Fabrica cu aburi de paste făinoase, biscuiți și pesmeți “Ludwig Josiek” din muncipiul Galați, nume ulterior “Dunăreana”, azi în paragină, a fost fondată în anul 1890, ea fiind mai bine de un secol în topul producătorilor europeni și decenii de-a rândul unul dintre cei mai importanţi exportatori români. Fondatorul fabricii se pare că era ceh sau evreu. Sediul actual al fabricii este pe Strada Dogăriei, la nr.129. Între cele două războaie mondiale această fabrică a fost principalul furnizor de pesmeţi ai Armatei Române. Cu o suprafaţă desfăşurată de aproape un hectar, întinsă pe trei niveluri (la momentul construirii era cea mai mare clădire din oraşul Galaţi, ca suprafaţă totală) imobilul domină şi în zilele noastre zona de case „alintată“ de gălăţeni, mai în glumă, mai în serios, Broscăria“. Având în vedere trecutul sumbru, nu mai pare deloc întâmplător, deci, că acum vreo două secole marinarii englezi mereu în căutare de cârciumi, lupanare şi scandaluri i-au zis „Bad Line“, poreclă care s-a convertit, odată cu trecerea timpului, în „Bădălan”, nume sub care figurează actualmente cartierul. Însă fabrica lui Ludwig Josiek a fost mai mereu ferită de necazuri acvatice, căci prin proiect terenul a fost înălţat cu doi metri faţă de restul proprietăţilor, într-un efort uriaş de logistică, dat fiind că în acea vreme (construcţia a început pe la 1888) se muncea doar cu carul tras de boi în transporturi. Caracterul unicat al fabricii era conferit de linia de fabricaţie semi-autoatizată, care asigura un flux de producţie asemănător cu cel din fabricile de acum (după modelul linie de fabricaţie), toate utilajele fiind produse de firme germane de mare prestigiu în acele vremuri: Gierner&Scheffus, Erner-Pfeiderer, Cannstadt, Esslingen, Tenbrink etc. Era un lucru absolut special, căci în acea vreme peste 80% din producţia europeană de paste făinoase se baza pe muncă manuală în mici ateliere. Fabrica era iuminată electric, cu ajutorul unui dinam ataşat motorului principal cu aburi, şi avea dotări tehnice de invidiat: ventilaţie, camere de uscare cu temperatură controlată a pastelor, malaxoare de mare capacitate acţionate mecanic, ascensoare, plus o fabrică de ambalaje proprii. Pastele Joisiek erau livrate în nişte cutii metalice emailate şi frumos pictate, care erau apoi „reciclate“ de multe familii ca bomboniere sau recipiente pentru depozitarea unor alimente ori condimente. Aproximativ 50% din producţie avea cumpărători străini, iar produsele la acele vreme se numeau: macaroane pline şi găurite de toate grosimile, fidea albă şi galbenă, spaghete, tăiţei, lazane, lazanete, coroane, cuşcuş, pene, orzişor, steluţe, litere, seminţe, regate, peticele. Fabrica lui Ludwig Josiek a fost deseori lăudată de presă pentru faptul că reuşea ceea ce românii încă mai visau: prelucra materiile prime româneşti, făină, zahăr, ouă, unt, lapte şerbeturi de fructe, ciocolată etc., pentru a vinde marfa prelucrată la export. Prima recunoaştere a performanţelor fabricii vine din 1894, atunci când pastele lui Josiek obţin medalia de aur la Expoziţia Cooperatistă organizată la Bucureşti. În 1900, la celebra Expoziţie Universală de la Paris, obţine medalia de argint (conform catalogului expoziţiei), iar în 1903, la Expoziţie Ştiinţelor, de la Atena, ia medalia de aur, ducându-i pe italieni („tăticii” europeni ai pastelor) pe locul secund. Distincţii importante sunt îbţinute în anii următorii, juriile fiind de acord că pastele făcute la Galaţi sunt cele puţin de aceeaşi calitate cu cele italiene. Evident, calitatea atrage după sine şi contracte externe. În perioada de dinainte de Primul Război Mondial, fabrica exporta în Bulgaria şi Imperiul Austro-ungar, iar în perioada interbelică reuşise să pătrundă pe selecta piaţă europeană a pastelor, exportând în Olanda, Belgia, Polonia, Germania, Turcia şi Austria, făcând concurenţă pastelor italiene. Josiek vinde fabrica, în 1922, mai multor investitori, ale căror interese sunt reprezentate de Ludwig Nimferato şi lasă ceva acţiuni şi fiicei lui, Emilie. Numele este schimbat în „Societatea anonimă de paste făinoase şi biscuiţi, fostă Josiek”, iar producţia continuă cu succes. În timpul celui de-al doilea razboi mondial fabrica este serios avariată de bombardamente și nu s-a mai renovat în totalitate mai ales că ulterior a fost naționalizată. Imediat după naţionalizare, fabrica a fost parţial închisă, într-o latură a curţii fiind amenajat un grajd comunal, cu boi şi cai. Ulterior, în 1950, a intrat în patrimoniul Întreprinderii de Morărit şi Panificaţie (IMP) „Vasile Roaită” Galaţi. A fost retehnologizată şi a fost, vreme de câteva decenii, cea mai mare fabrică de biscuiţi vrac din Moldova şi cel mai mare furnizor de pesmet militar din ţară. Privatizarea însă i-a pus capac. Intrată în posesia unor afacerişti de carton, care nu se pricepeau la nimic, unitatea industrială a fost închisă în urmă cu mai bine de un deceniu şi a devenit o clădire oarecare, tristă şi inutilă, aflată în portofoliul unei agenţii imobiliare, după care a devenit proprietatea unei.. autogări, care a făcut în curte un garaj. Apoi, autogara a dat faliment, lăsând în urmă – monumente ale tranziţiei - câteva autobuze prăbuşite. Clădirea fostei fabricii a fost scoasă la vânzare prin licitație, azi aparținînd lui Gheorghe Dumitru, administratorul firmei Dumony SRL.
Dacă îți place subiectul te invit să vezi, să citești și să comentezi articolul de blog;
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.com/2016/04/blog-post.html
ÎȚI MULȚUMESC!
-->
Răspunsuri