Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie
Fâşia de pământ care abia din secolul al XIX-lea poartă denumirea „Basarabia” se conturează foarte clar pe orice hartă. Este situată în Europa sud-estică, fiind cuprinsă între o serie de frontiere naturale ce îi descriu conturul. Din punct de vedere strict geografic, se situează între paralelele de 45°14’ şi 48°38’ latitudine nordică şi între meridianele de 26°3’ şi 30°25’ longitudine estică. Are o formă alungită (circa 400 km), fiind determinată de lungile cursuri ale râurilor ce o delimitează de o parte şi de alta: Prutul la dreapta (spre apus) şi Nistrul la stânga (spre răsărit). Ambele sunt râuri însemnate: Prutul izvorăşte în Carpaţi, traversează apoi nordul Bucovinei (n.r. regiune răpită din nordul Moldovei medievale sf. sec XVIII de Imperiul Austriac şi numită ulterior Bucovina), atingând Cernăuţii, apoi coboară spre sud, prelungindu-se între dealurile şi câmpiile Moldovei (n.r. partea Moldovei din actuala Românie) şi Basarabiei (n.r. Basarabia Ţaristă). Se varsă în Dunăre în zona Reni. Nistrul este mai lung, izvorând mai la nord, în Carpaţii Păduroşi, apoi ocoleşte capătul de sus al Basarabiei şi coboară abia după aceea spre sud. Valea sa este mai largă decât cea a Prutului datorită luncii pe care şi-a săpat-o între dealurile Podoliei. Ultima sa parte este în câmpie, care la vestul său, în Basarabia, se numeşte Bugeac, iar în est, în Ucraina, se numeşte Câmpia Odesei.
Acest sector de câmpie face legătura între câmpiile europene şi marile stepe ruseşti. Bugeacul e fratele geamăn al Bărăganului, semănând cu acesta prin fertilitatea solului, dar şi prin lipsa apelor. Bugeacul formează treimea de sud, cea mai largă, a Basarabiei, mărginindu-se jos cu cursul inferior şi cu Delta Dunării, iar după gurile acesteia cu apele Mării Negre, care scaldă astfel, pe o lungime de 135 km, ţărmurile basarabene.
Lăţimea teritoriului mărginit de Prut şi de Nistru variază între 22 km în nord şi 200 km în sud. Iar suprafaţa totală a Basarabiei este de 45.629,9 km pătraţi, din care 4.516.331 ha de teren propriu-zis. (1)
Relieful Basarabiei e deosebit de lin, neapărând brusc niciun munte şi nicio prăpastie. El scade atitudinal pe direcţia nord-sud, astfel încât, dacă dealurile nordice sunt ceva mai semeţe, fiind în apropierea munţilor, această semeţie este tot mai greu sesizabilă la cele din centrul regiunii, pentru ca existenţa Câmpiei Bugeacului în sud să le desfiinţeze complet. Şi această câmpie, deşi mai înaltă spre nord, descreşte treptat spre sud, coborând apoi sub apele mării.
Dealurile Basarabiei au aceeaşi vechime şi aceeaşi structură ca şi cele din Moldova, apele interioare putându-şi săpa uşor albii printre ele. Tocmai de aceea, nordul şi centrul Basarabiei sunt pline de mici râuri, care se varsă fie în Prut, fie în Nistru. Cele care se varsă în Prut merg direct, dar cele care se varsă în Nistru, datorită mai marii accidentări a terenului, se strâng în râuri mai mari, capabile să străpungă dealurile. De aceea, cele mai mari ape ale Basarabiei interioare sunt în răsărit şi se varsă în Nistru, precum Răutul, Bâcul şi Botna.
În Bugeac, datorită orientării câmpiei pe direcţia nord-sud, acelaşi este şi cursul marilor râuri, care sunt însă destul de sărace în apă (Ialpugul şi Cogâlnicul). Râurile Bugeacului nu se varsă în mare, nici măcar în Dunăre, ci toate formează la vărsare lacuri ce se înşiruie de-a lungul întregii margini sudice: Cahul, Ialpug, Cătlăbuga, Chitai, Sasic. Chiar şi Nistrul se varsă într-un liman al Mării Negre. Dacă în zona Dunării lacurile au rămas de sine stătătoare, cele din zona mării (Sasic, Limanul Nistrului) se unesc cu aceasta prin guri înguste, sugrumate de limbi de nisip.
Clima Basarabiei este identică cu cea a Moldovei (n.r. partea Moldovei din actuala Românie), poate cu mai multe accente continental-excesive în nord, spre stepele ruseşti. Clima Bugeacului e asemănătoare cu cea a Câmpiei Române.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre vegetaţie şi faună, ele fiind absolut identice cu cele de deal şi câmpie de la noi.
Prin particularităţile sale geografice, Basarabia nu are nimic comun cu Rusia. Această concluzie a fost trasă de rusul Nabokih, care observa corect că solul acestei regiuni este total diferit de al celorlalte gubernii ale imperiului. „Dacă la acestea adăugăm prezenţa colinelor, devine evident pentru toată lumea că Basarabia este o regiune cu caracteristici proprii, care o deosebesc de câmpiile ruseşti”, conchidea el. (2) Pe de altă parte, aspectul românesc al Basarabiei a fost sesizat de geograful francez E. De Martonne la începutul secolului al XX-lea. El era uimit de asemănarea regiunii de la nordul Chişinăului, pe care a vizitat-o, cu zonele colinare din Moldova sau Muntenia. „Aceleaşi linii ale peisajului, aceleaşi sate”, nota el. (3) Aspecte asemănătoare au fost remarcate şi de profesorul universitar Voilquin.
Specificul geografic al Basarabiei a făcut teritoriul său foarte accesibil populării din vremuri străvechi. Aceasta o dovedesc descoperirile arheologice care se înmulţesc într-una. Dintotdeauna aici au existat numeroase centre locuite şi o viaţă economică înfloritoare. Dar tot atât de cert este că teritoriul Basarabiei face parte integrantă din spaţiul de formare şi dezvoltare al poporului român. După cum remarca istoricul rus Veltman, care a şi trăit o perioadă în Basarabia, fiind deci în absolută cunoştinţă de cauză: „Istoria Basarabiei nu mai necesită studii speciale; ea este legată de istoria Moldovei şi a Ţării Româneşti şi de soarta voievozilor lor.” (4) Până în secolul al XIX-lea Basarabia nu a format niciodată o entitate geografică sau istorică deosebită. Ea era parte componentă a teritoriului locuit de români sau de strămoşii lor. Până la 1812 Prutul nu despărţea două regiuni, ci curgea prin mijlocul aceluiaşi teritoriu, după cum trece Siretul prin mijlocul Moldovei.
Istoricul Laşkov ne lămurea asupra primilor locuitori ai Basarabiei: „În spaţiul dintre Nistru, Tisa, Dunăre şi extremităţile nordice ale Munţilor Carpaţi, în secolul I al erei noastre era în fiinţă un puternic regat barbar, în faţa căruia nu o dată a tremurat chiar şi Roma civilizată. Regatul acesta era Dacia.” Concluzia acestei afirmaţii o trăgea singur: „Moldovenii se trag, după cum am văzut, din daco-geţi amestecaţi cu colonişti romani, de unde le-a rămas şi numele de rumâni sau români, după cum îşi zic ei.” (5)
Despre limba vorbită de noul popor şi despre caracterul ei spunea lucruri foarte interesante Kruşevan: „Înrudirea strânsă a limbii moldoveneşti cu limbile de origine latină, şederea prelungită a legiunilor romane în aceste părţi, însuşi numele de români (romani) nu lasă să subziste nicio îndoială asupra originii acestei naţiuni care o leagă de populaţiile ce au locuit în Moesia şi Dacia lui Traian şi coloniştii romani.” (6)
Se poate afirma fără reţinere că Basarabia reprezintă cel mai răsăritean spaţiu al latinităţii. Ea este locuită de acelaşi popor român care se întâlneşte şi în Moldova, Transilvania, Dobrogea sau Banat. Acest popor nu are nicio asemănare cu ruşii. În 1863 statisticianul militar Zaşciuk observa caracterul basarabenilor: „Moldovenii sunt un popor paşnic şi liniştit care până astăzi nu poate uita anii îndelungaţi de robie; trecutul lui trist deopotrivă se reflectează în legendele populare, în credinţele lui şi vibrează în cântecele pline de durere şi fără de sfârşit, ca şi veacurile lungi de suferinţă.” (7)
Din cauza vicisitudinilor istoriei, poporul român n-a putut trăi de la început într-un stat care să cuprindă tot teritoriul pe care fiinţa. De timpuriu, aici au năvălit cele mai felurite popoare şi părţi importante din spaţiul nostru le-au fost subjugate. Abia în secolul al XIV-lea românii din răsăritul şi sudul Carpaţilor au putut întemeia statele independente Moldova şi Muntenia, piedici în calea expansiunilor de tot felul. Voievodatul românesc al Moldovei şi-a cucerit independenţa sub Bogdan în 1359, reuşind până la sfârşitul secolului să unifice spaţiul dintre Carpaţi, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră. Apogeul acestui voivodat a fost însă atins în secolul următor, moment de care se ocupa academicianul rus Berg: „Moldova în timpul domnitorului Ştefan (1457-1504), căruia românii îi zic «cel Mare», a atins culmea puterii sale. Pe vremea acestui domnitor, pentru prima dată au apărut în Moldova turcii. Ei au distrus cu această ocazie cetăţile moldoveneşti Chilia, Cetatea Albă, Tighina şi Soroca. Mari foloase asta însă nu le-a adus, deoarece ei n-au fost în stare să menţină aceste cuceriri.” (8)
În faţa covârşitoarei puteri a Imperiului otoman însă, Moldova a trebuit să se închine, în condiţii cât mai favorabile, fapt relevat de acelaşi Berg: „În timpul lui Bogdan al III-lea, fiul lui Ştefan, Moldova s-a declarat de bunăvoie vasală turcilor (1511), în condiţii destul de avantajoase: ţara şi-a păstrat autonomia interioară completă, turcii nu aveau dreptul nici să cumpere pământuri în Moldova şi nici să se stabilească acolo. În schimb, domnitorul ales trebuia să fie confirmat de Poartă şi Moldova era obligată să plătească Turciei un tribut anual de 4.000 de ducaţi şi să-i dea 40 de şoimi şi, în caz de nevoie, 40 de soldaţi. Mai târziu tributul a fost mărit.” (9)
Închinându-se turcilor, ţările române erau doar vasale acestora, şi nu paşalâcuri otomane. Între ele şi puterea suzerană existau capitulaţii (închinări de bunăvoie), care stabileau clar relaţiile dintre ele. Între condiţiile închinării exista şi cea a menţinerii integrităţii teritoriale. „Frontierele Moldovei vor fi păstrate intacte în întreaga lor întindere”, stipula capitulaţia încheiată în 1634 între Moldova şi sultanul Mehmed IV, şi care era în vigoare şi la 1812. Mult timp Poarta otomană a respectat această prevedere, lucru uşor de observat mai ales în două momente:
În urma războiului austro-turc din 1699, la pacea de la Karlowitz, „polonezii ceruseră, de asemenea, Moldova, însă turcii le-au răspuns că le era cu neputinţă să le-o cedeze, deoarece era un principat care se supusese Înaltei Porţi de bunăvoie şi nu fusese cucerit cu sabia. Polonezii au fost deci nevoiţi să-şi retragă cererea” (după cronica lui Ion Neculce). (10) Şi menţionăm că la pacea de la Karlowitz turcii tratau de pe poziţia unei ţări învinse în războiul anterior, dar nici aşa ei nu şi-au putut încălca angajamentele asumate.
Iar în 1712, după victoria asupra ruşilor, turcii au încercat să transforme în raia cetatea Soroca de pe Nistru, ceea ce a atras protestul primului domn fanariot moldovean, Nicolae Mavrocordat, care spunea că „era de datoria şi în interesul Imperiului să menţină şi să respecte cu fidelitate angajamentele pe care foştii sultani şi le luaseră faţă de popoarele a căror supunere fusese voluntară şi condiţionată, şi să nu încalce privilegiile şi drepturile ce le fuseseră garantate.” (11) Poarta a recunoscut caracterul întemeiat al acestui protest şi a lăsat Soroca în posesia Moldovei.
Totuşi, nu e mai puţin adevărat că, atunci când a crezut că era cazul, Poarta a anexat părţi din Moldova, în special zone şi cetăţi de mare interes strategic: Chilia şi Cetatea Albă în 1484, Bugeacul şi Tighina în 1538, Hotinul în 1713-1715. Şi, din păcate, în 1775 s-a produs prima încălcare a capitulaţiilor, săvârşită în favoarea unei puteri străine: Bucovina era dăruită Austriei! Precedentul era astfel creat.
Totuşi, stăpânirea otomană nu era deosebit de apăsătoare asupra ţărilor române. Ea nici nu putea fi comparată cu alte regimuri, ce vor fi cunoscute în curând. Geograful rus Semionov-Tian-Şanski sublinia: „La sfârşitul secolului al XIV-lea Muntenia a devenit vasală Turciei şi în 1511, după o lungă rezistenţă, Moldova a căzut şi ea sub suzeranitatea turcească. Cele două principate au reuşit însă să-şi păstreze organizarea lor politică, domnitorii lor naţionali şi religia lor. Dependenţa lor faţă de Turcia nu se manifesta decât prin plata unui tribut.” (12)
„Până la anexarea sa la Imperiul rus în 1812, Basarabia era supusă aceluiaşi regim de guvernare ca Moldova, din care făcea parte, constata juristul Egunov. Astfel, este imposibil de a vorbi despre administraţia Basarabiei până la anexarea sa la Rusia, fără a vorbi de Divanul Moldovei, căruia îi era subordonată Basarabia. În Basarabia nu există domeniu care să nu aibă documente emise de Divanul Moldovei.” (13)
Într-adevăr, până la 1812 în fruntea principatelor erau doi domni, ajutaţi de un guvern central denumit Divan. El era compus din primii demnitari ai ţării, laici şi clerici. Fiecare divan avea cancelaria sa, compusă din câteva zeci de secretari sau logofeţi, având în sarcină corespondenţa judiciară şi administrativă, şi în plus contabilitatea. Divanul conducea ţinuturile prin ispravnici (câte doi de fiecare ţinut pe timp de un an). Ei concentrau toate ramurile administraţiei ţinutului. Ispravnici erau aleşi boierii de rang înalt. De ei ţineau primarii (căpitanii de târguri), căpitanii de mazili, vechilii pentru localităţile îndepărtate, capii de plăşi (ocolaşi) şi primarii satelor. Este adevărat că posturile se cumpărau şi că în această privinţă nu exista nicio legalitate. Juristul rus Kasso avea dreptate să afirme că: „În realitate, ceea ce se numeşte «dreptul administrativ» nu exista în principatul Moldovei şi desigur nu s-a putut găsi nici în Basarabia; dreptul şi îndatorirea administraţiei locale nu au fost determinate de nicio lege; ispravnicii şi ajutorii lor «ocolaşii» în ţinuturi şi «căpitanii» în târguri, erau cu totul arbitrari şi numai destituirea lor putea să aducă un corectiv temporar; iar responsabilitatea în funcţiune a demnitarilor, care nu exista în principate, n-a fost de asemeni cunoscută în Basarabia, până când legiuirile imperiului n-au fost extinse în această provincie.” (14) Este descrierea perfectă a sistemului administraţiei fanariote, dominată de corupţie şi necinste. Dar aceasta nu ne poate face să acceptăm triumfalismul final al lui Kasso, ci să ne dăm seama că nici administraţia rusească nu va fi mai bună. Bunăoară, în perioada războaielor ruso-turce, cheltuielile suportate de principatele române pentru nevoile armatei ruseşti întreceau cheltuielile pentru toate nevoile ţării de aproape două ori şi jumătate! (15)
De altfel, până la 1812, ruşii nu au căutat niciun fel de argument pentru a-şi justifica vreo pretenţie asupra Basarabiei, cu care nu aveau nimic comun din punct de vedere geografic, etnic, economic sau istoric. În 1782, cu sprijinul Academiei de Ştiinţe din Petersburg, istoricul rus Levensk publica la Paris o masivă Istorie a Rusiei, în cinci volume. În cadrul acestei lucrări era publicată şi harta Rusiei occidentale, pe care sunt trasate clar hotarele răsăritene ale Moldovei, incluzând fireşte şi Basarabia. (16) Iar lipsa oricăror drepturi ale ruşilor asupra acestui teritoriu era evidenţiată şi de Durnovo: „Basarabia a făcut parte din principatul Moldovei, prin care armatele noastre trebuiau să treacă în timpul războiului ruso-turc. Bineînţeles, Rusia în 1812 putea să anexeze toată Moldova, dar… ar fi fost o răpire, iar nu o cucerire, căci noi cu moldovenii n-am avut război.” (17)
Şi acum, fiindcă ne-am lămurit asupra situaţiei ţărilor române şi în particular a Basarabiei la începutul secolului al XIX-lea, poate nu ar strica să aruncăm o privire şi asupra evoluţiei Imperiului rus până în acest moment, când s-a produs primul impact dureros între cele două popoare, cu urmări atât de nefaste pentru noi.
Trebuie să fii membru al Cronopedia pentru a adăuga comentarii!
-->
Răspunsuri