Cu ocazia zilei naționale a României compania națională Romfilatelia a lansat pe piața filatelică un set de produse dintre care eu vă prezint doar patru blocuri de mărci poștale. Numismatica, un domeniu al colecționarilor pasionați, a preluat în tematica emisiunilor de monede subiecte menite să reflecte evenimente istorice, culturale, aniversări ale unor personalități etc., devenind alături de filatelie o modalitate eficientă de prezentare și promovare a marilor valori prezente în istoria umanității. Banca Națională a României a adunat în tezaurul său numismatic monede valoroase, emise cu ocazia aniversărilor unor mari personalități, a unor momente de referință ale istoriei și a Dinastiei Regale a României. Reproducerea monedelor în imaginile mărcilor poștale este însoțită de portretele personajelor, respectiv de imaginea reprodusă în culorile reale ale Coroanei Reginei Maria.
Marca poștală cu valoarea nominală de 4,50 lei reproduce portretul Regelui Ferdinand I, după momentul Încoronării de la Alba Iulia, existent pe reversul monedei emise în anul 2016, având ca avers detalii ale elementelor sculptate pe sceptrul regal.
În data de 27 decembrie 2016 Bănca Națională a României a lansat în circuitul numismatic internațional o monedă comemorativă cu tema Istoria aurului – Buzduganul regelui Ferdinand I. Aversul monedei redă un detaliu al buzduganului regelui Ferdinand I, inscripţia „ROMANIA”, stema României, valoarea nominală „10 LEI” și anul de emisiune „2016”, iar reversul prezintă portretul regelui Ferdinand I și inscripția ,,REGELE FERDINAND I”. Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele: valoare nominală: 10 lei; data emiterii: 27 decembrie 2016; seria: Istoria aurului; metal: aur; puritate: 99,9%; formă: rotundă; diametru: 13,92 milimetri; greutate: 1,224 grame; calitate: proof; cant: zimțat; tiraj: 500 de exemplare și preț unitar de vânzare fără TVA: 395 lei.
Buzduganul este unul din cele cinci simboluri ale autorității supreme în regatul Românie, alături de coroana regală, mantia regală, pavilionul regal (steagul regal) și cifra regală (nomograma regală). Dacă regii României Carol I și Carol II au folosit ca simbol al puterii bastonul de mareșal, Ferdinand I a folosit Buzduganul. Acest buzdugan a fost conceput de pictorul Costin Petrescu, executat de firma franceză Rene Boivin din Paris, dăruit regelui în data de 1 mai 1920 și astăzi poate fi văzut în Muzeul de Istorie a României din București, secțiunea tezaur. Piesa este confecționată din aur, argint și oțel, cu spineli și perle. Ca tehnici de executare s-au folosit: ștanțarea, cizelarea, gravarea și șlefuirea. Buzduganul se poate demonta în trei secțiuni, are lungimea totală de 695 milimetri, diametrul maxim 105 milimetri, diametrul minim 29 milimetri și cântărește 2290 grame. La partea superioară a piesei sunt reprezentate patru țărănci în costume populare simbolizând provinciile Țara Românească, Ardealul, Moldova și Bucovina. Pe buzdugan sunt aplicate următoarele cinci inscripții: “M.S. Regelui Ferdinand al tuturor românilor, dăruit acest buzdugan spre pomenirea războiului purtat de la 1916 până la 1919 pentru dezrobirea și unirea întregului neam românesc”, “1916 – 1919”, “Basarabia / România / Țara Ardealului / Bucovina”, “Proiect de Costin Petrescu” și „Executat de Casa Rene Boivin, 27 Rue des Pyramides”.
***
Principele Ferdinand Victor Albert Meinrad de Hohenzollern-Sigmaringen a văzut lumina zilei la Sigmaringen, la data de 24 august 1865, fiu al Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, pretendent la Tronul Spaniei, şi al Infantei Antonia a Portugaliei, Principesă de Bragança şi de Saxa-Coburg-Gotha. A studiat la Școala Militară din Kassel, la Universitatea din Leipzig, la Universitatea din Bonn şi la Şcoala Superioară de Ştiinţe Politice şi Economice din Tübingen. A venit prima oară în România în anul 1881, la vârsta de 15 ani. A stat la Palatul Cotroceni, împreună cu tatăl lui, Leopold, și fratele lui mai mic, Carol. Cei trei au fost prezenți la ceremoniile Încoronării. La 14 noiembrie 1886, Principele Ferdinand este încorporat sublocotenent în Armata României, în cadrul Regimentului 3 linie (infanterie). A fost ofițer al Armatei Române timp de 38 de ani, trecând în patru decenii de la gradul de sublocotenent la cel de mareșal. Ferdinand devine oficial Principele de Coroană al României în noiembrie 1888, la 23 de ani. Ferdinand rămâne Principe Moștenitor timp de 26 de ani și arată o extraordinară loialitate Regelui Carol I, pregătindu-se discret, măsurat și temeinic pentru a prelua pe creștet Coroana de Oțel a României. Ferdinand s-a căsătorit la Sigmaringen, în ziua de 10 ianuarie 1893, cu Principesa Maria a Marii Britanii şi Irlandei, Principesă de Edinburg și Principesă de Saxa-Coburg-Gotha. Ferdinand I a urcat pe tron la data de 28 septembrie/ 11 octombrie 1914 şi a domnit timp de 13 ani, până în ziua morții, 20 iulie 1927. Loialitatea sa față de țară, tăria convingerilor sale și felul ireproșabil în care servește națiunea și coroana îi aduc numele de ,,Ferdinand cel Loial”. Domnia Regelui Ferdinand a fost marcată de două evenimente majore în istoria ţării: primul război mondial şi Marea Unire ce a urmat războiului. Ferdinand I a fost un distins militar. Înainte de venirea în România, el a fost sublocotenent în Regimentul I al gărzii regale din Potsdam. În anul 1913, Principele Moștenitor Ferdinand a condus armata română în campania din Bulgaria. După doi ani de neutralitate, în urma deciziei din 14/27 august 1916 a Consiliului de Coroană, prezidat de Rege, România a intrat în război, la 14/27 august, alături de Antanta (Franţa, Marea Britanie, Rusia, Italia). Regele Ferdinand va fi numit „cel Loial“ pentru că, deşi născut german şi rudă apropiată a Împăratului Germaniei, a aşezat interesul României mai presus de legătura lui de sânge şi a luptat împotriva ţării lui de origine. Profund religios, sensibil şi cu un înalt simţ moral, Regele a luat această hotărâre printr-un mare sacrificiu personal, respectându-şi astfel promisiunea de a fi „un bun român“, făcută în jurământul depus în faţa Parlamentului, la întronare. În preziua Consiliului de Coroană decisiv, Regele îi spunea lui Titu Maiorescu, om politic conservator filogerman, care încerca să îl convingă să nu aleagă alianţa cu Antanta: „După lupte teribile care s-au dat în mine, sacrific totul pentru binele patriei.“ Începutul războiului nu a fost favorabil României, care a pierdut sudul ţării şi Capitala. Familia Regală şi autorităţile statului au fost nevoite să se refugieze la Iaşi, Regele Ferdinand rămânând garanţia independenţei ţării şi sprijinul moral al soldaţilor şi al populaţiei civile afectate de înfrângere, epidemii şi foamete. În pragul dezastrului militar, renegat de familia sa din Germania şi confruntat cu moartea propriului copil, Mircea, în 1916, Regele Ferdinand nu şi-a pierdut credinţa în forţa de redresare a naţiunii sale. Sprijinul misiunii militare franceze conduse de generalul Berthelot a dus la refacerea armatei române, care şi-a demonstrat eroismul, sub comanda generalilor Alexandru Averescu şi Eremia Grigorescu, în bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti și Oituz. Mersul războiului a schimbat însă soarta României, aducându-i victoria şi alipirea provinciilor istorice aflate în afara Statului român. Regele rămăsese, pe tot parcursul războiului, alături de armata sa, prin desele vizite pe front şi repetatele încurajări şi promisiuni în legătură cu schimbările majore care aveau să fie înfăptuite, după încheierea conflictului. La 13 august 1917, într-o proclamaţie adresată armatei şi poporului, Regele spunea: „Oricât am suferi, trebuie să urmăm soarta şi să asigurăm menirea neamului nostru.“ După război, Ferdinand I, supranumit şi „Întregitorul“, a văzut împlinirea visului românilor, prin Unirea succesivă a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Ţara. La data de 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Ferdinand I a fost încoronat Rege al tuturor românilor, alături de Regina Maria. Domnia Regelui Ferdinand a adus consolidarea rapidă a ţării, prin unificarea administrativă, proclamarea sufragiului universal, egal, direct şi secret (până atunci se votase pe baza colegiilor cenzitare, aşadar în funcţie de avere) şi reforma agrară din 1921. Legea pentru reforma agrară, din 17 iulie 1921, prevedea exproprierea marilor moşii şi împroprietărirea combatanţilor din Marele Război, a invalizilor, văduvelor şi orfanilor de război şi a ţăranilor fără pământ. În urma acestei reforme radicale, mica proprietate agricolă a devenit predominantă în România. Nu trebuie uitat că această reformă a fost promisă de Rege soldaţilor în timpul războiului, ea putând fi aplicată datorită votului unui Parlament dominat de marii proprietari funciari. Caz unic în istorie, o reformă agrară de o asemenea amploare a fost făcută de înşişi proprietarii terenurilor. Cea mai importantă operă legislativă din timpul domniei Regelui Ferdinand rămâne noua Constituţie, publicată în Monitorul oficial la 29 martie 1923 şi care înlocuia vechiul act fundamental de la 1866, oferind României stabilitate și un remarcabil cadrul legislativ de dezvoltare. În domeniul politicii externe, obţinerea recunoaşterii României Mari a fost o izbândă istorică. După război, diplomaţii români au lucrat pentru crearea unei reţele de alianţe regionale care să aducă stabilitatea în Europa centrală şi sud-estică: Mica Înţelegere formată din România, Cehoslovacia şi Iugoslavia (1921) şi Înţelegerea Balcanică formată din România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia (1934). Deloc neglijabil este rolul României în stăvilirea bolşevizării acestei părţi a Europei, prin înlăturarea de la putere a regimului Béla Kun de la Budapesta (în 1919, România răspundea atacurilor maghiare şi ocupa Budapesta, la 4 august; retragerea a avut loc începând cu 16 noiembrie). Pecetea Regelui era expresia statalităţii, a identităţii naţionale. Unirea a fost o alăturare de populaţii cu aceeaşi identitate, o sublimă punere laolaltă culturală, de conştiinţe şi de voinţă. Totuşi, evenimentul nu ar fi avut împlinire statală fără parafa şi existenţa instituţiei Coroanei. Şeful statului era, în modelul acela de cârmuire, un om în care se încarnau identitatea şi statalitatea. Una dintre marile dureri ale Regelui a fost incapacitatea fiului său cel mare, Principele Carol, de a pune interesele naţionale şi dinastice deasupra pasiunilor. În cele din urmă, Ferdinand l-a desemnat ca urmaş la Tronul României pe nepotul său, Mihai. Regele Ferdinand a fost un pasionat botanist, iar analizele sale pertinente îi surprindeau chiar şi pe specialiştii în domeniu. A avut o vastă cultură și nu făcea caz de ceea ce ştia, dintr-o delicateţe ieşită din comun. Cunoştea mai multe limbi, printre care greaca veche şi ebraica. Învăţase şi limba română, încă din timpul studenţiei. Îi plăcea mult să călătorească şi să vâneze. Îl preocupau heraldica, numismatica și filatelia. Nu agrea protocolul şi prefera discuţiile pe teme de istorie, biologie sau filologie. A fost Protector şi preşedinte de onoare al Academiei Române, iar în 1905 a fost ales preşedinte al Societăţii de Turism Român. Regele Ferdinand I moare, după o lungă suferinţă, în ziua de 20 iulie 1927, la ora două şi cincisprezece minute, la Sinaia, în vârstă de aproape şaizeci şi doi de ani, cu Regina Maria şi patru dintre copii alături. Regele Ferdinand a avut singura măreţie care rezistă vremurilor: cea dată de bunătate și de profunzime. De numele Regelui Ferdinand I al României se va lega, întotdeauna, conştiinţa datoriei împlinite: “Când am luat moştenirea întemeietorului României moderne, am făgăduit înaintea reprezentanţilor naţiunii că voi fi un bun român; cred că m-am ţinut de cuvânt. Grele au fost timpurile, mari au fost jertfele, dar strălucită a fost răsplata; şi astăzi pot spune, cu fruntea senină: faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul meu, am conştiinţa curată.”
Palatul Vechi al Băncii Naţionale, considerat de arhitectul Ion Mincu „cea mai frumoasă clădire din Bucureşti”, impresionează prin monumentalitate, regularitate, distincție și masivitate, cărora le corespunde la interior, prin contrast, „o amplă şi spectaculoasă dezvoltare foarte bine stăpânită” (Nicolae Lascu), adecvată necesităților estetice și funcționale ale unei bănci centrale de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Este prima clădire bancară importantă a Bucureştiului, cea mai impunătoare clădire a unei instituţii din domeniul financiar, ce poate fi comparată cu marile construcţii bancare ale epocii din metropolele europene. Somptuosul edificiu s-a construit între anii 1883 – 1900 în stilul arhitectonic eclectic-clasicist. Palatul s-a realizat după planurile și prin contribuția arhitecților: Cassien Bernard, Albert Galleron, Grigore Cerkez și Constantin Băicoianu. Contrastul dintre caracterul sever şi neostentativ al arhitecturii fațadelor și bogăția decorativă a interioarelor este uşor de observat. Astfel, atât spațiile publice de la parter, cât și spațiile de reprezentare de la primul etaj, surprind printr-o tratare plastică și decorativă de o calitate remarcabilă. Un secol mai târziu, modernizarea şi dezvoltarea activității bancare au făcut improprie activităţii funcţionarilor destinația inițială a spațiilor ample și fastuos decorate de la parterul vechiului palat. Astfel, valoarea artistică și simbolică a impus redarea lor publicului larg, prin amenajarea ca spații de muzeu. Pășind printr-un vestibul larg, bogat decorat și încadrat de coloane și pilaștri angajați, vizitatorul descoperă un spațiu neașteptat de generos, în care este amenajat în prezent Muzeul Băncii Naționale a României. Muzeul are ca element central fosta sală a ghișeelor, cunoscută astăzi ca Sala de Marmură, spațiul cu cele mai mari dimensiuni ale clădirii, desfăşurată pe două registre, parterul şi etajul întâi. Parterul prezintă o succesiune de pilaștri masivi de zidărie, între care erau amenajate odinioară ghișeele pentru lucrul cu publicul. În fiecare pilastru este încastrată câte o casă de bani, folosită de funcționarii băncii pentru activitatea curentă. Etajul întâi prezintă coloane duble, unite prin mici logii de comunicare cu galeria etajului, de unde puteau fi observate direct şi discret activitățile comerciale cotidiene din sală şi de la ghișee. Arhitectura sălii ghișeelor este subordonată destinației sale și este caracteristică sediilor băncilor europene de la sfârșitul secolului al XIX-lea, amintind de imaginea băncilor și burselor din secolele XVI-XVII, prin organizarea zonei de schimb bancar în jurul unui spațiu dreptunghiular, descoperit, de tip piazzetă, delimitat de cele două niveluri ale clădirii (parter și etajul unu). O menţiune aparte se cuvine acordată acusticii zonei, spartă în centrul sălii și clară pe laterale, proiectată anume pentru a răspunde unei cerințe impuse de păstrarea secretului operațiunilor cu publicul, precursorul limitei de discreţie din actualele bănci comerciale. Ecoul creat anume în sală facilita discreţia discuţiilor funcţionarilor bancari cu clienţii lor la ghişee. Organizarea expoziției numismatice în alveolele laterale ale Sălii de Marmură a urmărit o intervenţie minimală în amenajare, pentru păstrarea autenticităţii construcţiei şi o armonizare echilibrată între opera arhitecturală și exponatele prezentate. Zona centrală a sălii îşi păstrează astfel propriul său discurs. Palatul vechi al BNR, având statut de monument istoric, este situat în municipiul București, Sectorul 3, Strada Lipscani, nr. 25.
***
Dacă îți place subiectul te invit să vezi, să citești și să comentezi articolul de blog;
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.com/2023/06/filatelie-marea-unire-in-numismatica.html
ÎȚI MULȚUMESC!
-->
Răspunsuri