Palatul apelor din municipiul Timișoara, denumire alternativă - Palatul societăţii de hidroameliorări Timiş-Bega, este o veche și frumoasă clădire a orașului, având statut de monument istoric și fiind situată pe malul râului Bega, în cartierul Iosefin, imediat după podul Traian. Una dintre mandriile Timisoarei, această clădire stă parcă ascunsă de ochii trecătorilor de câțiva ani buni. E în reabilitare de multă vreme, iar acum nu se mai lucrează deloc, deoarece nu sunt bani. Vorbim de unul dintre cele mai incantatoare palate ale Timisoarei, o adevarata bijuterie arhitecturala, ce lua nastere si se inalta sub bagheta unor constructori talentati si iubitori de frumos, la inceputul secolului al XX-lea. Palatul a fost ridicat între anii 1900-1902 de Karl Hart după planurile celebrului arhitect budapestan Leopold Baumhorn, după ce râul Bega a devenit navigabil.
Clădirea, care avea iniţial un etaj, a fost înălţată ulterior de către Artur Tunner, devenind mai impozantă dar păstrându-şi în acelaşi timp armonia arhitecturală, cu elemente de Renaştere vieneză. Un efect deosebit este creat de acoperişul supraînălţat al părţii centrale a edificiului şi de coloanele duble de pe faţadă, care scot în evidenţă frontoanele. Decorul este extrem de bogat, remarcându-se reprezentările de peşti şi alte figuri stilizate inspirate de mediul acvatic, sugestive pentru destinaţia clădirii, sau figurile antropomorfe. Toate aceste detalii au făcut ca edificiul să rămână una dintre cele mai frumoase realizări arhitecturale ale oraşului de la începutul secolului trecut.
Compozitia plastica a imobilului este dominata de volumul impunator al acoperisului traveei centrale, rezolvat in forma unui turn-cupola monumental. Asa cum se obisnuia in curentul perioadei de inceput a anilor 1900, s-au utilizat elemente neobaroce si ale ordinului ionic, iar figurile stilizate reprezentand elemente marine sunt de o finete remarcabila. Impodobit cu elemente marine, palatul era menit sa strajuiasca semet malul canalului navigabil Bega. Una dintre fatadele laterale, cea care da spre liniile de tramvai, li se prezinta trecatorilor ca noua. Basoreliefurile sunt un adevarat spectacol, iar sculpturile in piatra dau un aer aparte Palatului Apelor. Parte din ele au fost restaurate, iar la altele inca mai e de lucru. Palatul Apelor este o adevărată bijuterie arhitecturală, ce străjuiește canalul ce curge în apropiere. Tocmai pentru a sublinia caracterul clădirii este bogat împodobită cu elemente acvatice. Uriașii pești stilizați străjuiesc zidurile.
Compoziția monumentală a imobilului este dominată de impunătorul turn al acoperișului corpului central. Iar de aici se deschid în unghi două aripi de o asimetrie impusă de teren. Laturile sunt amplu ornamentate conform modei impuse de secessionul epocii. Dar acest stil extrem de flamboiant este puțin temperat și de elemente ce amintesc cât de cât de neobaroc. Iar coloanele cu influențe ionice aduc puțină rigoare în compoziție. Eleganța și fantezia în rezolvarea plastică sunt remarcabile mai ales de la un arhitect ca Leopold Baumhorn, ce era cunoscut ca tatăl sinagogilor și deci mult mai legat de rigoarea clădirilor de cult. Baumhorn a proiectat monumentul și a obținut autorizația de construcție în 13.08.1900, iar de construcția propriu-zisă s-a ocupat arhitectul Karl Hart. După o cutumă în general respectată în epocă, un obiectiv trebuia terminat la doi ani de la începere. Dacă a venit vorba de cutume, o altă regulă spunea că nimeni nu putea construi cu mai mult de un etaj în plus decât vecinii direcți. Iniţial palatul avea parterul plus un etaj.
Clădirea a fost completată cu încă un etaj de arhitectul Arthur Tunner, ce a reușit să supraetajeze foarte armonios ansamblul. După anul 1919 și trecerea Banatul sub administrație românescă, palatul a continuat să-și îndeplinescă misiunea în slujba celor ce munceau cu apele. Dar odată cu venirea regimului comunist, aici a fost mutată Regionala CFR. Până după anii 1990 totul părea să funcționeze. Fostul CFR a fost spulberat în multe entități mai mici și nu neapărat mai eficiente. Conducerea Direcției Apelor a scos de la arhive vechi acte și a cerut retrocedarea clădirii. Acest edificiu a devenit un adevărat măr al discordiei între cele două părți. Unii reclamau faptul că nu au primit chiria aferenta unei lungi perioade și au amenințat cu sistarea încălzirii. La rândul lor, feroviarii acuzau că se face uz de acte false și întabulări ilegale. După multe acuze reciproce, în final Palatul a intrat în posesia foștilor proprietari - Administratia Bazinala de Apa Banat.
Dacă îți place subiectul te invit să vezi, să citești și să comentezi articolul de blog;
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.com/2015/01/istoria-jocurilor-olimpice-3.html
ÎȚI MULȚUMESC!
-->
Răspunsuri