militar căzut în luptă, iar în mâna stângă ţine o trâmbiţă. Pe latura din faţă a monumentului se află o placă din bronz cu inscripţia: ”Luptătorilor de la 13 septembrie 1848 poporul român recunoscător”. Pe aceeaşi placă sunt realizate o cască de pompier, o compoziţie heraldică şi un vulture cu aripile întinse. Pe latura din spatele monumentului se află o placă de bronz pe care este scris: ”În aducerea aminte a luptei susţinute în acel loc de pompierii Bucureştilor...). Monumentul în întregul lui constituie o operă de artă cu o puternică forţă emoţională, o realizare artistică valoroasă. Referitor la statuie se reţine faptul că pare vie, indiferent din unghiul din care ar fi privită, metalul căpătând viaţă pe cele două chipuri – al zeiţei şi al militarului căzut în luptă”. La începutul deceniului nouă al secolului XX , cu ocazia lucrărilor de construcţie în centrul civic al capitalei, monumentul a fost scos de la locul lui. Frumoasa statuie a fost salvată de la distrugere (aproape de sub şenilele buldozerelor) de către un grup de iubitori de artă, şi uitată efectiv într-o curte. Toate intervenţiile făcute de pompieri pentru găsirea unui nou amplasament, s-au soldat cu eşecuri. Se părea că acest monument nu mai avea loc în Bucureşti. În anul 1990, monumentul a fost reamplasat în locul său de astăzi, pe Calea 13 septembrie din Bucureşti, lângă clădirea Parlamentului României, în fața Hotelului JW Mariot, în mijlocul unui complex arhitectonic modern. Monumentul trăieşte o nouă tinereţe odată cu noua dezvelire făcută cu ocazia zilei de 13 septembrie 1990, perpetuându-se astfel tradiţia depunerii la poalele statuii a florilor recunoştinţei faţă de eroii pompieri căzuţi la datorie în anul 1848 şi nu numai. În noua fundaţie a monumentului s-a pus un document din textul căruia citez: ”...Fie ca jertfa eroilor pompieri să amintească veşnic bucureştenilor, tuturor românilor, datoria sacră de a apăra glia strămoşească, suveranitatea şi independenţa naţională”.
Avram Iancu s-a nascut în anul 1824, în localitatea Vidra de Sus, azi comuna Avram Iancu, judetul Alba. Din pacate, ziua si luna nu se cunosc, pentru ca în matricola - actul de nastere nr. 40/1824 al comunei Vidra de Sus - se afla doar mentiunea ca “S-a nascut pe vremea cireselor”. Se poate deduce ca nasterea a avut loc în luna iulie 1824. Tatal lui Avram Iancu s-a numit Alexandru Iancu, iar mama – Maria. Erau oameni harnici si gospodari, cu o stare materiala buna. Avramut, precum îl dezmierdau parintii, era un copil plin de virtuti, gânditor si scurt la vorba, cu o inima sincera si buna. Buchiile le-a învatat la Vidra si Câmpeni, clasele elementare le-a urmat la Abrud, judetul Alba, gimnaziul inferior la Zlatna, cel superior si Facultatea de Drept la Cluj. Peste tot s-a bucurat de simpatia colegilor, profesorilor si a locuitorilor. A fost un student eminent, iar matematica si istoria i-au fost materiile preferate. Dupa terminarea cursurilor juridice la Cluj, în anul 1845, cu cele mai alese aprecieri de atestare si cu calificativul “eminent”, s-a prezentat în fata Guvernului din Cluj, pentru a fi primit ca practicant fara salariu. A fost însa respins de comisie, pentru ca era plebeu, adica nu avea originea de nobil maghiar. În urma acestei nedreptati, Avram Iancu s-a dus la Târgu Mures, unde s-a înscris la “Tabla Regeasca” în calitate de cancelist, cu scopul de-a se pregati în meseria de avocat, pe care a si obtinut-o în anul 1848, cu mult succes. Avram Iancu, om al pacii, dreptatii sociale si al bunei convietuiri între popoare a deplâns hotarârea motiunii nedrepte votata la 15 martie 1848, la Budapesta, potrivnica poporului român majoritar in Transilvania, de unire fortata a acestei provincii românesti cu Ungaria. La adunarea cancelistilor mureseni de la “Tabla Regeasca”, tinuta în ziua de 25 martie 1848, data la care cancelistii unguri solicitau celor români semnaturile si acordul unirii Transilvaniei cu Ungaria, Avram Iancu, în prezenta celor 300 de cancelisti prezenti la adunare, a pronuntat plin de indignare: “În numele neamului românesc resping marinimozitatea voastra. Dreptul istoric are sa se spulbere înaintea drepturilor omului. Spre rusinea veacului al XIX-lea, am suferit robia îndelungata. Pretindem stergerea sclaviei si egalitate perfecta sau moarte!”. În testamentul sau, Avram Iancu si-a precizat idealul sau în viata: “Unicul dor al vietii mele este sa-mi vad natiunea fericita, pentru care dupa puteri am lucrat pâna acum!”. A fost unul dintre initiatorii si organizatorii adunarilor de la Blaj din 30 aprilie, 15-17 mai si 15-23 septembrie 1848, precum si conducatorul cetelor înarmate de tarani si de mineri din Muntii Apuseni. În timpul Revolutiei de la 1848 a condus aceste osti, organizând apararea lor în Muntii Apuseni. A respins numeroasele atacuri ale ostilor maghiare, superioare ca numar si ca armament, câstigându-si renumele de "Craiul muntilor". Iancu considera necesara unirea fortelor revolutionare ale celor doua popoare (român si maghiar) în lupta împotriva dusmanului comun, absolutismul habsburgic. El conditiona însa aceasta unire de satisfacerea revendicarilor sociale si nationale ale românilor. Coplesite de armatele habsburgice si de cele tariste, tradate de unii generali, trupele revolutionare române si maghiare au capitulat la Siria, în 13 august 1849. Dupa înfrângerea revolutiei, bolnav si adânc îndurerat de nedreptatile ce li se faceau taranilor, a caror eliberare reala nu o putuse vedea înfaptuita, Avram Iancu a ramas printre moti, în Muntii Apuseni. În anul 1849, fiind la Viena pentru sustinerea drepturilor nationale, a refuzat sa primeasca o decoratie imperiala, zicând:"Natiunii sa i se dea drepturile promise, atunci voi primi, altcum nu". Un an mai târziu refuza sa se întâlneasca cu împaratul Austriei, Franz Iosef, aflat în vizita prin Transilvania. În acelasi an este arestat si închis. Dupa eliberarea din închisoare, isi petrece ultimii ani ai vietii ratacind prin munti, pe Valea Ariesului, la Lupsa, dar mai cu seama la Baia de Cris, unde se adaposteste la covrigarul Ioan Stupina, supranumit Liber. Stând pe prispa casei acestuia, cânta serile din fluierul de paltin mestesugit cu multa maiestrie de el, în prezenta multimii de oameni care venea sa-l asculte. S-a stins din viata la 10 septembrie 1872, pe prispa casei acestuia. “Craiul Muntilor” a fost înmormântat cu multa evlavie în cimitirul din satul Tebea, comuna Baia de Cris, judetul Hunedoara, lânga gorunul lui Horea, potrivit dorintei sale testamentare. Avram Iancu a fost condus pe ultimul drum de un sobor de peste 30 de preoti si de peste 10000 de oameni, care i-au ramas fideli pâna în ultima clipa.
Nicolae Bălcescu (născut la dat de 29 iunie 1819 în Bucureşti şi decedat la data de 29 noiembrie 1852 în Palermo, Italia) a fost un istoric, scriitor şi revoluţionar român. S-a născut într-o familie de mici boieri, era fiul pitarului Barbu sin Petre şi al „serdăresei” Zinca Petreasca-Bălcescu. Va lua numele de familie al mamei sale, originară din Bălceşti-Vâlcea, în locul celui al tatălui, Petrescu. După doi ani de închisoare pentru o acţiune conspirativă înfiinţează împreună cu Ion Ghica şi Christian Tell organizaţia secretă Frăţia, călătoreşte prin toate teritoriile locuite de români şi studiind istoria acestora. Editează alături de August Treboniu Laurian o revistă de istorie numităMagazin istoric pentru Dacia, apărută începând cu anul 1844. În Franţa se va implica în revoluţia din februarie 1848, dar inspirat de această revoluţie se întoarce la Bucureşti pentru a participa la revoluţia din 11 iunie, fiind timp de două zile ministru de externe şi secretar de stat al guvernului provizoriu instaurat de revoluţionari. Va fi de partea liberalilor, dorind împroprietărirea ţăranilor şi vot universal. Arestat la 13 septembrie 1848 de autorităţile otomane reuşeşte să evadeze, plecând în Transilvania de unde este expulzat. În primele luni ale anului 1849, trece prin Trieste, Atena şi ajunge la Constantinopol. Apoi, la Debreţin, se întâlneşte cu Lajos Kossuth, conducătorul revoluţiei maghiare, încercând un aranjament „pacificator” între revoluţionarii români transilvani şi cei maghiari. Kossuth îi face lui Bălcescu o impresie bună şi este de acord cu „proiectul” revoluţionarului român. La 2 iulie 1849 se găseşte la Pesta, unde este semnat „proiectul de pacificare”, un acord româno-maghiar cu revoluţionarii unguri. Avram Iancu şi revoluționarii săi se declară de acord să rămână neutri faţă de acţiunile militare ale maghiarilor, aceştia însă nu îşi respectă promisiunile şi se ajunge din nou la conflict. În acelaşi timp însă trupele imperiale contrarevoluţionare habsburgice şi ruse intră în Transilvania şi revoluţia maghiară condusă de Kossuth este înfrântă. Ca istoric, marea sa operă a fost „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, pe care a scris-o în exil, începând cu 1849, rămasă în manuscris şi publicată de Alexandru I. Odobescu în 1861 – 1863. Se exilează la Paris unde încearcă să coaguleze forţele revoluţionare europene aflate în exil, pentru întemeierea unei confederaţii europene. Grav bolnav se stabileşte la Palermo, în Sicilia, la hotelul „Alla Trinacria”. Moare de tuberculoză la vârsta de 33 de ani. Poza lui Bălcescu aplicată aici este un portret din anul 1851 executat de către pictorul Gheorghe Tătărăscu.
Mihail Kogălniceanu (născut la data de 6 septembrie 1817 în Iaşi şi decedat la data de 1 iulie 1891 la Paris) a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric şi publicist roman. A fost numit Prim Ministru de către Alexandru Ioan Cuza la data de 11 octombrie 1863 în Principate şi apoi Ministru de externe al României pe timpul domniei lui Carol I. A fost unul dintre cei mai influienți intelectuali români ai generaţiei sale. Fiind un liberal moderat, el şi-a început cariera politică în calitate de colaborator al prinţului Mihaill Sturdza, în acelaşi timp ocupând funcţia de director al Teatrului Naţional Iaşi şi publicând multe opere împreună cu poetul Vasile Alecsandri şiactivistul Ion Ghica. A fost ideologul Revoluţiei de la 1848 în Moldova, fiind autorul petiţiei Dorinţele partidei naţionale din Moldova. Eforturile sale pentru reforma agrară au dus la o moţiune de cenzură, care a declanşat o criză politică ce a culminat cu lovitura de stat din mai 1864, provocată de Alexandru Ioan Cuza pentru implementarea reformei. Cu toate acestea, Kogălniceanu a demisionat în 1865, în urma conflictelor cu monarhul. După un deceniu, a pus bazele Partidului Naţional Liberal, înainte de a juca un rol important în decizia României de a participa la războiul ruso-turc din anii 1877-1888, o alegere care a dus la recunoaşterea independenţei ţării. În ultimii ani de viaţă a fost o figură politică proeminentă, preşedinte al Academiei Române şi reprezentant al României în relaţia cu Franţa.
-->
Răspunsuri