Carol al II-lea, Rege al României, Principe de Hohenzollern - Sigmaringen (născut 15 octombrie 1893 şi decedat la 4 aprilie 1953) a fost rege al României între 8 iunie 1930 şi 6 septembrie 1940, când a trecut prerogativele sale regale în favoarea fiului său Mihai. Carol al II-lea de Hohenzollern-Sigmaringen a fost rege al României. Părinții său au fost, de asemenea, conducători ai țării - Ferdinand I și Maria de Edinburgh - astfel că tânărul Carol avea dreptul să urce pe tron după moartea tatălui său. Acest lucru s-a întâmplat în anul 1927. Deși după moartea tatălui său era îndreptățit să devină următorul rege al României, Carol fusese anterior dezmoștenit (decizie încurajată și de Ionel Brătianu, unul dintre liderii politici ai secolului al XX-lea) din pricina a două motive:
- a dezertat, îmbrăcat în uniformă de ofițer rus, din unitatea militară pe care o conducea la Târgu Neamț, pe 27 august 1918 (în timpul Primului Război Mondial);
- 4 zile mai târziu, pe 31 august a fugit din țară și s-a căsătorit la Odesa (oraș aflat astăzi pe teritoriul Ucrainei), cu o persoană ce nu aparținea unei familii regale. Ioana Lambrino, cunoscută drept Zizi, era fiica unor boieri moldoveni.
Aceste două aspecte i-au adus, așadar, dezmoștenirea, iar tronul a trecut în mâinile fiului lui Carol al II-lea, principele Mihai. Cel din urmă era doar un băiețel de 6 ani când a murit bunicul său, astfel că țara trebuia condusă de o regență (o guvernare temporară, exercitată de una sau mai multe persoane/instituții în timpul absenței, a bolii sau a minoratului unui monarh). În spatele acestei conduceri se aflau trei persoane: Patriarhul Bisericii, principele Nicolae - fratele mai mic al lui Carol al II-lea - și Președintele Curții de Casație. Era evident că se crease un haos pe scena politică românească, mai ales că mai trebuia să treacă multă vreme până Mihai va urca pe tron, la 18 ani. Poporul și chiar partidele începuseră să zvonească ideea de a-l chema pe Carol la cârma României. Fără vreo propunere, pe 6 iunie 1930, Carol al II-lea vine în România; prim-ministrul de la acea vreme, Iuliu Maniu, demisionează (pentru doar câteva zile) și Parlamentul îl recunoaște pe Carol al II-lea drept rege al țării, pe 8 iunie 1930. Căsătoria lui Carol al II-lea cu Ioana Lambrino, care a dus la nașterea unui băiat pe 8 ianuarie 1920, a fost ulterior anulată. Tatăl său, regele Ferdinand a încercat prin diverse mijloace să-l țină departe de femeia care îi era soție. Acest lucru i-a displăcut lui Carol al II-lea, care a renunțat pentru a doua oară la tron și își continua relația cu Zizi. Pe 1 august 1919 a trimis o scrisoare familiei cu această hotărâre a sa, care i-a adus interdicția de a mai sta în București, stabilindu-se la Bistrița. Următorul an, după ce s-a născut copilul lui Carol și al lui Zizi Lambrino, în februarie 1920, Carol al II-lea le-a scris din nou membrilor familiei regale în sensul de conciliere, vrând să se întoarcă la datoria pentru țară. Consecințele acestei scrisori au fost imediate; tânărul Carol fusese trimis în Europa pentru o excursie la studii, dar de fapt i se pregătise o întâlnire cu principesa Elena a Greciei, cu care se și căsătorise pe 10 martie 1921. Câteva luni mai târziu, pe 25 octombrie 1921 s-a născut fiul lor, principele Mihai.
Aventurile amoroase ale lui Carol nu s-au încheiat odată cu căsnicia pe care o avea cu o tânără dintr-o familie domnitoare. Începuse o relație cu Elena Lupescu, soția unui căpitan, pentru care ajunge să renunțe din nou la tron. În 1925, Carol, care fusese trimis la Londra în numele familiei sale pentru a participa la înmormântarea reginei Alexandra a Marii Britanii, a plecat la Paris, iar de acolo la Veneția împreună cu Elena Lupescu. De aici, o altă scrisoare avea să fie trimisă familiei sale, în România, în care era enunțată o altă renunțare la tron, Carol nevrând să fie numit moștenitor al tronului. Pe 4 ianuarie 1926, printr-un act al Parlamentului, principele Mihai devine moștenitor. Apoi, regele Ferdinand a stabilit ca fiului său să îi fie retras numele său real, primind numele Carol Caraiman. S-a mutat la Paris, de unde era încă întreținut din banii Casei Regale Române. Următorul an, pe 20 iulie 1927, regele Ferdinand s-a stins din viață. Așa a ajuns Mihai, la vârsta fragedă de 6 ani, pe tron în 1927, după moartea bunicului său. Conform legii, o regență trebuia să se ocupe de prerogativele regale și să domnească până când tânărul rege ar fi ajuns la maturitate. Având în vedere efectele negative (în ceea ce privește stabilitatea politică) ale unei lungi regențe, anumiți politicieni au început să facă planuri, încercând să-l readucă pe tron pe prințul exilat. Planul a devenit realitate în iunie 1930, când Carol s-a întors în România, fiind proclamat rege, pe 8 iunie. Spre deosebire de tatăl său, regele Carol al II-lea nu a avut intenția de a guverna ca un monarh constituțional, acționând doar ca un factor de echilibrare în politica internă. Carol a vrut să fie un rege implicat activ, cu prerogative mai solide. Ca atare, domnia sa a fost caracterizată de:
- dezvoltare economică semnificativă;
- instabilitate politică acută, cauzată de o creștere a autorității monarhice;
- de o slăbire a partidelor politice;
- de un avans al partidelor extremiste.
Campania agresivă a regelui Carol al II-lea împotriva sistemului democratic s-a încheiat în 1938, când a fost instaurat un nou tip de regim, ca monarh autoritar, urmând modelul multor state din Europa. Constituția din 1923 a fost înlocuită cu una care i-a conferit regelui mai multă putere. Astfel Carol al II-lea a reușit în planurile sale de a deveni un rege care guvernează, acționând împotriva intereselor țării sale. Prestigiul său a scăzut dramatic, iar acest fapt a avut consecințe grave în 1939-1940, când România va cădea pradă presiunilor internaționale. Destrămarea României Mari, în vara anului 1940, prin capitularea forțată a Basarabiei, Bucovinei de Nord, Transilvaniei și sudului Dobrogei a pus capăt domniei lui Carol al II-lea. Pe plan național, regele Carol a văzut în generalul Ion Antonescu un om capabil să aducă echilibrul în țară și să refacă ordinea, iar pe 4 septembrie 1940 l-a numit Președinte al Consiliului de miniștri, având apoi puteri depline în stat. Revoltele populației l-au determinat pe Ion Antonescu, două zile mai târziu, să-l forțeze pe regele Carol al II-lea să abdice, iar tronul a revenit pentru a doua oară la Mihai. După aceste evenimente, pe 7 septembrie 1940, Carol a plecat din nou în exil, însoțit de Elena Lupescu, dar nu s-a mai întors niciodată. A murit în exil, în Portugalia, în 1953, din pricina unui infarct.
***
Dacă îți place subiectul te invit să vezi, să citești și să comentezi articolul de blog de mai jos:
http://epaminonda-epaminonda.blogspot.com/2024/05/inowroclaw-polonia.html
ÎȚI MULȚUMESC!
-->
Răspunsuri