O NOUĂ MONEDĂ COMEMORATIVĂ ROMÂNEASCĂ - 10 LEI 2024 – ACADEMIA ROMÂNĂ ȘI GEORGE CĂLINESCU

[Victor Bivolu]

În data de 24 iunie 2024, Banca Națională a României va lansa în circuitul numismatic mondial o monedă din argint cu tema 125 de ani de la nașterea lui George Călinescu. Aversul monedei prezintă o parte din clădirea Academiei Române din București al cărui membru titular a fost, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, stema României, valoarea nominală „10 LEI” și anul de emisiune „2024”, iar reversul redă portretul, semnătura, numele lui George Călinescu și anii între care a trăit acesta „1899 - 1965”. Moneda are următoarele caracteristici tehnice:

• data emiterii – 24 iunie 2024
• tema – 125 de ani de la nașterea lui George Călinescu
• emitent – Monetăria Statului la comanda B.N.R. (Banca Națională a României
• valoarea – 10 lei
• metal compoziție – argint
• titlul – 99,9%
• forma – rotundă
• diamtreul – 37 milimetri
• greutatea - 31,103 grame
• cant – zimțat
• calitate – proof
• tiraj – 5000 bucăți
• preț unitar de achiziție, fără TVA, la magazinele sucursalelor BNR din București, Cluj, Iași, Constanța, Craiova și Timișoara – 500 lei

Înfiinţarea supremei instituţii de cultură şi de ştiinţă a României a fost precedată de constante şi susţinute eforturi, ale căror începuturi apar în secolul al XVI-lea, în vremea domnilor Petru Cercel al Ţării Româneşti şi Despot Vodă al Moldovei, primii care au intenţionat să creeze „academii” în cele două capitale - la Târgovişte şi, respectiv, la Suceava. Încercări s-au înregistrat şi în anii următori, concretizate îndeosebi în organizarea Academiilor domneşti de la Bucureşti (1688) şi Iaşi (1707), în care s-au format viitoarele elite creştine din întreg Sud-Estul european şi din Orientul Apropiat şi care vor deveni, în secolul al XIX-lea, primele universităţi din România.Societatea românească în curs de modernizare avea nevoie însă de o alt fel de academie, organizată după modelul celor din Europa occidentală, adică de un for al personalităţilor eminente ale vieţii intelectuale, un grup de reflecţie şi acţiune, care să contribuie la progresul general al societăţii prin ştiinţă şi cultură. Prima formă imaginată pentru această concentrare de învăţaţi au fost societăţile cu scopuri în general literare şi culturale, apărute mai întâi din iniţiative locale la Braşov (1821), Bucureşti (1844), Sibiu (1861), Cernăuţi (1862). Succesul lor a încurajat eforturile în direcţia creării unei instituţii centrale pentru promovarea creaţiei literare şi ştiinţifice, dar mai cu seamă pentru întocmirea unui dicţionar şi unui glosar al limbii române. Aceasta a fost instituţia înfiinţată la 1/13 aprilie 1866 - Societatea Literară Română -care şi-a început însă activitatea în anul următor, sub numele de Societatea Academică Română. Noua instituţie a fost de la începuturile ei naţională, enciclopedică şi activă. A fost naţională, adică reprezentativă pentru cultura din întreg spaţiul românesc. Conform decretului de înfiinţare, cei 21 de membri fondatori erau personalităţi marcante atât din Moldova şi Ţara Românească, dar şi din teritoriile româneşti aflate sub stăpânirea imperiilor străine: habsburgic (Transilvania, Banat, Maramureş, Bucovina), ţarist (Basarabia) şi otoman (din rândul aromânilor din Peninsula Balcanică).

În 1879 Societatea Academică Română a fost declarată, printr-o lege specială, institut naţional, sub numele de Academia Română - „persoană morală şi independentă în toate lucrările, de orice natură” -, denumire ce s-a menţinut apoi neîntrerupt până astăzi; doar în perioada 1948-1989 ea a primit, pe lângă denumirea de „Academie” şi numele statului român, figurând astfel ca Academia Republicii Populare Române (în intervalul 1948-1965) şi Academia Republicii Socialiste România (în perioada 1965-1989); din 1990 a revenit la denumirea ei firească, tradiţională, de Academia Română. Mai jos redau câteva repere calendaristice din devenirea acestei instituții:

• 1 aprilie 1866 - Prin decret al Locotenenţei Domneşti se înfiinţează în Bucureşti Societatea Literară Română, cu scopul de a stabili ortografia limbii române, de a elabora şi publica dicţionarul şi gramatica limbii române.
• 1 august 1867 - În casa banului C. Gr. Ghica, de la intrarea în grădina Cişmigiu, se deschid lucrările Societăţii Literare Române.
• 24 august 1867 - Se aprobă Statutul Societăţii Literare Române, care menţionează constituirea Societăţii Academice Române, „cu scopul de a lucra la înaintarea literelor şi a ştiinţelor între români”, „corp independent în lucrările sale de orice natură”.
• 31 august 1867 - Se alege cea dintâi conducere a Societăţii Academice Române (preşedinte: Ion Heliade Rădulescu; vicepreşedinte: Timotei Cipariu; secretar: August Treboniu Laurian) 15 septembrie 1867 - Domnitorul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen este declarat membru de onoare şi protector al Societăţii Academice Române.
• 12 august 1869 - Încep dezbaterile pe marginea Dicţionarului limbii române, considerat „o urgentă necesitate chiar pentru viitorul nostru naţional”.
• 4 septembrie 1870 - Se hotărăşte traducerea şi tipărirea în limba română a lucrării lui Dimitrie Cantemir Descriptio Moldaviae, care va deschide seria publicării operei domnitorului-cărturar.
• 15 septembrie 1876 - Se ia hotărârea de a se întocmi un Dicţionar latin-român, lucrare absolut necesară atât pentru traducerile din clasici, cât şi pentru întocmirea Dicţionarului limbii române.
• 29 martie 1879 - Prin înalt decret, Societatea Academică Română este declarată institut naţional cu denumirea Academia Română, având „de scop cultura limbei şi istoriei naţionale, a literelor, a ştiinţelor şi frumoaselor arte”, „persoană morală şi independentă în lucrările sale de orice natură”.
• 21 iunie 1879 - Se adoptă Statutul Academiei Române, care prevede împărţirea în trei secţiuni: literară, istorică şi ştiinţifică, structură menţinută până în august 1948.
• 21 noiembrie 1880 - Se ia în discuţie necesitatea construirii unui local propriu pentru Academia Română, lucrările ţinându-se în clădirea Universităţii.
• 2 aprilie 1885 - Intră în vigoare Legea exemplarelor obligatorii, prin care orice tipograf avea obligativitatea de a trimite Bibliotecii Academiei Române câte trei exemplare din „orice carte, broşură, ziar sau orice altă tipăritură ce se va executa în atelierul său”.
• 26 martie 1890 - Se anunţă cumpărarea, de către Ministerul Instrucţiunii Publice, pentru Academia Română a casei Cesianu din Calea Victoriei nr. 135.
• 26 februarie 1896 - Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice este autorizat să cumpere pentru Academia Română casele din Calea Victoriei nr. 137, proprietatea Minei Zaleski.
• 7 mai 1896 - Se semnează decretul prin care Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice cedează Academiei Române „casele Ştefan Bellu (din Calea Victoriei) cu terenul lor, casele C. St. Cesianu (din Calea Victoriei) cu terenul lor, casele M. St. Cesianu (din str. Sf. Voievozi), casele Zaleski (din Calea Victoriei şi str. Sf. Voievozi) cu terenul lor”.
• 3 martie 1898 - Se inaugurează noua clădire a Academiei Române. Cu această ocazie, Ioan Kalinderu donează banii necesari pentru vitraliile aulei.
• 8 martie 1906 - Intră în vigoare Regulamentul pentru acordarea premiilor literare şi ştiinţifice ale Academiei Române.
• 16 mai 1906 - Se aprobă înfiinţarea unui „Buletin” al Academiei Române, în care să se publice comunicările ştiinţifice făcute de membrii instituţiei academice ori de alţi specialişti.
• 15 – 18 octombrie 1919 - Academia Română participă, ca membru fondator, la cea dintâi şedinţă a Uniunii Academice Internaţionale.
• 1 iulie 1921 - Printr-o nouă lege fiscală, Academia Română este scutită de toate impozitele.
• 18 mai 1937 - Se votează un nou Regulament pentru Biblioteca Academiei Române.
• 5 iunie 1937 - Se inaugurează clădirea Bibliotecii Academiei Române, operă a arhitectului Duiliu Marcu.
• 29 mai 1943 - Se înfiinţează colecţia intitulată „Studii şi cercetări asupra vieţii poporului român”.
• 19 ianuarie 1945- Sub egida Academiei Române se pun bazele Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice, destinat „a contribui la progresul ştiinţelor teoretice şi aplicate, prin coordonarea instituţiilor existente ce se ocupă cu problemele ştiinţei în general, inclusiv cu cercetarea poporului român, precum şi a persoanelor care lucrează şi crează în domeniul ştiinţei”.
• 20 mai 1949 - Se inaugurează Aula Academiei R.P.R., refăcută de arhitectul Richard Bordenache.
• 25 martie 1951 - Are loc inaugurarea Casei Oamenilor de Ştiinţă din Bucureşti. 28 februarie 1974 - Ca urmare a unei modificări a Statutului Academia R.S.R., urmează să-şi desfăşoare activitatea sub îndrumarea directă a Consiliului naţional pentru ştiinţă şi tehnologie.
• 26 decembrie 1989 - În şedinţă extraordinară, Adunarea generală a Academiei îşi exprimă adeziunea la obiectivele fundamentale ale Revoluţiei Române, alege Comitetul Frontului Salvării Naţionale şi hotărăşte excluderea din rândul membrilor a lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu, vinovaţi de trădarea poporului român.
• 5 ianuarie 1990 - Se semnează Decretul-Lege privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române. „Academia Română, cel mai înalt for ştiinţific şi cultural al ţării, reuneşte personalităţile de o deosebită valoare ale ştiinţei, tehnicii, învăţământului, culturii şi artei române, reprezentând spiritualitatea creatoare a naţiunii”, urmează să funcţioneze autonom, fiind finanţată de la bugetul de stat.
• 15 ianuarie 1999 - Sunt lansate primele volume din seria de „Opere fundamentale”, din care până în prezent au apărut 112 volume cuprinzând creaţia literară a unor importanţi scriitori români.
• 4 aprilie 2001 - Cu prilejul sărbătoririi a 135 de ani de la înfiinţarea Academiei Române, are loc inaugurarea oficială a sediului central al institutelor din Casa Academiei Române.
• 5 decembrie 2001 - Este inaugurat noul edificiu al Bibliotecii Academiei Române.

George Călinescu (nume real - Gheorghe Vișan) a fost un critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă, care s-a născut la data de 19 iunie 1899 la București și a decedat în data de 12 martie 1965 la Otopeni. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. În 1907, Maria Vișan (mama sa naturală) acceptă ca soții Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze. De acum, se va numi Gheorghe Călinescu (și trebuie menționat că acesta a rămas, pe tot parcursul vieții, numele său oficial, utilizarea – evitată consecvent de scriitorul însuși –, atât în exprimarea orală, cât și în scris, a prenumelui „George“, de fapt incorectă, dar tot mai frecventă în ultima vreme, este o ispravă a posterității: tolerată și în cele din urmă acceptată, ea se explică foarte probabil prin interpretarea, bine intenționată, însă eronată, a pseudonimului „G. Călinescu“). După parcurgerea primelor două clase primare la Iași, la Colegiul Carol I, a celorlalte două la București, la Școala Cuibul cu barză, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir la București, își încheie studiile medii la Liceul Gheorghe Lazăr și pe cele universitare în Capitală, la Facultatea de Litere și Filozofie din București, la care intră în 1919. Își ia licența în Litere în 1923. Teza de licență purta titlul Umanismul lui Carducci. Devine profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureștene și timișorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani cu o bursă pentru Școala română din Roma, instituție de propagandă culturală românescă, fondată de profesorul și istoricul Vasile Pârvan. Profesorii care i-au marcat studenția sunt Ramiro Ortiz, care preda limba și literatura italiană la Facultatea de Litere și Filozofie din București, și Vasile Pârvan, un alt spirit enciclopedic interbelic, de la Universitatea din București. În 1926 se mută cu chirie într-o casă din București, obține o detașare la Liceul Gh. Șincai și citește pentru prima oară la cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul. În 1929, se căsătorește cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari bucureșteni. În 1936 devine doctor în litere la Universitatea din Iași cu o teză despre Avatarii faraonului Tla, o nuvelă postumă a lui Mihai Eminescu, descoperită și pusă în valoare pentru prima dată de el. Ulterior va fi numit conferențiar de literatură română la Facultatea de Litere a Universității din Iași, după ce trece cu nota maximă, 20, concursul pentru postul respectiv. Din 1945 se transferă la Universitatea din București. A colaborat la revistele gazetele vremii: Universul literar, Viața literară, Gândirea, Capricorn, Jurnalul literar, Lumea, Viața românească, Națiunea, Tribuna poporului, Gazeta literară, Contemporanul, Roma, Sburătirul, etc) În anii ’50 a devenit directorul Institutului Studii și cercetări de istorie literară și folclor (1952 - 1965). Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă ș.a.). Publică, dupa 1945, studii și eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). Studiul Estetica basmului completează spectrul de preocupări ale criticului și istoricului literar, fiind interesat de folclorul românesc și de poetica basmului. A publicat monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), biografii romanțate, numeroase alte studii, eseuri, a ținut numeroase conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică și după aceea, până în anul morții, în 1965. Ca romancier a scris: Enigma Otiliei, Bietul Ioanide și Scrinul negru. A mai scris versuri, teatru, note de călătorie și publicistică. A fost liderul unui partid de buzunar, Partidul Național Popular, care prin fuziuni succesive a intrat în Partidul Comunist. În 1946 a fost ales deputat în parlamentul României în circumscripția Botoșani, și va fi reales în toate legislaturile, până la moartea sa. Intelectual cu idei mai curând de stânga, dar care în timpul dictaturii regelui Carol al doilea publica în Revista Fundațiilor Regale ode ditirambice la adresa monarhului, G. Călinescu a aderat, încă de la sfârșitul lui 1944, la noua ideologie. G.Călinescu a fost directorul a trei dintre cele mai incisive publicații procomuniste din primii ani postbelici`- “Tribuna Poporului”, “Națiunea” și “Lumea”. A făcut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietică, (la Kiev, Moscova, Leningrad 1949) și în China comunistă (Am fost în China nouă, 1953) , publicându-și impresiile de călătorie în aceste două volume. Devine membru al Academiei Republicii Populare Române în anul 1949. În noiembrie 1964, este internat cu diagnosticul ciroză hepatică la Sanatoriul Otopeni, unde a li decedat la 12 martie 1965.